Cvasimilitudini III.28 [Pages floating down the road] (Day 13)

Screenshot from Wonder Boys (dir.: Curtis Hanson/2000)

Screenshot from The Ghost Writer (dir.: Roman Polanski/2010)

Două din reprezentările relevante ale procesului creativ de care se alege praful în cel mult 60 de secunde. Despre prima simt nevoia să adaug una, alta. 

Dacă-i adevărat ce se spune deseori - actul creator & distrugerea formează un binom inseparabil - mă gândesc că orice încercare de a defini arta ar trebui să admită că sentimentul de a pierde definitiv un lucru, de fapt, acceptarea forțată a ireparabilului, este un indicator al ratării. În Wonder Boys regăsim exact partea asta.

De altfel, secvenței în care un accident absurd îl privează pe scriitorul-protagonist de singurul exemplar al manuscrisului său îi este atașat un contrapunct elocvent, undeva spre final. Întrebat despre ce era vorba în cartea sa, mă rog, ceea ce ar fi trebuit să fie cartea sa, autorul nu poate răspunde nimic în afară de „Nu știu”. Mai departe, când este întrebat de ce a scris ceva ce nu poate descrie sau explica, el răspunde pur și simplu: „Nu mă puteam opri”. 

În The Ghost Writer pierderea survine în alt context, însă a-l dezvălui presupune spoilereală. Și nu se va întâmpla. 

"Four is what...?" (97) [Bezrazlichiye AKA Indifference/2013] (Day 12)

Dacă s-ar întâmpla vreodată să accept rolul de selecționer, mă rog, rolul unui tip care alege filme pentru un festival sau secțiunile unui festival, pentru filmul ăsta aș veni cu o categorie specială, împrumutată din titlul acestei cărți de Kenneth Turan. 

Și aș permite accesul pe baza unor întrebări de cultură filmică minimală, pentru că, altminteri, ar putea ieși discuții legate fie de subiect (ambiguu spre inexistent), fie de durată, fie de chestiuni care contrariază simțul comun. Iar astea nu-și au locul on my watch. 

Prin urmare, care e schema cu filmul ăsta? Să-i dăm cuvântul regizorului (Oleg Flyangolts): 

„The film was meant to be a declaration of love. Shooting started in 1989, when I was a romantic, in love with Italian cinema, Moscow architecture, and a beautiful girl. I returned to the project twenty years later and now would add this inscription to the film: 

• 1960s romanticism, 
• 1980s recklessness, 
• 2000s wisdom”.

Nu ai cum să nu rezonezi cu un astfel de credo, cu o astfel de combinație și mai ales cu distanțarea critică în raport cu propriul demers, abandonat și reluat după o perioadă de maturizare & reflecție. 

Day 11

Maiestuos ca un tablou de...

(completați voi în minte numele pictorului și comentați pe fb dacă simțiți că e cazul). 

Hashtag: Day11

Juxtapuneri / Roșu florentin (XLV) [Day 10]

Christian Kracht - 1979: 

„Roşul perfect n-are nici o legătură cu sîngele, aşa cum se presupune adesea, ci se găseşte, de fapt, numai în portretele florentine de copii din Renaştere; pălăriile purtate de copii în asemenea tablouri sînt pictate în roşul la care mă gîndesc eu. În orice caz, biblioteca din casa asta era de un roşu cald, mătăsos, cu nuanţe brun-violete“.

Un astfel de portret e acesta: 

Domenico Ghirlandaio - Francesco Sassetti and His Son Teodoro (1488)

Sau acesta, de același Ghirlandaio.

Și-acum le cuplăm cu un pic de Almodóvar recent. Și chiar cu unul ceva mai vechiuț (al doilea screenshot). Este că aduce? Sau că e pe-aproape?

Cvasimilitudini III.27 [Capete țuguiate] (Day 9)

Francis Bacon (pictorul, nu filosoful): Portrait of Man with Glasses III / 1963

Screenshot from Inland Empire (dir.: David Lynch/2006)

Fascinația lui Lynch pentru opera unui troubled soul ca Bacon este vizibilă de la primul la ultimul film. Eu am ales un exemplu aleatoriu, mai am vreo câteva în tolbă. Adevărul este că Bacon a fost unul din artiștii marcanți ai epocii în care Lynch și-a format nucleul creativ. În plus, înclinația lui spre pictură nu a fost o simplă toană. Că a exploatat-o într-o manieră atipică s-a dovedit o alegere din care infinit mai multă lume a avut de câștigat.

„All good people read good books” (34) [L'amour braque] (Day 8)

Screenshots from L'amour braque/Limpet Love (dir. Andrzej Zulawski/1985)

Inspirat vag din Idiotul lui Dostoievski şi gândit ca un omagiu dedicat „titanului” rus despre care Nabokov ave niște opinii critice nu tocmai ortodoxe, filmul lui Zulawski este plasat într-o Franţă modernă, departe - mentalitar & istoric - de Rusia secolului XIX. În centrul narațiunii este Léon (Francis Huster), un ins proaspăt ieşit dintr-un spital de boli mintale (între altele, spune, mai bine zis pretinde, că ar fi descendentul unui prinţ maghiar). 

În peregrinările sale se înhăitează cu un pungaş sufletist (Tchéky Karyo). Ăsta are în palmares jefuirea unei bănci și în plan o răzbunare cum nu s-a mai văzut asupra celor (fraţii Venin) care i-au abuzat iubita (Mary/Sophie Marceau). Léon nu prea pricepe motivațiile camaradului său, însă îl urmează peste tot ca un câine credincios, sfârşind prin a se îndrăgosti fix de iubita acestuia. Rezultă un triunghi amoros cu unghiuri mai mult decât ascuţite şi cu final (neaşteptat de) tragic.

Adaptarea existențialist-postmodernă executată de Zulawski are un acut stil vizual ce cheamă la apel lumea hiperrealistă și haotică din benzile desenate. Înțesat de cadre care persistă în memorie, ecranul debordează, de la început până la sfârșit, de accese de energie și erupții de violență emoțională, toate coregrafiate într-un balet pervers, sângeros.

L'Amour Braque este un perfect match de manual: scenaristul Étienne Roda-Gil (ajutat pe alocuri și de regizor) a găsit liniile de dialog potrivite pentru exploziile verbale ale personajelor, iar Zulawski, imaginile-companion, cuplaj ce trezește în spectator o stranie rezonanță cu evanescența unui vis și familiaritatea unei amintiri. 

Juxtapuneri (XLIV) [Day 7]

Screenshot from Inherent Vice (dir.: Paul Thomas Anderson/2014)

Screenshot from Pierrot le Fou (dir.: Jean-Luc Godard/1965)

Valabil și pentru voi, hipioți mici!