Feliz Cumpleaños!

Într-adevăr, nu mai e nimic de ascuns. Și nu de ieri, de azi! Știu că nu-s singurul, dar...

Master Ittei's commentary

Ghost Dog: The Way of the Samurai (r. Jim Jarmusch/1999)

Antichrist: jocuri și șocuri de cabană

Dacă Susan Sontag are dreptate și "orice stil este un mijloc de a insista asupra a ceva", atunci e foarte limpede că, după Antichrist, nu (mai) are rost să vorbim de stil în cazul lui von Trier. Numele filmului spune multe prin el însuşi, dacă nu cumva totul. În condițiile în care ai impresia că eşti stăpân pe propriile mijloace (dar nu eşti!), opțiunea pentru un astfel de titlu are ceva din cocoșismul unor puști care, pe un tricou cumpărat din piață, scriu/mâzgălesc, cu carioca sau altceva, numele jucătorului lor preferat, pentru ca mai apoi, când e să arate ce pot, se fac de râs. Sau, în acest particular caz, se apropie de gestul producătorilor de filme porno care calchiază/parodiază titluri clasice pe modelul Lawrence-of-A-Labia. Firește, Antichrist e mai ofertant de-atât: e dur, are acustică şi amplitudine, însă e, deopotrivă, pretențios-briz-brizant. Evident, nu se poate spune despre von Trier că nu știe ce face. Caligrafia lui se vrea savantă. Impresia mea e că se autoparodiază deliberat.

Totul e ostentativ în acest film construit pe doi stabilopozi mari și lați: "simbolism" de tip sledgehammer (un biotop numit Eden, nenumite personaje - două - ce pot trece oricând arhetipuri pentru masculin și feminin etc.) și maniheism septentrional nevrotic, pardon de expresie. E o inflație de ostentativ, de fapt: titlul (am zis deja), imaginea (tehnic vorbind, impecabilă), decupajul (oh, yes!, că tot am adus vorba de xxx) & evoluția lui Dafoe (uneori am impresia că nu se va putea dezlipi vreodată de cadrele rolului în care l-a fixat Scorsese, în urmă cu mai bine de 20 de ani). Aproape totul semnifică zbierat. Trufie zbierată, asta ne livrează von Trier.

Nu mai departe de-atât: Antichrist e înțesat de coduri, în general binare (masculin/feminin, rațiune/nebunie, natură/știință, puritate/depravare, medic/pacient ș.a.m.d.), încât devine o masă compactă și densă, un fel de plancton semiotic brăzdat de antinomii exacerbate, de parcă nuanțele ar fi dispărut din univers. Nu mai vorbesc de recurența unor motive vizuale anatomico-botanice (gât, picioare, păr, iarbă, arbori, animale) pe care von Trier ni le arată periodic, ca şi când ar fi fost prevăzute în vreun contract. Nu le poţi ignora orice ai face, din moment ce el e oricum decis să le expună - și în Braille dacă e nevoie, divizând totul la 2 și scriind cu creta pe tablă ca domnul Vucea. De ce ține să fie redundant? E problema lui, însă aș putea avansa, cum altfel?, două explicații 1. autoironie 2. epuizare/surmenare stilistică.

Prefer prima variantă, din care cauză îmi asum următoarele: e o pierdere de vreme să decriptezi, să hermeneutizezi, să vânezi arcane în Antichrist. There's no Antichrist in there (presupunând că asta vei fi căutând). Îmi place să cred că e doar râsul unui von Trier, fals nevrozat, în căutarea unor mijloace cât mai șocante de a flata ignoranța publicului cu producții (aparent) ermetice. Antichrist nu e vreun nod gordian (godardian nici atât!). E doar un horror soft-porn with production values, în genul celor pe care le făcea Lucio Fulci în anii 70 (pornind tot de la chichițe psihanalitice). Diferența e dată de faptul că italianul era onest și juca în liga lui, într-un registru stilistic fatalmente limitat (chit că, pe alocuri, era neașteptat de inventiv), în vreme ce von Trier se vrea în ligă cu Tarkovski, căruia îi şi dedică - tot ironic, sper - filmul. Prin urmare, a lua în serios un film care nu se ia în serios nici o clipă, it's not my cup of tea & crumpets, sorry!

- a doua imagine e din Una sull'altra (One on Top of the Other), dir. Lucio Fulci/1969 -

P.S.1: Ar fi fost oare prea facil pentru von Trier să utilizeze pe end credits Eden by Hooverphonic? „I never tried to reach your eden/Did I ever think of you as my enemy...”

P.S.2: Oricât m-am străduit, nu am reușit să găsesc vreo legătură între picturile lui Bosch și filmul ăsta. Poate ar fi fost mai ușor să fac conexiuni gândindu-mă la marca omonimă de electrocasnice...

Al, 70, Happy Birthday, Sir!

Îl prețuiesc pe Al Pacino nu atât pentru rolurile mari, panteonice, memorabile, în care a strălucit de-a lungul timpului. Au și acelea importanța lor, însă mai importante mi se par rolurile mici sau rolurile de întindere din filmele mici, cele care, de regulă, se pierd în desișul filmografiei unui actor larger than life.

Evident, nu toate, pentru că sunt și multe alese fără noimă, jucate la normă, din reflex sau din inerție. Vorbesc de câteva numai, nu prea numeroase, precum acest People I Know, pe care mai toată lumea l-a considerat a basket case. Mai toată lumea proastă (nu mă feresc de vorbe), fiindcă a refuza să-l vezi pe Pacino rânind îndârjit în grajdurile lui Augias, cum se spune, făcându-se luntre și punte de parcă ar fi fost ultima lui șansă de a mai apărea pe ecran, a refuza, deci, o evidență atât de strivitoare, eventual a o minimaliza doar din cauza unui scenariu subțire și cam peticit, e dovadă de prostie. Crasă și grasă.

Nu voi putea vreodată să uit imaginile care urmează. Căutătura asta plină de pulbere de plumb, căzută, de Lazăr trezit din morți sau poate gata să se reîntoarcă acolo, pietrele de moară puse în aceste priviri ("see the stone set in his eyes" ca să parafrazez un vers din U2), toate acele mărunțișuri ce-i însoțesc gesturile haotice, ei bine, acestea nu mai țin de talentul, puterea, știința de a intra într-un personaj până în albul ochilor, ci de ceea ce am putea numi conștiință evoluată. Pacino nu face astea la indicaţiile regizorului, ci fiindcă, într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, a fost acolo, știe calimera, ştie rânduiala, nu e nevoie să-i dirijeze nimeni tresăririle infinitezimal-spasmodice ale unei cute sau vreunui mușchi.

De fiecare dată când văd filmul, impulsul e același. E Pacino, mă rog, personajul lui, așezat pe o bancă într-un scuar plin de copaci scheletici, sub o lumină câinoasă, fără inimă. Obosit, gârbovit, pierzând contactul cu straturile amalgamate ale realității (doar cafeaua și pastilele îl țin la suprafață).

De fiecare dată când îl văd aici, îmi vine să trec „dincolo”, să mă așez lângă el și să-i spun: „Hai, bătrâne, las-o baltă, don't fuck around, femeia aia (Kim Basinger, magnifică) a bătut atâta drum din Virginia ca să te scoată din cloacă, iar tu i-ai zis că ăsta e cel mai frumos lucru pe care l-a făcut cineva pentru tine în ultima vreme (și la tine ultima vreme e măsurabilă în milenii), așa că, hai te du, las-o naibii de gală, se poate și fără tine, oricum ai demonstrat ce era de demonstrat, quod erat demonstrandum e pentru restul, so, my friend, just let it go şi du-te, altfel mă duc eu”. Așa i-aș fi zis, chit că, probabil, în minte, gândurile astea i s-or fi învolburând și lui. Așa i-aș fi zis pentru că m-a obligat să fiu acolo, să-l motivez, să vreau să-l ajut.

De-asta îl prețuiesc pentru rolurile (din filmele) mici. În (un)ele, nu mai e el. E un om din mulțime. Iar eu cred că e al dracu' de greu să te depersonalizezi într-atât încât oamenii obișnuiți să facă totalmente abstracție de tine, ditamai superstarul, și să te vadă unul de-al lor, un amărât peste care, tu, Pacino, fără a mai fi tu, sufli viață (sau moarte).


P.S.: Sper, dragă domnule Pacino, pentru binele meu, în primul rând, ca inima să-ți rămână "ca-n filme". Așa zicem noi, oamenii de rând, lucrurilor care ne surclasează imaginația sau dorințele.

Sophia

... a big emptiness.

(Ieri, Oggi, Domani, r. Vittorio De Sica/1963)

Cum voi trăi eu până o să mor. By default.

Chestiunea e simplă: te poți sinucide în momentul în care nu mai există lucruri pentru care să lupți, oameni care să te intereseze, în momentul în care, practic, renunți la sau te eliberezi de toate servituțile ce te țin legat de una, de alta. În ce mă privește, am ajuns la concluzia că nu mă pot sinucide azi, mâine sau poimâine pentru că (știu, o să ziceți că sunt scrântit, ceea ce e adevărat) mai am de văzut câteva zeci de filme esențiale (și de revăzut câteva), de citit/recitit alte câteva cărți la fel de esențiale și de ajuns în vreo câteva locuri de neratat în viața asta (bine, în acest ultim caz m-aș descurca mai ușor). Realmente, nu aș putea recurge la acest gest ultim (mie mi se pare o ieșire onorabilă din lanțul trofic) știind că mi-au scăpat vreo două Peckinpah-uri, trei Reed-uri, patru Truffaut-uri și aș mai putea invoca niște nume sau titluri, dar nu despre asta e vorba.

Ideea e alta: pentru a ajunge la punctul 0 aș avea nevoie de timp. Lucrul care mă înspăimântă cel mai tare e că nu voi găsi acest timp, ceea ce înseamnă că dacă adaug și ce se va mai aduna (filme și cărți) până voi anihila pasivul, o voi sfecli natural. Cu alte cuvinte, filmul, mai ales filmul, mă va ține în viață.

For the Love of Movies

(The Story of American Film Criticism)

Written and directed by Gerald Peary (columnist for The Boston Phoenix)
Produced by Amy Geller
Narrated by Patricia Clarkson (80 minutes, released in 2009)