Hello!

Screenshot from Frozen River (dir. Courtney Hunt/2008)

Lexicon Wong Kar Wai (8)

„I loved the cinema as a child. The attraction was that I could always lose myself in that re-created world: to cry, to laugh, to get angry, to feel deprived - and I enjoyed those feelings tremendously. I really do not think it matters much if my films are critically well-received or not. What is essential is that I want my audience to leave the cinema having enjoyed the film, and that means the whole world to me. What cinema has offered me, I dearly wish to pass it on to others.” (Wong Kar Wai în making of-ul filmului Days of Being Wild)

„I hoped to make the picture in black and white and I wanted the light to be very weak, without contrast, as in the paintings of Edward Hopper.” (Wong Kar Wai)

„Uşile, uşile...” (11)

Screenshot from Hanna (dir. Joe Wright/2011)

Filme de vară, filme cu umor

Timişoara, 4-5 iulie, Grădina de vară - Capitol, ora 22.00

Ora exactă (XXIV)

Screenshot from L'exercice de l'État (dir. Pierre Schöller/2011)

Monday Monologues (LXVII): [ediţie specială - săptămâna Paolo Sorrentino]

Am început săptămâna Paolo Sorrentino, în forţă, cu un monolog din L'uomo in più şi o închei la fel, cu un monolog din acelaşi film. Ce veţi urmări cu ocazia asta e, practic, finalul apoteotic (iar pentru mine simetric) al unui film în care Toni Servillo, actorul preferat (că fetiş e deja clişeu) al cineastului italian (l-a distribuit în 3 lungmetraje, poate nu întâmplător şi cele mai bune), confiscă literalmente ecranul. Au fost secvenţe - şi aceasta e una din ele - care mi-ar fi plăcut să nu se mai termine, generatoare fiind de stări de graţie. 

Şi totuşi, există un final. Ca acum, când, forţat de împrejurări, voi pune punct unei săptămâni tematice prin intermediul căreia m-am apropiat şi mai mult pe Sorrentino. Poate şi voi, poate nu. Oricum, nu cer scuze celor care s-au plictisit de lipsa de diversitate. Dacă au fost astfel de persoane, îmi permit să le aduc în memorie vorbele lui Nicolas Cage spuse celuilalt Nicolas Cage, în Adaptation, când aude că marea iubire a vieţii sale nu dăduse vreodată doi bani pe el: „Asta-i problema ei.”

P.S.: Attenzione, attenzione: sfârşitul nu-i aici! Pe drum e şi-un bonus. Consistent!

La partita lente

„Every element needs attention, including sound. For example, L'Uomo in più was set in the 1980s, so I had to look for sounds connected to that time period... there were certain kinds of cars, Vespas and not scooters. Sound can also be very inventive”, spunea Sorrentino într-un interviu. Şi dacă-i vezi filmele, eşti obligat să-i dai dreptate atât în ce priveşte importanţa, pivotală, aş zice, pe care o acordă sunetului (îmi place mai mult sintagma în engleză, sună mai bine, mai plin - sound design), cât şi ingeniozitatea de care dă dovadă.

Să luăm, de pildă, acest scurtmetraj, din 2009, clădit pe un scenariu premiat în cadrul perFiducia, un proiect ce-şi propune să încurajeze tinerii cineaşti italieni. E un exerciţiu de stil, un experiment, în esenţă, bazinian, fiindcă se concentrează pe acea „ambiguitate imanentă a realului” postulată de teoreticianul francez. Ce vedem aici? Chipuri mai mult sau mai puţin expresive. Şi sunete (ambientale) preluate direct de la sursă. Atât. Sau, cu alte cuvinte, fâşii de viaţă prezentate evenimenţial, adică un construct ce respectă vocaţia ontologică a cinematografului de a reproduce realitatea ţinând cont de această trăsătură esenţială - ambiguitatea. Evident, Sorrentino nu aplică ad litteram regulile stricte ale „doctrinei” baziniene sau, dacă vreţi, le aplică extensiv, modular, în sensul că utilizează montajul, dar  niciodată pentru a tranşa soarta unui eveniment cu sfârşit imprevizibil.