The Visual Showdown (II): Paolo Sorrentino vs. Victor Sokurov [special video guest post by Mihnea Ştefan Avram]

«Deconstrucţie.

Doi cineaşti radical diferiţi şi două filme - L'amico di famiglia (2006) şi Faust (2011) - în care Diavolul este portretizat sub formă de cămătar: mic, diform, fetişist şi fără nici o înclinaţie specială pentru violenţa fizică. Lăcomia este ridicată la rang de calitate pe podiumul răului întruchipat. 

Amândoi profită într-un fel sau altul de femei (sau femeie ca arhetip), o întrupare a misoginităţii latente în majoritatea bărbaţilor. Pe când unul aşa a fost făurit de cine ştie ce forţe malefice, al doilea şi-a dobândit sociopatia de pe urma vieţuirii pe pământ. Un lucru care e comun, totuşi: amândoi au tendinţa de a evoca/activa răul în oamenii din jur. Iadul, în cele din urmă, este aici. Locul lui e în lumea asta....» (Mihnea) 

The Immigrant: exerciţiu aproximativ de veneraţie

Acest nou film al lui James Gray (The Yards, We Own the Night, Two Lovers), prezent anul trecut în competiţie la Cannes, relatează povestea unei tinere poloneze (Marion Cotillard) care, ajunsă în America la începutul secolului trecut, alături de sora sa beteagă de TBC, este ameninţată cu expulzarea chiar înainte de a păşi efectiv pe pământ american din cauza unor false delaţiuni. Cel mai probabil Ellis Island ar fi fost tot ce şi-ar fi amintit din The American Dream dacă n-apărea in extremis un cavaler în armură palidă (Joaquin Phoenix) care s-o salveze. Mă rog, nu e tocmai o salvare, ci efectul benign al unui târg meschin, dar acesta e un detaliu de care nu se împiedică nici măcar cei implicaţi.

Ora exactă (XXXVII)

Caden Cotard (Philip Seymour Hoffman) e un bărbat deja mort. Trăieşte într-o lume la graniţa dintre echilibru şi haos. Iar timpul e concentrat pentru el, confuz din punct de vedere cronologic. Până la un anumit punct s-a străduit să-şi clarifice situaţia, dar acum e impasibil, indiferent, de piatră.

Caden Cotard e un regizor (de teatru) obsedat de boală, timp - în special trecut - şi moarte. La fel ca în celebrul roman al lui Bioy Casares, imaginile proiectate ale personajelor din trecutul lui Caden repetă conversaţii imprimate/auzite anterior. Într-una dintre acestea este propusă tema nemuririi. O propune chiar Morel. Însă, aşa cum observă Alberto Manguel, cititor asiduu al lui Bioy Casares, e un punct fals, fiindcă nemurirea nu e pur şi simplu persistenţă. „Dinlăuntrul personajului, fuga şi fantezia sunt coerente; din afară, parcă asişti la desfăşurarea unei realităţi nebuneşti, duble, cu două capete, contradictorie”. Perfect valabil şi pentru Caden Cotard.

Inegal. Vălurit. Sclipitor. Ezitant. Ironic. Hilar. Synecdoche, New York. Un film, folosind iar vorbele lui Morel, despre influenţa viitorului asupra trecutului.

Cronica, aici.

"Four is what...?" (48) [Hide Your Smiling Faces]

S-a spus despre Hide Your Smiling Faces că este o versiune a seminalului George Washington de David Gordon Green, regizat însă de Haneke cu tuşe poetice de tip Malick. Acuma nu că aş vrea să fac cu tot dinadinsul notă discordantă, dar în tot acest name-dropping e ceva ce nu sună deloc ok!  Mă rog, ar fi sunat dacă toţi cei invocaţi s-ar regăsi prin amprentele lor definitorii în lungmetrajul lui Carbone (la debut, apropo). Cu excepţia lui Green, pe drept cuvânt adus în discuţie prin naturalismul subiectului, ceilalţi doi sunt folosiţi ca termen de comparaţie pe baza unor referinţe stilistice mai degrabă şubrede. De pildă, incisivitatea, visceralitatea şi arbitrarul din filmele lui Haneke sunt prezente într-o măsură mult prea mică pentru a conta efectiv (o moarte neanuţată de nimic, teoretic o rupere de ritm, nu duce în vreo direcţie anume, nu decongelează extensiv afecte reprimate). Cât despre lirismul lui Malick, e pastişat şi decuplat de la naraţiune.

Care naraţiune nici nu prea există, căci nucleul epic pare construit în jurul unei compuneri de tipul Cum mi-am petrecut vacanţa de vară în mijlocul naturii dintr-o Americă rurală. Protagonişti, doi fraţi, adolescenţi, care hălăduiesc când pe bicicletă, când per pedes, pe coclauri fie neumblate cu anii, fie abandonate de ani de zile. Animale vii, cadavre animale în putrefacţie, oameni morocănoşi, practic un ecosistem impermeabil şi obnubilant ale cărui modulaţii sunt surprinse sau descoperite prin ochii curioşi, inocenţi sau indiscreţi ai celor doi copii.

Ca premisă, Hide Your Smiling Faces nu sună rău: confruntarea unor adolescenţi cu moartea, interiorizarea acestei ciocniri ca experienţă relevantă în viaţile lor etc. Problema e că, filmic, mai nimic nu susţine această premisă, dezvoltată inerţial prin improvizaţii, învârteli în jurul cozii (de câine, de pisică etc.) şi trageri de timp. Care, în alte condiţii, de ex. asumarea experimentului ca atare, n-ar fi fost atât de stridente. Aşa, rămân doar intenţia şi câteva secvenţe lucrate frumos, însă e cam puţin fie şi pentru un film de numai 80 de minute.

Cvasimilitudini (LXXXVII) [„Priveam fără de ţintă-n sus...” Şi-apoi pe scări, în jos.]

Un cadru clasic, aproximativ în aceeaşi prezentare. Fiind două filme din acelaşi an, am aşezat imaginile pe criterii alfabetice (numele regizorilor). Altfel, două lungmetraje diametral diferite: şi ca gen (primul e un thriller, ţinut bine în hăţuri vreo 3/4 din timp, rasolit în ultima parte), şi mai ales ca valoare. Dar ăsta e farmecul cvasimilitudinilor: apar unde le/te aştepţi mai puţin. Ca de exemplu, în The Shining, însă despre asta într-o ediţie viitoare. Video-ediţie, nota bene.

Screenshot from Séptimo (dir. Patxi Amezcua/2013)

Screenshot from La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/2013)

Twin Peaks: The Entire Mystery (is coming at ya)

There’s a new Twin Peaks box set coming out July 29, and it includes nearly 90 minutes of never-before-seen deleted and alternate scenes from the prequel film Twin Peaks: Fire Walk With Me. 

This is the footage that fans created a Facebook petition for back in 2011, and now they’ll get their wish, thanks to a box set that was personally supervised by Twin Peaks mastermind David Lynch.

“During the last days in the life of Laura Palmer many things happened, which have never been seen before,” Lynch said in a statement. “They’re here now alongside the new transfer of Twin Peaks: Fire Walk With Me and Twin Peaks, the television series.” (via)

Cântece pentru un muzeu/Songs for a Museum: memorie şi evanescenţă

Filmul ca filmul, dar cei patru domni în vârstă, toţi trecuţi de 80 de ani (nu le spun bătrâni, căci bătrân înseamnă - de regulă - ramolisment, resemnare şi răutate), trei la costum şi unul, domnul cu cimpoiul, în straie armâneşti, sunt funciarmente fascinanţi. Mihai Gherase, Vasile Giogi, Dumitru Zogu şi Nicolae Zogu sunt aromâni fârşeroţi din Cogealac, jud. Constanţa, şi protagonişti ai documentarului Cântece pentru un muzeu/Songs for a Museum (regizor Eliza Zdru). Farmecul, vitalitatea, umorul, bunul simţ şi plăcerea cu care evoluează pe scenă şi-n afara ei te fac să treci peste micile hibe ale filmului. Nu voi insista, pentru că e mai puţin important aspectul acesta (ceva de genul substance over style).

foto: cinesseur

Ce cântă ei e o muzică pe cale de dispariţie şi tocmai tentativa aceasta de a consemna video pasiunea lor, combinaţie de jurnal în mişcare (imagini behind the scenes din voiajele spre concertele susţinute în ţară şi-n străinătate) şi jurnal static (imagini din familiile şi gospodăriile lor), reprezintă miezul acestui documentar ce aminteşte, tematic, de Buena Vista Social Club. Descoperiţi şi promovaţi de Grigore Leşe, cei patru domni interpretează muzică polifonică în tradiţia comunităţii din care fac parte, gen pe care l-aş vedea fără nici un fel de problemă într-un film de Jarmusch. Şi nu fiindcă e exotic, ci fiindcă are acea complexitate şi patină a timpului ce-l face universal!

Atenţie, însă! Nu doar muzica lor e polifonică... Şi vorbirea e tot aşa: cuvintele trec de la unul la celălalt, uneori înainte de terminarea frazei, şi se articulează într-un discurs comun, limpede şi închegat. Gesturile sunt polifonice: există un soi de sincronizare uluitoare în ele, fie că e vorba de cârlibană (un baston cu capătul de sus încovoiat astfel încât să poate prinde piciorul oii fără a-i mai da şansa de a scăpa), fie de mărgelele cu care-şi fac socotelile. Ce să mai?, prezenţa lor în sine e polifonică, iar senzaţia mea este că această polifonie nu-i nimic altceva decât o extensie a traiului într-o comunitate foarte (re)strânsă. 

Din moment ce modul lor de viaţă este croit pe aceste baze, nu e de mirare că şi muzica-i la fel. Au deprins-o de mici, natural, care cu oile, care la pădure, aşa o redau. Nealterată de mode[rnitate] sau de părerile eventualilor băgători de seamă.

foto: cinesseur

I-am văzut aseară pe scenă, la Studio, după proiecţia filmului, în cadrul FFE. În principiu, veniseră pentru o sesiune de Q & A, alături de Eliza. Numai că, deşi aveau chef de vorbă, tot ce le place mai mult şi mai mult au făcut: au cântat. În graiul şi-n lumea lor. Pe urmă, au tradus în româneşte versurile. Şi s-au lansat în consideraţii vioaie şi pertinente despre lumea din melodiile lor şi cea de azi. Şi aşa, dintr-una într-alta, s-a legat un dialog antrenant cu publicul, eclectic şi pe anumite porţiuni sub nivelul evenimentului. Cum se întâmplă de fiecare dată când intrarea e liberă...

Eliza Zdru şi un tip, cercetător de la MŢR, pe post de moderator. A venit ca la jogging. Partea bună: şi-a cerut scuze!

Trâgând linie: prin simplitatea lor debordant-molipsitoare, aceşti domni în vârstă nu au nici o legătură cu noţiunea de public aşa cum şi-o manufacturează „artiştii” făcuţi, nu născuţi (so to speak). Reprezentaţiile pe care ei le oferă, sunt - înainte de orice - din plăcere şi pentru plăcerea lor. Spontani şi fără morgă, se comportă pe scenă exact aşa cum o fac pe la casele lor: degajat, relaxat, afabil. Nu-şi imaginează că vor rămâne în istorie şi nici nu-şi doresc. Vorba unuia dintre ei: „Ce să fac eu cu istoria, dacă mă duc?” De tradiţie le pasă. Le-ar plăcea s-o transmită, dar nu au cui. Odraslele (proprii sau ale altora) nu sunt interesate de „mormăielile” lor. Prin urmare, dacă tot s-a ivit ocazia, le lasă muzeului. Cântece pentru un muzeu/Songs for a Museum. Şi pentru inima lor!

P.S.: Cântece pentru un muzeu este lungmetrajul de debut al Elizei Zdru, aromâncă şi ea (for that matter). În prezent, lucrează la cel de-al doilea documentar, aflat în stadiul de producție, un film despre frații Manakia, primii cineaști din Balcani.