Corespondenţă de la TIFF (4): Gandu

Courtesy of Mihai Cristea

Când te gândeşti la filmele indiene, clişeele răsar de la sine în minte: Bollywood, producţii scoase la matriţă precum conservele pe bandă rulantă, culori ţipătoare, gesturi de o castitate studiată, glicemică, coregrafii de stadion pe fond muzical de miorlăieli şi piţigăieli ce nu se diferenţiază de la o peliculă la alta.

Venind dintr-o ţară recunoscută pentru un astfel de climat cinematografic, Gandu are rolul unui declanşator de dinamită. E un gest de frondă total şi fară niciun menajament faţă de tot ce înseamnă film indian de tip Bollywood. E underground, e cu buget independent, e impecabil alb-negru în majoritatea timpului, iar când foloseşte culorile le foloseşte suprasaturat a la Christopher Doyle, dar într-o scenă hardcore (singura şi singurul motiv pentru care a rulat după 12 noaptea). E ca un videoclip de 86 de minute, MTV-istic, cool, alert, absurd, experimental (split-uiri de ecran în patru când se cere vocea poporului pe un subiect), hilar, demenţial. Uneori e real ca un pumn în plex, alteori e oniric şi fără sens. E reconfortant şi „te prinde”, dovadă că nu s-a plecat mai deloc din sală, ori auditoriul nu era format doar din hipsteri, ci şi din persoane trecute de prima etate. Mai toţi au stat până la sfârşit pentru că e o trăznaie cinematografică delectabilă ce trebuie văzută.

E povestea unui rapper - varianta indiană a celor de la Asian Dub Foundation (ca să ştiţi din ce zonă muzicală să îl luaţi) -, chinurile lui zilnice de a face faţă realităţii sau momentele lui de a se desprinde de ea cu un amic şi ganja, tolănit pe vreun acoperiş mizerabil din Calcutta. E ce ar fi putut să fie dacă Asian Dub Foundation s-ar fi „născut” în India şi s-ar fi apucat de făcut filme.

imagine via fb

Văzut după 12 noaptea şi fix după Marfa şi banii, îţi dai seama cât de radical e filmul raportat la acest termen de comparaţie (care nici el nu suferea de conformism în contextul apariţiei în cinematografia noastră). Mă hazardez să o spun: din motivele deja enunţate până acum (buget şi mesaj de gherilă anti-establishment bollywoodian) filmul ăsta e mai important pentru India decât a fost Trainspotting pentru UK. Şi mai spun că filmul ăsta poate amorsa, în India, un fenomen asemănător Jet Tone-ului din HK. Nu spun că regizorul (Kaushik Mukherjee) va ajunge vreun Wong Kar Wai, dar va rămâne în istorie la nivelul unui  aghiotant de-al său (vezi şi experimente ca ăsta). Tocmai din acest motiv un film precum Gandu trebuie salutat şi apărat. Cu dragoste şi abjecţie.