Episodul de faţă, unul pilot, îl are în centru, dar şi la margini pe Mihai Eminescu. Ştiţi voi, poetul acela care nu-şi săruta în talpă iubita (precum Nichita), ci în diverse alte locuri (dacă ar fi să ne raportăm la unele din scrierile sale). Mă rog, despre Eminescu s-au spus şi se spun tot soiul de năzbâtii, mai ales prin referate şi prin câteva cărţi de pseudo-critică literară, toate făcându-i imense deservicii. Dar ce s-ar mai putea face? Marele rău e deja făcut: îmbălsămat în clişee, Eminescu trăieşte un coşmar. Paradoxal, însă, în ochii României profunde răul acesta trece drept un mare bine.
Una peste alta, aveţi mai jos un exerciţiu filmic neobişnuit, unul care mixează şi mizează pe insolitul împachetării şi prezentării detaliilor. Un prim episod, mai precis, al cărui rost e să stârnească reacţii, oricare ar fi ele. De-asta îl şi public: din raţiuni de poziţionare a autorului în raport cu propria obsesie. Pentru a merge mai departe trebuie, mai întâi, să ştie unde se află. După aceea, totul poate fi mai simplu: fie lasă totul baltă, fie reformatează/rafinează (a n-a oară) conceptul. În mod cu totul excepţional las deschise comentariile. Speak up, folks! Opinions are expected! Mulţumesc!
Una peste alta, aveţi mai jos un exerciţiu filmic neobişnuit, unul care mixează şi mizează pe insolitul împachetării şi prezentării detaliilor. Un prim episod, mai precis, al cărui rost e să stârnească reacţii, oricare ar fi ele. De-asta îl şi public: din raţiuni de poziţionare a autorului în raport cu propria obsesie. Pentru a merge mai departe trebuie, mai întâi, să ştie unde se află. După aceea, totul poate fi mai simplu: fie lasă totul baltă, fie reformatează/rafinează (a n-a oară) conceptul. În mod cu totul excepţional las deschise comentariile. Speak up, folks! Opinions are expected! Mulţumesc!
Ideea de la care s-a pornit e următoarea:
„Labiş sub roţile unui tramvai; Eminescu, lovit cu o cărămidă în ospiciu; Preda, înecat în propria vomă; Tănase, sub greutatea pendulei sovietice; Iorga, executat la marginea pădurii; Miron Costin, decapitat; Luchian Mihalea, ucis în bătaie; Nemescu, pulverizat într-un taxi; Mircea Vulcănescu, într-o carceră îngheţată; Odobescu, injectîndu-şi o supradoză de morfină; Caragiu, sub dărîmături; Brâncuşi (nebăutor), în comă alcoolică; Sebastian, lovit de un camion şi aşa mai departe.
„Labiş sub roţile unui tramvai; Eminescu, lovit cu o cărămidă în ospiciu; Preda, înecat în propria vomă; Tănase, sub greutatea pendulei sovietice; Iorga, executat la marginea pădurii; Miron Costin, decapitat; Luchian Mihalea, ucis în bătaie; Nemescu, pulverizat într-un taxi; Mircea Vulcănescu, într-o carceră îngheţată; Odobescu, injectîndu-şi o supradoză de morfină; Caragiu, sub dărîmături; Brâncuşi (nebăutor), în comă alcoolică; Sebastian, lovit de un camion şi aşa mai departe.
Cum au sfîrşit - cinefil(m)ic vorbind - aceştia, dar mai ales ceilalţi, cu cine erau contemporani, ce muzici / spectacole / filme adorau, pe cine bîrfeau, cum se îmbrăcau, felul în care îşi fumau ţigările, micile şi neînsemnatele detalii ale ultimelor lor ceasuri. Cîte puţin din toate acestea, superficial şi aproape kitschos, într-un (posibil) serial pantacruelic.”
4 comentarii:
Amuzant.
Deși am strâmbat, pretențios, din nas la motto-ul inițial, fiind – după mine – un decalc la arhicitata vorbă a lui Sartre (‘libertatea e ce faci cu ceea ce au făcut alții din tine’), iar cu toate plagiatele din zilele noastre, greu de acceptat unul din trecut, cel puțin nu am putut să nu surâd la scufundarea-contextualizare în epocă de pe plajă. Jerome K. Jerome a venit de nicăieri, neanunțat, și mi-a produs un episod proustian amintindu-mi de o cărțulie jerpelită, însă groasă, care mă înspăimânta prin volumul ei când eram copil, iar asta cred că e ceea ce e de căutat prin ‘mici și neînsemnate detalii’. Cât despre Hitler & Chaplin, e de spus că, la 6 zile după primul și la 10 după al doilea, a venit pe lume și Wittgenstein, legătura? : evident, niciuna.
Nu aș scrie umătoarele dacă nu aș vrea să văd mai multe în episoadele viitoare.
Nu văd de ce ați porni de la o direcție estetică (pot să-i zic așa?, vă rog) atât de interesantă, cel puțin în enunțarea texuală, precum e ‘felul în care își fumau țigările’ morții cu moartea dubioasă din Valahia ne-eternă, pentru a vă ralia mai apoi la o teorie a conspirației oarecare. Nu îl onorați pe Jarmusch astfel.
Sunt sigur că sunteți de acord că e mult prea multă literatură pe seama ‘morților faimoase’, faimoase nu pentru tragedia lor (cum să trăiești într-o lume în care până și Shakespeare a murit?), ci fiindcă au oamenii banali – care cumpără șuncă din Kaufland și apoi o mănâncă acasă – impresia pseudo-romantică cum că anumite personaje istorice trebuie să fi sfârșit spectaculos, când de fapt se moare repede, plastic, neinteresant. Și, poate, tocmai din cauza acestei hidre a impresiilor conspirativ subiective, apare nevoia de a fi lapidar, de a tranșa succint problema.
Vă propun, însă, în loc de a folosi păreri care sunt acceptate, sau nu, de marea masă, în loc de hazardări inocente, sau nu, să preferați un mai dificil de realizat, dar mai bogat în realizări exercițiu fenomenologic, o întoarcere la fapte. Știm că Eminescu și ceilalți au murit, ‘au ieșit la o plimbare când..’ și e tot ce nu stă sub dubiu, ce nu necesită atestare cu surse academice și autorități specializate (oh, hazul de a fi eminescolog.. ce viață au unii..). Sunt mai interesat de mecanicul care a uns tramvaiul sub care a murit Labiș, decât de cel care l-a împins, mai interesat de păianjenii din carcera lui Vulcănescu, decât de torționarii lui, mai interesat de superficialul și kitschos-ul care-mi luminează un aspect până atunci ignorat, decât de plictisitoarea nevoie atât de umană de a găsi răul organizat ca poveste, grupat ca instituție, ierarhizat ca societate secretă, în special când răul realiter e insolit ca tot ce-i bun în lumea asta – un paradox ieftin care m-a amuzat.
Termin în aceeași notă. M-a amuzat (retro)vizionarea și cred că nici nu ar trebui să vreți să obțineți altceva. Cu siguranță nu e de dorit să doriți elucidarea unor lucruri mai mult sau mai puțin neclare, nu e de altfel nici formatul pentru asemenea acte de Hercule postmodern.
hei, ai dat drumul la comentarii :)
excelent primul comentariu. sunt perfect de acord cu tot ceea ce spuneti si va multumesc pentru sugestii. nici nu stiu daca voi continua serialul, a fost mult mai greu de dus (realizat) decit mi-as fi imaginat vreodata. daca ar fi sa gasesc o parte buna a acesti munci infernale este ca am invatat sa luvrez cu ochii inchisi in after effects, dar si faptul ca nenumaratele restilizari ale conceptului si acest reuzltat final mi-au adus unele clarificari in ceea ce priveste 'rezolvarea'. cu alte cuvinte, in acest moment, sunt pregatit sa concep content media (scurt si la obiect, in spiritul si litera vremurilor pe care le traim/alergam) pentru ceea ce a devenit vechiul si desuetul jurnalism (mort, imbalsamat si uitat deja). asta era, de altfel si una dintre idei :)
@anon: îţi mulţumesc şi eu pentru comentariul aplicat şi pertinent, a făcut-o şi autorul filmului-compozit.
@Elza: doar temporar ;)
Trimiteți un comentariu