Screenshots from L'amico di famiglia (dir. Paolo Sorrentino/2006)
Screenshots from La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/2013)
Pentru că ştiţi deja (sau ar trebui să ştiţi), eroii lui Sorrentino, musai bărbaţi, chiar dacă nu foarte chipeşi, cum e şi acest Geremia „Cuore d'oro” de Geremei, anti-etalon de frumuseţe fizică şi cămătar sub acoperire, căci meseria lui de bază e croitoria, sunt oameni ai cuvintelor (nu întotdeauna şi de cuvânt), bărbaţi singuratici ce stăpânesc meşteşugul vorbirii frumoase, în pilde şi-n poante, bărbaţi care croiesc discursuri ce fascinează, împietresc, derutează sau lasă mască asistenţa.
De la Titta di Girolamo (cel mai tăcut dintre toţi) la Jep Gambardella (cel mai locvace dintre toţi), plus Andreotti, capo di tutti capi, eroii lui Sorrentino sunt clădiţi pe acelaşi tipar: slovesnici, direcţi sau subtili după cum o cere momentul sau interlocutorul, excelent echipaţi retoric, posesori ai acelei finesse d'esprit (deşi mediile în care se mişcă nu-s tocmai fine) ce le permite să dispună de arta vorbirii ca armă de seducţie, s-o transforme în veritabil capital flotant clamat fără sfială ori de câte ori contextul o impune.
Pentru inşi de calibrul lor, un discurs la o înmormântare sau nişte vorbe de îmbărbătare adresate unor văduve frumoase pot fi oricând nişte mantre cu bătaie lungă. Their quantum of solace...