Cui prodest

Au fost mai multe tentative de a elucida misterul (care mister sau de ce e mister în acest caz ar merita o discuție în sine). Asta e cea mai nouă şi se bazează pe tehnici ultramoderne de procesare a vocii. Cel puţin aşa susţin autorii. Nu o confirmă nimeni dintre cei în măsură (Sofia Coppola, Scarlet Johansson & Bill Murray) şi nici nu cred că o vor face vreodată. 

Din punctul meu de vedere, în scena respectivă Bill Murray putea spune orice, inclusiv scorul dintre Tampa Bay Buccaneers şi Kansas City Chiefs în play-off-ul sezonului 2001-2002. Nu e deloc important ce-i şopteşte el, în mijlocul furnicarului tokyot, domnişoarei Johansson, fiindcă secvenţa în cauză se adresează strict acelei glandei speciale care sondează după vrajă acolo unde cei mai mulţi nu o văd sau simt. 

Fireşte, nu toţi consumatorii de film o au, motiv pentru care sunt ajutaţi de cei ce se dedau la rezolvarea şaradelor lăsate deliberat sau nu, în suspensie, de scenarişti/regizori (cel mai generos cu astfel de "cadouri" în ultimii 20 de ani fiind, dincolo de orice dubiu, David Lynch). 

De ce ar fi crucial să ştim acele cuvinte de adio? rămas bun? despărţire temporară? spuse la ureche în ultimul şi fluidul cadru din Lost in Translation, un diafan şi în mare parte superficial exerciţiu de stil (în comparaţie cu, să zicem, In The Mood For Love sau Brief Encounter) pe tema scurtei intersectări a doi peşti pe uscat cărora le dă în gând că ar putea ieși ceva din întâlnirea lor? Pentru a ne aştepta sau, mai grav, a spera la un posibil follow up? Este şi ar fi lipsit de noimă.

Mai curând cred că la originea „dezvăluirilor” de acest tip stă acea curiozitate ce derivă dintr-o infirmitate funciară a spiritului. Filmului, în mod cert, nu îi face vreun serviciu, deoarece contribuie la ecarisarea imaginaţiei din orizontul de receptare şi - în plus - favorizează consumul industrial de furaje cinematografice tcu mesaje „mură-n gură”.

S(w)ing it back to you

(…sau despre cum nu văd cei ce văd)

Sunt curios, cunoscute fiind abordările subiectului în romanele lor, ce părere ar avea Bruckner sau Houellebecq despre filmul Peindre ou faire l'amour. (A picta sau a face dragoste pour nefrancofoni).

Nu înţeleg ce caută disjunctiva aci, din moment ce, după vreo 10-15 minute, opţiunea personajelor balansează clar în favoarea amorului. Cred că “sau”-l e mai degrabă un truc, drojdia care umflă aluatul narativ suficient de mult încât să nu te răstignească plictiseala. Că, finalmente, din acest aluat iese o chiflă decentă (cei care se uită la meciurile de fotbal au un supliment de sens) e strict meritul actorilor care reuşesc să te ţină aproape de un scenariu fals pivotant.

Madeleine & William Lasserre (Sabine Azema şi Daniel Auteuil) sunt un cuplu de (pre)pensionari retraşi la ţară, într-un decor campestru care i-ar fi încântat şi inspirat deopotrivă pe Lamartine şi Alecsandri. El e fost meteorolog, ea are veleităţi de pictor. Într-una din ieşirile cu şevaletul la iarbă verde îl cunoaşte pe Adam (Sergi Lopez), primarul orb al aşezării. Asemeni unui vrăjitor din basme, "edilul" o invită la un voiaj misterios cu punct terminus o casă dărăpănată, într-un cadru natural şi mai idilic. Culmea imprevizibilului: casa e de vânzare!

Madeleine îşi duce soţul acolo, îl siderează cu texte (preluate fără jenă din "discursul" primarului) de genul "şi proprietatea e o emoţie" şi ajung să facă dragoste într-una din odăi, tulburând liniştea establishmentului hexapod şi artropod din încăpere. După copulaţie, el decide hic et nunc să cumpere ruinele care se vor transforma ca prin farmec într-o vilişoară de mai mare dragul. În care se mută. Contrastul e perfect şi revigorant pentru tonusul locatarilor: mobilier stil şi dotări ultramoderne înăuntru, flori sălbatice, verdeaţă, livadă, ciripit de păsărele afară. Simbioza tangibilă...

Ziceam că Adam e nevăzător. El are o soţie (cum altfel s-o cheme decât Eva?). Locuiesc în apropiere (vorba vine în apropiere, pentru că e ceva de mers, dar aţi ghicit, distanţele se comprimă, iar Adam ştie mai bine ca oricine drumul în regim de viteză, mai ales noaptea). Cele două familii se împrietenesc vâzând cu ochii, vizitele reciproce se multiplică, se naşte şi o oarecare apropiere senzorială între ele, apoi din motive obscure, domiciliul primarului e mistuit de flăcări, iar "prietenul la nevoie se cunoaşte". Ce urmează? Adam şi Eva (orb să fii şi tot vezi aluzia la cuplul primordial) se mută la vecini. Ménage à quatre, prilej pentru ei să-şi ispitească gazdele şi, în cele din urmă, să le convingă să accepte schimbul de parteneri. Cu alte cuvinte, o convertire reuşită la eşanjism. Sau ca în rugby: eseu la centru…

Evident, Madeleine şi William au o tentativă de a-şi regăsi inocenţa pierdută, sunt chinuiţi de remuşcări, dar gustul mărului din care tocmai s-au înfruptat e prea puternic pentru a nu dori să mai muşte o dată şi încă o dată, până la cotor.... Ba mai mult, vor propovădui şi altora noua lor credinţă erotică. Privite lucrurile în acest context, se poate spune că noua/târzia lor (dez)ordine amoroasă le-a reinventat căsnicia şi că, acum, la spartul târgului, şi-au rafinat viaţa sexuală. Finit coronat opus...

Paranteză: apropo de secvenţa căinţei, vreau să le transmit urările mele de bine traducătorilor care şi-au dat, ca de obicei, silinţa să înţeleg lucrurile corect. Exemplu: refugiaţi după prima lor experienţă de swingeri într-o cameră de hotel îşi propun să-i îndepărteze pe Eva & Adam din viaţa şi casa lor, pentru că, motivează William, "Ils sont échangistes". Ce apare pe ecran? "Sunt nişte escroci periculoşi". Bine că ne-au zis!

Aşadar, în acest filmuleţ situat la limita dintre convenţional şi plictisitor, ni se propune o altă lectură a căderii biblice în ispită. Străvezie, ideea pe care ne-o servesc cei doi realizatori (Arnaud & Jean-Marie Larrieu, hélas, un cuplu şi aici!), e că nu există pedeapsă pentru săvârşirea unui păcat, ci mai degrabă beneficii. Izgonirea nu se întâmplă. Enervant e însă tezismul expunerii: Adam şi Eva facilitează accesul la pomul cunoaşterii de sine şi a unor experienţe erotice superioare unor inşi uşor blazaţi, care rămân apoi, bine merci, în Grădina Edenului (proprietate personală), cu distracţia la purtător. Şi ce dacă? Alţii au devalizat bănci şi nu au păţit nimic. Şi mai pe scurt, ca să părăsesc definitiv hora acestor simboluri de mare angajament: un nevăzător “deschide” ochii celor care deşi văd sunt mai orbi decât el. Terrible, mon cher.

Mametizări (I)

- Azi ai mult de lucru, sugar?
- Am un plic.

Spanac de Eliade cu sec de Coppola

În urmă cu un an şi ceva, un fost coleg intra în birou cu o mină ce anunţa că fusese martorul unui eveniment epocal. „Băi, ia ghici pe cine am văzut adineauri plimbându-se pe sub fereştile noastre? Avea o mutră familiară, la început nu mi-am dat seama cine e, mă uitam la el ca prostul, apoi mi-am amintit. Era ăla din Pulp Fiction, ăla care ia ostatici într-un fast food, împreună cu o zăludă… Cum îi zice, băi, că îmi scapă numele?! Se plimba singur, puteam să-i şi trag vreo două…”, zice el chicotind.

Era Tim Roth. Venise la Bucureşti pentru a performa în primul film meşterit de Francis Ford Coppola după aproape zece ani de pauză. Părerea mea: putea să mai aştepte.

Tot cam atunci, la televizor, vedeam o ştire cu nişte chelneri cam din topor, care îi trânteau lui Coppola nişte feţe de masă în cap, seara târziu, la ieşirea dintr-o cârciumă cu specific indigen. Îl fereau, chipurile, de ziarişti! Să nu-i tulbure ăştia digestia cu întrebări idioate. Era de-a dreptul penibil să vezi un domn în vârstă, ameţit de băutură, siderat de întâlnirea intempestivă cu presarii, acoperit stângaci cu ştergare şi înghesuit ca borfaşii într-un jeep demarând în trombă.

Partea proastă e că filmul pentru care a bătut drumul până în România e şi mai penibil.

Anul trecut, în nu mai ştiu ce revistă, Florin Piersic jr. declara că unul din cele mai stânjenitoare momente din cariera sa a fost când a făcut figuraţie pentru 100 de dolari pe zi exact în pelicula cu pricina. Probabil că peste ani, apariţia sa va fi cotată drept cameo, iar el şi-o va aminti cu duioşie, aşa cum unii rememorează întâmplările umilitoare din cătănie.

Speaking of cameo: Matt Damon bifează unul, în rolul unui băgăcios plătit de Life Magazine.

Youth Without Youth ar putea fi numit, fără probleme, film de autor. Adică scris, produs şi regizat de una şi aceeaşi persoană: Francis Ford Coppola. Într-un interviu, cineastul american (Oscar pentru regie cu The Godfather II) declara că producţia sa nu e pentru fitecine şi că a realizat-o oarecum din capriţ. Să arate că mai poate. E în regulă, la vârsta şi palmaresul lui îşi poate permite luxul, chiar dacă asta înseamnă o nuvelă de Mircea Eliade transformată în spanac pseudo-ezoteric cu termeni ca regresie temporală, metempsihoză, transmigraţie a sufletului, reîncarnare, Bodhisattva, karma etc. în loc de… ochiuri!

În schimb, nu înţeleg de nici o culoare obiceiul unor actori români consacraţi, cum se spune, de a accepta nişte partituri minuscule, invizibile uneori, în aventuri cinematografice îndoielnice. Dragoş Bucur, Andi Vasluianu, Anamaria Marinca, Adrian Pintea (de nerecunoscut în ceea ce avea să fie ultima sa prezenţă pe marele ecran), Mircea Albulescu, Zoltan Butuc, Dorina Lazăr sau Dan Aştilean fie trec prin cadru ca nişte gâze în bătaia farurilor, fie îl umplu circumstanţial şi fără urmări. Singurii care îşi pot trece isprăvile în CV sunt Alexandra Maria Lara şi Marcel Iureş.

Pe genericul final încă o surpriză: Andrei Gheorghe as… taxi driver. Nici să râzi nu-ţi mai vine. Oricum, el are o scuză: e cabotin (deşi aici nu are prilejul s-o demonstreze). Celor care îl recunosc le fac cinste cu un… Red Bull :)

The plot: Dominic Matei (Tim Roth), un bătrân şi erudit profesor universitar de istoria religiilor din Piatra Neamţ, confruntat cu spectrul ratării, ramolismentului şi morţii în singurătate, vine la Bucureşti cu trenul şi cu gândul să se sinucidă. Destinul i-o înainte: la ieşirea din Gara de Nord (cu o faţadă ultradigitalizată cum nici în visele ei cele mai frumoase nu va avea) e nimerit de-un trăznet. Nu-l omoară, doar îl rotisează puţin. Ajunge la spital, se înzdrăveneşte sub atenta grijă a profesorului Stănciulescu (Bruno Ganz) şi, în compensaţie, acelaşi destin îi oferă un supliment de tinereţe pentru a-şi termina cartea vieţii. 

Dar lucrurile se complică: Gestapo-ul îl caută, întrucât îl consideră bun de patrimoniu şi cobai numai bun de prăjit (acţiunea începe în 1938 şi se desfăşoară de-a lungul celui de-al doilea război mondial plus câţiva ani după), pe fir intră şi Siguranţa locală, care îi plasează o duduie în aşternut, aşa că singura soluţie e fuga. În Elveţia. Totuşi, un anume doctor Rudolf (André Hennicke), membru al anturajului eteroclit al Fuhrerului (astrologi, magicieni, medici naturişti şi savanţi nebuni), îl dibuieşte în neutrul ţinut helvet şi îi propune colaborarea. „Electrocutarea prin curent de cel puţin un milion de volţi poate produce speciei umane o mutaţie radicală. Vestea acestui experiment a ajuns la urechea lui Adolf Hitler, care a devenit interesat personal de cazul dumitale”, i se spune.

Situaţia pare fără ieşire, dar scapă şi din această încercare deus ex machina. Se refugiază în Alpi şi o cunoaşte pe Veronica (Alexandra Maria Lara). Cât ai clipi, un fulger o loveşte şi pe ea, numai că efectul e invers: îmbătrâneşte uniform accelerat. În plus, dă în patima reîncarnării şi susţine ca este Rupini, descendentă a uneia din primele familii convertite la budism şi adeptă a filozofului Chandrakirti, ale cărui lucrări le aprofunda prin transcriere, în urmă cu câteva mii de ani, într-o grotă din India. Pe deasupra, dobândeşte darul vorbirii în limbi şi protolimbi. Ghidaţi de un indianist italian (Marcel Iureş) dau o tură în locurile cu pricina pentru a verifica povestea. Scenaristul din Coppola nu se dezminte: aiurările femeii se adeveresc! Reveniţi în Europa, cei doi se iubesc ardent, dar tihna le este tulburată de paparazzii care îi urmăresc peste tot. Iau drumul Maltei, unde au parte de apusuri de soare spectaculoase, spectaculos de calme şi calme. („E minunat aici. Oare ce păsări trăiesc în Malta?”, întreabă ea. „The Maltese Falcon", răspunde el şi nu ai cum să nu te gândeşti că un dialog tembel face trimitere la un film clasic cu… Humphrey Bogart). Presupun că v-aţi plictisit deja. So did I.

Filmul lui Coppola nu e nici dramă, nu e nici SF, nu e nici parodie. E câte ceva din fiecare. Identitatea de gen e ambiguă, nedefinită, indefinibilă. Scenariul e implauzibil, dezlânat, convulsiv şi, uneori, pueril. Cu excepţia lui Tim Roth, prestaţiile actoriceşti nu conving, dar te bucuri că măcar engleza românilor e decentă (cu excepţia colindului "Florile dalbe" nu se aude boabă de română şi bine că nu se aude). În schimb, imaginea (Mihai Mălaimare jr.) e rezonabilă: curată, unghiuri de filmare atipice, echilibru cromatic şi pedigree stilistic (o umbrelă arzând în ploaie, o zvastică în dantelăria negru-mătăsoasă a unui portjartier, vise "trase" în şi nu la indigo). Pe scurt, Youth Without Youth mă convinge că din trinomul Francis Ford Coppola unicul element valoros continuă să fie… Ford.

Linu-i lin şi iarăşi Lynch

Sunt mulţi critici de film, dar şi literari, obsedaţi de simboluri, de apucătura de a găsi sensuri absconse, de a propune grile de lectură, de a căuta nod în papura operelor pe care le analizează.

Unul din cineaştii rumegaţi cu nesaţ e David Lynch. Inteligent cât cuprinde, s-a prins cum stă treaba şi, chiar dacă nu îşi propune explicit asta, le dă de lucru făcând filme bizare, cu personaje sonate, cu evenimente amestecate fără nici o logică şi încrengături de imagini şocante. Amalgamul acesta intrigă, irită, fascinează. Dar:

1. Puzzle-ul se coagulează din mers

2. Filmările sunt un fel de working in progress şi pot dura ani întregi

3. Viziunea ansamblului la început de drum nu există, există cel mult o idee aşezată pe câteva pagini, dezvoltată ulterior în funcţie de “câmpul unificat”, oamenii pe care îi întâlneşte, vorbele acestora, băuturile sau mâncărurile pe care le consumă etc.

Într-o oarecare măsură lucrurile erau cunoscute. Le mai spuneau el sau cei din anturajul lui, însă ca în povestea "Petrică şi lupul", mai nimeni nu îi lua în serios. În 2006, David Lynch a scris o carte, „Cum să prinzi peştele cel mare”, probabil şi pentru a risipi cumva ceaţa din capetele unora. Tradusă în română, pe alocuri cu picioarele (actorul Kyle Mac Lachlan a devenit Kyle Mac Laughlin, motiv pentru mine de laughin' out loud) şi apărută la Humanitas în noiembrie '07, într-o colecţie pe care o salut cu entuziasm, Biblioteca de film.

Vă fac o aroganţă şi v-o recomand :) Nu e vorba doar despre cinema în cele aproape 200 de pagini, ci şi despre meditaţie transcedentală & yoga, respectiv influenţa acestora asupra creativităţii & vieţii autorului. Însă se citeşte mai uşor decât Coelho, pasajele ezoterice pot fi sărite lejer, propoziţiile sunt scurte şi grupate în paragrafe aerisite, corpul de literă e mare, ici colo câte un aforism sau o glumă scot capul din zăpada narativă, ce să mai, go read it. Nu o să fiţi mai deştepţi la sfârşit, dar veţi trăi cu impresia - plăcută - că Lynch v-a invitat la el acasă.

Poate că David Lynch o fi având ceea ce în filosofie se cheamă sistem, dar e cert că-i unul inconsistent, dominat de entropie/hazard, clădit pe principiul haosului organizator. Am ferma convingere că după fiecare film terminat, regizorul se amuză copios pe seama criticilor care o iau pe mirişte mai rău decât el. O să exemplific referindu-mă doar la ultima sa producţie, Inland Empire, culme a ceea ce s-ar putea numi, parafrazându-l pe Umberto Eco, cea mai ermetică operă deschisă.

“Când am început, nu exista nici un Inland Empire, nu era nimic. Pur şi simplu am dat peste Laura Dern pe stradă, descoperind că-mi devenise vecină. (…) Ea mi-a spus: «David, trebuie să lucrăm din nou împreună.» I-am replicat: «Sigur că da. Poate că o să scriu ceva pentru tine. Şi poate că o s-o facem sub forma unui experiment pe Internet.» «În regulă.», şi-a dat ea acordul. Aşa că am scris un monolog de 14 pagini, interpretabil în aproximativ 70 de minute, iar Laura l-a memorat integral. A fost fenomenală. Nu aveam în ce peliculă să-l integrez, dar m-a înnebunit, pentru că avea în el o sursă nebănuită de inspiraţie pentru mine, deşi nu ştiam care anume era aceea. (…)
Într-o zi, ne pregăteam să filmăm o scenă numită «Casa Mică», ce îi avea în prim-plan pe Laura Dern şi pe prietenul meu Krzysztof Majchrzak, un actor din Polonia. Krzysztof a ajuns în Los Angeles direct din Polonia, iar cameramanii l-au adus imediat la «casa» mea. Când a ieşit din maşină, purta nişte ochelari caraghioşi; zâmbind a arătat spre ei. Am înţeles că voia să-i folosească în scenă, aşa că am sărit: «Nu, nu, nu Krzysztof.» (…) Aşa că m-am dus în biroul meu, am deschis un dulăpior şi privirile mi-au căzut pe o bucată spartă de faianţă, o piatră şi un bec roşu foarte transparent (…).«Ia ceva de aici, Krzysztof» - iar el a ales becul. (Apoi am părăsit biroul, ne-am dus la casa cea mică, iar Krzysztof a ieşit de după un copac cu becul roşu în gură – aşa am filmat scena. Deci, de la un lucru, am ajuns la altul.

Într-una din zile, pe la începutul proiectului, vorbind cu Laura Dern, am aflat că soţul său, Ben Harper, este din Inland Empire, din Los Angeles. Efectiv a menţionat lucrul acesta în timpul discuţiei, într-o doară. Nu ştiu exact când anume, dar i-am spus: «Ăsta-i titlul filmului.» Nu ştiam nimic despre film pe atunci. Însă voiam să se numească Inland Empire.
Părinţii mei au o cabană în Montana. Fratele meu, făcând curăţenie pe acolo într-o bună zi, a găsit un caiet de pe vremea când aveam cinci ani şi trăiam în Spokane, Washington. Am deschis caietul. Prima poză din el era o vedere aeriană a localităţii Spokane. Dedesubt scria «Inland Empire». Aşa că mi-am dat seama că eram pe drumul cel bun.

Lucrul la Inland Empire a fost foarte diferit (…) Nu am dispus, de la bun început, de un scenariu. L-am scris scenă cu scenă, fără să am habar unde mă va duce. A fost un risc, dar ştiam că, totul fiind unificat, o idee de aici se va lega de o idee din altă parte.”
Aţi prins şpilul? Şi-acum să râdem puţin de prostia harnică şi urieşească a unora. În România, titlul a fost tradus prin “Imperiul minţii”. E ca şi cum ai traduce Twin Peaks prin… Buştenii Gemeni. Din fericire pentru ei, criticii români care contează s-au recunoscut învinşi de “ultima zăpăceală cinematografică a lui Lynch”, cum a numit-o cineva, şi au scris despre ce au înţeles (puţin) din cele aproape trei ore de improvizaţie maniaco-expansivă. Iată un fragment delicios din cronica lui Andrei Gorzo:

"În spaţiul din Inland un personaj poate sta în faţă cu dublul lui, cu el din trecut sau din viitor. Protagoniştii din Mulholland Dr. apar pe post de iepuri, dintr-un scurt metraj dubios din 2002, Rabbits, integraţi în filtrele din Inland. Cineva se uită la ei la televizor, noi ne uităm la ei, Lynch se uită la noi. Şi un grup de vrăjitoare / zîne / ispite dansează şi cîntă Locomotion. Ele ţin loc de pitic şi seamănă cu personajele fantastice ale lui Eliade de pe Strada Mântuleasa sau din La Ţigănci. Nu e tocmai un riff de Rock'n'Roll (deşi piesa Black Tambourine e excelentă), e muzica lui Krzysztof Penderecki (pe care a folosit-o William Friedkin în Exorcistul şi apoi Stanley Kubrick în Shining) şi un sound design extrem, pe care e brăzdat un puzzle non-narativ, oniric, coşmaresc (creepy!!!!). Dar la final, surpriză, Nina Simone (Sinnerman) şi o doză de umor care mă face să cred că de fapt Inland Empire e o comedie. În accepţia lui Lynch, bineînţeles".

Dacă în cazurile anterioare gheaţa a ţinut şi pescuitul simbolurilor la copcă era posibil, în Inland Empire sloiurile au făcut improprie navigarea speculativă: aproape nimeni nu s-a mai încumetat să emită opinii savante. Sastisit de atâtea stupizenii spuse pe seama creaţiilor sale, Lynch a câştigat prin knock out tehnic.

Închei cu o propoziţie ce ar putea rezuma/rezema tehnica sa de a face filme: „Cutia şi cheia. Nu am nici cea mai vagă idee ce sunt acestea.” (pag. 127). Vorbeşte, desigur, despre cele două obiecte inserate în dantelăria din Mulholland Dr., pe seama cărora mulţi deştepţi şi-au dat cu părerea încercând să deceleze o multitudine de semnificaţii (de la inconştientul freudian până la... cinematograful însuşi).

"Îmi las mustaţă precum Carl Ghebăl, ăla"

Cetăţeanul B.G., aka Războinicul luminii, Mihai Viteazul, Căpitanul, Ursul Grizzly (toate porecle autoasociate), îşi va lăsa mustaţă. Nu aş fi consemnat intenţia individului de a-şi decora faciesul cu pilozităţi suprabucale dacă nu m-ar fi lovit în cortex motivul (recunosc, surprinzător pentru mine), expus în direct la sport.ro, în această seară: fascinaţia pentru personajul interpretat de "Carl Ghebăl ăla", în Pe aripile vântului, văzut când era june. Întrebat de realizatorul emisiunii "Dacă dvs. sunteţi Rhett Butler, Scarlett O’Hara cine e? Soţia dvs., nu?", omul a răspuns la fel de copleşitor: "Nu. Cu «Vivien Laih» semăna mama când era tânără. O să v-aduc şi-o poză să vedeţi". Deci Scarlett era maică-sa, zic!

Trecând peste acrobaţiile lingvistice materializate în stâlcirea numelor (nu aveam pretenţii absurde, orişicât), mă declar stupefiat de preferinţele cinematografice ale ipochimenului. Dacă spunea că i-au plăcut filmele cu Sandokan, Raj Kapoor, Bruce Lee sau Serj Nicolaescu era în regulă, mă duceam liniştit la somn. Dar Pe aripile vântului?! Gizăs! Nu că super-producţia cu pricina ar fi inaccesibilă unor persoane precar instruite, nici pe departe. Marele handicap al filmului pentru tipi dintr-o bucată ca B.G. este durata - aproape 3 ore - inhibantă până şi pentru spirite mai scrobite. Cum o fi reuşit să reziste în sala de cinema, că de dvd-uri nu poate fi vorba în epoca cu pricina, e un mare mister. Cât şi ce a înţeles e evident, dar nici nu mai contează din moment ce, iată, îl subestimez constant.

În caz că domnul acesta va povesti vreodată ce şmecher era Humphrey ("Hamfri") Bogart în Şoimul maltez, cum l-a inspirat la clubul Steaua modelul societal american luat finuţ la caterincă de "hahalera" von Trier în Dogville sau dacă va emite consideraţii estetice în legătură cu Noaptea generalilor & Casablanca eu îi cedez smerit trecerea şi plec în bejenie.

P.S.: Şi dacă îi şopteşte Dan Pavel să-şi facă blog, what a wonderful world would be :)

13/Tzameti*: cinematematici superioare

Să ne înţelegem: asemeni lui Juan Carlos Fresnadillo (Intacto), Gela Babluani, georgian stabilit în Franţa, intră în cinema cu dreptul. 13/Tzameti, primul său lungmetraj, are un scenariu suplu & inteligent (scris tot de el), pus excelent în valoare, cadru cu cadru, de operatorul Taviel Meliava, premiat, de altfel, în 2006, la TIFF, pentru imagine. Aici însă, spre deosebire de Intacto, lanţul cu patru zale - joc/destin/noroc/ghinion -, deşi ţinut tot în mâna dreaptă, este agitat într-o altă direcţie.

Partea solidă a caroseriei epice e jocul de ruletă rusească upgradată în care 13 jucători sunt aşezaţi într-un soi de spirală a morţii, fiecare cu pistolul în ţeasta celui din faţa sa (aşezarea nu se mai păstrează în finală din raţiuni evidente). Există - ne spune în treacăt şi oarecum nostalgic unul dintre organizatori - o formulă și mai și, cu 42 de (sub)oameni aduşi la căsăpit. Arghezian spus "îl joci în doi, în trei/îl joci în câte câţi vrei", dar la sfârşit rămâne unul singur. Iar dacă e neofit ca Sebastien (George Babluani), personajul central, ce nimereşte în acest turnir al hazardului, se aplică şi principiul "norocul începătorului". O vreme...

Alături de story, e de remarcat aliajul rafinat dintre personajele secundare, excelent conturate - un maître de cérémonie urlând nevrotic regulile măcelului (recital Pascal Bongard), un grăsan la clavecin, proprietari şi manageri ai "dueliştilor" - şi detaliile ce-ţi dau fiori: un bec ce condiţionează protagoniştilor reflexe pavloviene, baletul macabru executat de mâinile ce rotesc butoiaşele revolverelor, hârâitul subsecvent acestei mişcări, importat parcă din industria lynchiană de sunete, casa care găzduieşte ororile, plasată undeva în inima unei păduri...

Pascal Bongard

Lipseşte, în schimb (în sensul că nu este individualizat, scos în relief), insul amoral şi dezabuzat în genul celui interpretat de Max von Sydow în Intacto, dar nu plânge nimeni după el, întrucât Babluani a ales să-l multiplice în vreo 20 de exemplare, care de care mai abject şi mai repulsiv.

Aşa cum e scrisă şi spusă, povestea în sine poate fi inclusă în ambele cărţi ale lui Borges: Istoria universală a infamiei (pentru cinismul şi cruzimea celor care organizează acest selfentertainment morbid) sau Cartea fiinţelor imaginare (toţi participanţii, în gregaritatea şi promiscuitatea lor, par fiinţe plăsmuite de o entitate bolnavă care i-a trimis în lume pentru a se distra pe seama lor). În fine, ar mai putea fi un excelent studiu despre sociopatologia riscului (ruletiştii-voluntari care se iau la trântă cu "infinitul Dumnezeu matematic", vorba lui Cărtărescu, sunt fie imigranţi dispuşi să facă orice pentru un euro în plus, fie inşi abrutizaţi de boli incurabile, alcool, droguri şi/sau medicamente - morfina e "sponsor" oficial al competiţiei). La limită, 13/Tzameti poate fi şi un exerciţiu de popularizare a matematicilor superioare (vezi teoria probabilităţilor). Așadar, un (neo)noir franțuzesc intens, elegant, minimalist, litografiat în alb şi negru (cum altfel?) pe care se poate paria. Bonus: doar cromatica e dihotomică! Minusuri: unele poncife stilistice şi twist-ul previzibil din final.

*tzameti = treisprezece în georgiană