Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

08 ianuarie 2011

Ora exactă (VIII)

Screenshot from V for Vendetta (dir. James Mc Teigue, 2006)

Just keep that in mind: Cinesseur leads, does not follow!

07 ianuarie 2011

CineQuiz (ianuarie): 0-0

Acesta este un anunț de neatribuire a vreunui premiu. De unde reiese că a fost încă o ediție fără câștigători sau o ediție fără nici un răspuns corect. De fapt, fără nici un fel de răspuns, dacă scot din calcul comentariul haios al lui dedulea (pe care am decis să-l răsplătesc pentru spontaneitate și umor).

Dacă ar fi fost să fie, aceste filme ar fi trebuit indicate:

1. I girasoli (dir. Vittorio de Sica, 1970)
2. I Hired a Contract Killer (dir. Aki Kaurismäki, 1990)
3. Tropical Fish (dir. Chen Yu-Hsun, 1995)


Impresia mea e că regula "2 din 3" vă încurcă teribil. O să mă gândesc și la altă formulă. Nu pentru a coborî gradul de dificultate, desigur, ci pentru a vă da un imbold să trageți mai mult la poartă, fie și wide off the mark. Până în februarie mai e ceva vreme, așa că ne relaxăm, gândim problema și facem să fie bine (vorba lui Nea Matei). Vă mulțumesc tuturor pentru interes și participare (un fel de).

P.S.: Pornind de la Aki și de la amintiri diagonale: pe vremea când se potcoveau puricii cu nouăzeci și nouă ocale de fier și blogurile mele aveau comentariile activate (nu insistați, nu voi reveni asupra deciziei!) aveam un vizitator ce-și spunea Aky. Opiniile acelei persoane aveau un farmec aparte, de la conținut la formă. Veneau parcă din altă lume, dintr-un Shangri-La sau poate Spectre, ca să rămân pe teritoriu cinematografic. Uneori, le simt lipsa. Dar asta nu-mi va schimba optica legată de blogging-ul autist.

06 ianuarie 2011

CineQuiz (ianuarie)




În afară că avem CineQuiz ce se mai știe? Presupun că două reguli enunțate în postul anterior: (1) fără indicii și (2) e nevoie de identificarea a două imagini din cele trei (numele filmului, regizorul și anul lansării) pentru ca un răspuns să fie omologat. Iată încă una: nu se pot trimite răspunsuri folosind opțiunea "anonim". Apoi, fiecare potențial concurent are dreptul la două încercări. De  azi și până mâine (vineri, 7 ianuarie), la 1 PM. Linie se trage tot atunci, iar anunțarea câștigătorilor la 3. Era să uit: răspunsurile "pe lângă" trec, cele corecte rămân în aer până la închiderea urnelor.

Spor!

P.S.: Premiul e un film ales de mine din categoria celor mai bune de care nici n-ați auzit!

Cruci din lemn de mesteacăn


Sau un alt mod de a anunța CineQuiz-ul lunii ianuarie ce va lansat azi, la ora 4. Va ține până mâine (ora o voi comunica ulterior). Legat de concurs trebuie să știți că am preluat de la Algernon regula celor trei imagini din care trebuie recunoscute două pentru ca un răspuns să fie valid(at). Rămâne valabilă și regula no clues. Eventual piste false, însă nu e nimic decis ;) 

Screenshot-ul pe care-l vedeți nu se va regăsi între cele trei din quiz, însă poate fi considerat un indiciu prețios, întrucât cei care știu din ce film a fost extras au deja un punct. Cu alte cuvinte, filmul cu pricina va fi reprezentat de o altă imagine. See you around!

05 ianuarie 2011

Telegramă: True Grit (not so great)

True Grit nu e un mare film. Se vede de la o poștă (poșta de la care trimit telegrama) că pentru frații Coen a fost un film-divertisment, așa cum s-a întâmplat și cu The Ladykillers la vremea lui. În schimb, e încă un film-avertisment pentru scenariștii de la Hollywood: mai aveți de lucrat, băieți (&fete). Altfel spus (deși e loc comun): E. & J. Coen (i-am aranjat alfabetic) rămân aceiași povestași infailibili ce fac din dialoguri - tăioase, spumoase, strălucitoare - un spectacol socratic inenarabil, iar din știința de a spune o poveste, frontiera care-i separă de restul urmăritorilor, imitatorilor, calpuzanilor. Sunt absolut convins că nu ne-am/ne-ar plictisi și dacă ar povesti cum se usucă vopseaua pe un gard în soarele vag al unei dimineți de martie.

Am depășit dimensiunile unei telegrame standard. Nu vă impacientați. Fac cinste!

P.S.: Nu cred că ar fi prins Top 10 2010 (în caz că se întreabă sau m-ar întreba cineva).

02 ianuarie 2011

Crème de la crème: cele mai bune 10 din... 2010

Probabil că ierarhia superlativelor cinematografice ale anului ce tocmai s-a sfârșit ar fi avut o configurație diferită dacă aș fi avut ocazia să bifez True Grit, BiutifulBlue ValentineInside Job, Another Year sau The Fighter. N-a fost să fie, prin urmare, după destule socoteli, (auto)deliberări, eliminări și permutări, am ajuns la această configurație (honorable mentions included).

Mențiuni (3)

Medalia de onoare (dir. Călin Peter Netzer || România/Germania, 2010) 

The Killer Inside Me (dir. Michael Winterbottom || SUA/Canada/UK/Suedia,  2010)


Mr. Nobody (dir. Jaco Van Dormael || Canada/Germania/Franța/Belgia, 2009)


--------------------------------Crème de la crème-------------------------------

10. The American (dir. Anton Corbijn, SUA, 2010)


George Clooney star vehicle. George Clooney infuzând consistență unui western postmodern. George Clooney pus să întrețină tensiunea în scene în care deși nu se întâmplă nimic, se întâmplă ceva, în primul rând cu noi: stăm ca pe  ghimpi, anticipând. Se fac tot mai puține western-uri, iar cele care se fac sunt  preponderent anodine. Drept pentru care The American trebuie salutat, deoarece autorul său are ambiția de a construi, pe osatura și cu personajele unui western (e.g.: un străin cu biografie tulbure descinde într-un orășel - pentru geodiversitate: italian, semialpestru, patriarhal -  și intră în legătură cu preotul, respectiv o prostituată) un thriller desprins din holțșuruburile canonului. 

Efectul de altceva, de vintage, e accentuat/întreținut și de cadrele compuse de Corbijn cu minuțiozitate de fotograf (meseria sa de bază), cadre ce vorbesc despre „capacitatea lui (...) de a folosi un spaţiu altfel decît ca fundal turistic sau ca parc de distracţii. Suspansul narativ al unei secvenţe precum aceea în care protagonistul şi eleganta lui clientă ies din oraş sub pretextul unui picnic, de fapt ca să probeze arma, e întărit, secundă după secundă, de un al doilea suspans - al relaţiilor spaţiale dintre el, ea şi ţinta la care se antrenează (arma e cînd la unul, cînd la altul), al numărului de secunde pe care i-l ia unuia sau altuia să meargă (cu puşca în mînă sau în bătaia puştii celuilalt) de aici pînă acolo." (Andrei Gorzo, aici).

9. White Material (dir. Claire Denis || Franța/Camerun, 2010)


Un fel de anti-Out of Africa, făcut parcă doar pentru Isabelle Huppert. Și făcut, firește, în Africa, însă dacă sunteți familiarizați cu stilul lui Claire Denis, e de prisos să spun că aici nu veți regăsi clișeele de gen cu care v-au obișnuit peliculele americane care tratează (maltratează, mai precis) problemele continentului negru. Filmul e dur, uneori insuportabil de dur (imaginea lui Yves Cape contribuie din plin la asta), un cine-coșmar naturalist, impecabil articulat, în care, așa cum era de așteptat, Huppert oferă un masterclass, fiind secondată magistral de  Isaach de Bankolé, killer-ul mutos din The Limits of Control. Cel mai bun Claire Denis de la Beau Travail încoace.

8. I Saw the Devil (dir. Kim Ji-woon || Coreea de Sud, 2010)


Încă un action de excepție produs de cuplul ce ne-a dat A Bittersweet Life (Kim Ji-Woon - regizor și Lee Byung-hun - actor). O impresionantă frescă în sensul cât se poate de propriu al termenului, pigmentată cu scene mai mult sau mai puțin gore, numai că ar fi ușor deplasat să-i reproșezi aceste excese, cunoscută fiind predispoziția cineaștilor asiatici (mă refer la cei valoroși) de a  brusca limitele, rămânând cu toate acestea, în interiorul perimetrului artistic. La un anume nivel (rele tratamente aplicate femeilor), I Saw the Devil e pandantul lui The Killer Inside Me. Motivul pentru care el a prins primele 10, dincolo de rafinata retorică vizuală, e angrenajul narativ suplu ce te ține pe marginea scaunului de la început până la sfârșit (două ore și jumătate). Practic, după 30 de minute, toata șarada e dezlegată: criminalul e prins, cazul închis. Și totuși, acțiunea abia atunci începe să curgă, din ce în ce mai imprevizibil. În ce mă privește, am un feeling că la TIFF 2011, I Saw the Devil va fi proiectat în secțiunea Fără limite!

7. Rabbit Hole (dir. James Cameron Mitchell || SUA, 2010)


Nicole Kidman strălucește mai rece decât o lamă de cuțit în lumina unui neon (filmat de Mann, am fost tentat să adaug!) în această dramă intimistă ce pune sub microscop deruta existențială în care e aruncat un cuplu ce-și pierde copilul de 4 ani în urma unui stupid accident de automobil. De fapt, nu pierderea e miza aici, ci depășirea traumelor psihice pe care cei doi parteneri le resimt extrem de diferit, extrem de antagonic, caz în care e aproape reconfortant să vezi cât de fără fasoane și false ipocrizii e instrumentat subiectul într-o producție americană mainstream.

6. Felicia, înainte de toate (dir. de Raaf/Rădulescu || România/Croația, 2010)

5. Enter the Void (dir. Gaspar Noe || Franța/Germania/Italia, 2010)

4. Somewhere (dir. Sofia Coppola || SUA, 2010)


Nu aduceți vorba, vă rog, de Bill Murray și Lost in Translation. Acolo alienarea era temporară. Și circumstanțială. De loc. Aici e permanentă. Cronică. Și de mod. Poți fugi, dar nu poți scăpa. Sau, în termenii lui Scott Fitzgeraldalunecăm înspre moarte prin amurgul din care căldura zilei piere treptat. Cam asta ne  spune Somewhere, precizând vag, în același timp, destinația.

3. La vida de los peces (dirMatias Bize || Chile/Franța, 2010)


2. Io sono l'amore (dir. Luca Guadagnino || Italia, 2009)


Știți cum e să vă explodeze o rachetă fix în inimă? Ați vrea să știți? 

Io sono l’amore poate fi una dintre cele mai sigure metode pe care v-o recomand. Pornind de la titlu, aluzie rimbaldiană - „Je est un autre” - adăugând cadrele de început - astringent omagiu adus arhitecturii milaneze în plină iarnă - ce mie mi-au adus aminte de schițele lui Saul Steinberg și terminând cu discretele trimiteri la Sirk (All That Heaven Allows), Hitchcock (Vertigo) sau Scorsese (The Age of Innocence), totul e asamblat cu acea calofilie degresată de brizbrizurile decorative ce o fac, îndeobște, iritantă. Nabokov spunea cam așa: „Adultery is the most conventional way to rise above the conventional".  

Modul elastic-neconvențional în care Luca Gaudagnino și Tilda Swinton abordează adulterul, izbindu-ne percepțiile și prejudecățile, când înmănușat, când cu pumnalul, ridică Io sono l'amore la rang de epifanie.

1. Copie Conforme (dir. Abbas Kiarostami || Franța/Italia/Iran, 2010)


Un film făcut din dragoste pentru cinema, din dragoste pentru spectator, un film-refugiu, un film ce contribuie la reechilibrarea deficitului de tandrețe din lume. Atât cât poate s-o facă un film. Juliette Binoche are ceva din frumusețea și fragilitatea unui înger obosit, William Shimell (mie mi se pare că aduce cu Marcel Iureș) are acea masculinitate coaptă a unui bărbat cu istorie personală densă. Împreună fac ecranul să freamete ca o pânză de păianjen scuturată de o pală de vânt. Un film ce alternează tăcerile cu șuvoaiele verbale ale celor două personaje, un film cu o poveste simplă, care după o vreme nici nu mai contează, un film splendid de oriunde l-ai privi și oricând l-ai privi.

***

P.S.: Imaginea de mai jos e din Black Swan. În imagine - pentru mine, răscolitoare! - e Winona Ryder. Alura, atitudinea, privirea - toate îmi aduc în memorie o persoană, cândva balerină, cândva foarte apropiată. O chestiune, evident, autoreferențială. Animat de tot soiul de nostalgii, am fost tentat să includ filmul lui Aronofsky în Top 10. M-am abținut cu greu, gândindu-mă la hibele peliculei. Însă, la fel ca despre Rabbit Hole și despre Black Swan voi scrie câte ceva. Sau nimic! The Black Swan is in the Rabbit Hole, he he

01 ianuarie 2011

Cel mai percutant și ireverențios cine-speech al anului trecut


Sau anti-speech, având în vedere că invitații prezenți la ceremonia organizată de AFI, la începutul lunii iunie, în onoarea lui Mike Nichols, au râs mânzește la spiritul de glumă făcut de Nicholson. Care după ce că a ajuns cu întârziere (fusese reținut de un meci al LA Lakers) a ținut să se revanșeze în stilul său propriu. Mie, însă, mi-a mers la suflet replica asta de o hâtroșenie fără margini: Even oysters have enemies!

P.S.: Topul celor mai bune 10 filme ale anului ce fu mai are nevoie de câteva retușuri. Probabil va fi bun de tipar pe la 9. Și un pic!