Corespondenţă de la TIFF (3): Vulcanul Bucharestless

Courtesy of Mihai Cristea

Bucharestless

E filmul cu cel mai mic buget din câte am văzut eu vreodată într-o sală de cinema. Dacă putem vorbi de un buget şi alţi termeni contabili atunci când ei tind spre zero. E chiar probabil ca numărul de oameni aflaţi în sală la această proiecţie de OZN cinematografic să depăşească suma audienţelor de la toate viitoarele proiecţii. Asta în cazul că vor mai exista viitoare proiecţii. Ca un bucureştean adoptat, înţeleg sensul exorcizării Bucureştiului pe care autorii îl propun. În loc de nervi, pisarea creierului şi maşini încolonate interminabil, autorii îndreaptă aparatul de filmat spre un Bucureşti care nu se vede şi care se poate reproduce oriunde altudeva. Sunt filmate în buclă gâze, melci, pisici, câini, pensionari cu nepoţi, stropi de ploaie, arhitectură. Tandreţea lucrurilor pe care le pierdem din vedere zilnic versus ceea ce marele oraş ne livrează de-a gata, ăsta e pariul filmului. Prin bucla de imagini, titlul se supune ambelor sensuri: Bucha-RESTLESS şi Bucharest-LESS. Tot calupul ăsta grupat tematic e însoţit de o coloană sonoră de muzică ambientală producţie proprie, din acelaşi buget cvasiinexistent.

E salutar demersul cinefil, măcar prin ceea ce îşi propune să facă: scoaterea Bucureştiului cotidian dement din mintea privitorului timp de vreo 90 de minute fără să folosească un cuvânt. Execuţia nu se poate comenta când entuziasmul e în prim plan într-un astfel de caz. Chiar şi aşa, un astfel de experiment ciné-verité a fost primit cu căldură de public: lumea nu a plecat în aceeaşi proporţie ca la filmul lui Tarr. Ceea ce e din start un câştig, să recunoaştem. Doamna Magda Mihăilescu a stat până la sfârşit două scaune mai încolo de mine, de exemplu. Totuşi am o nelămurire de profan, poate cineva se încumetă să o explice. De ce e mai de bonton să filmezi un spaţiu arhitectural urban pe diagonală? Să mişti aparatul de filmat la 45 de grade? S-au făcut studii, a teoretizat cineva treaba asta? A spus cineva că asta e un efect universal valabil? Nu de alta, dar trucul ăsta e folosit obsesiv de-a lungul filmului.

**********
Vulcanul (Eldfjall)

E una dintre puţinele proiecţii poposite pe ecranele TIFF-ului direct de la Cannes 2011 - Quinzaine des Réalisateurs, deci judecat şi de Corneliu Porumboiu. Din ce ştiu eu, doar Loverboy mai e în situaţia asta aici (singurul film la care nu am reuşit să cumpăr bilet, aşa că o să îl văd la fel ca domniile voastre prin vreun mall bucureştean, mai la toamnă). Vulcanul e al doilea film islandez din viaţa mea de cinefil după Noi Albinoi. Mi-a lăsat stări contradictorii şi m-aş înhăma cu drag la o a doua vizionare într-un alt context pentru că nu mi-a rămas deloc indiferent prin subiectul propus. Ceea ce frapează la acest debut în lungmetraj e cuminţenia, sobrietatea, lipsa teribilismelor. E un film matur, bătrânicios chiar, şi nu doar ca material uman disecat. E o dramă intimistă, atent meşteşugită, a unui om de rând ce întâmpină bătrâneţea cu o schimbare. O răscruce, o transformare. Îmi măsor foarte atent cuvintele, încerc să evit cuvântul criză pentru că în mintea mea „criza” e automat asociată cu „isteria”, ori aproape nimic nu e isteric în filmul ăsta.

imagine via OutNow.ch

Elementul declanşator al schimbării e atacul cerebral al soţiei personajului principal şi transformarea ei într-o legumă omniprezentă întru transformarea eroului. Având în vedere situaţia tragică şi ireversibilă, totuşi nu se urlă, lucrurile nu sunt aruncate de toţi pereţii, nu se împart pumni, nici reproşuri cât casa cu ceilalţi membri ai familiei, nu există semne declanşatoare de amoc. Toată metamorfoza personajului nu e marcată punctual ostenativ, nu există scene cu o pondere dramatică total disproporţionată faţă de altele şi totuşi întregul îţi lasă impresia schimbării. Subtilitatea asta inexplicabilă m-a atras. De asta aş vrea să îl revăd şi să fiu mult mai atent la detalii. Pe o asemenea broderie, mamă ce s-ar mai fi urlat într-un film postrevoluţionar marca Daneliuc. Prezent la Q&A, regizorul Rúnar Rúnarsson mi-a lăsat o impresie umană caldă. Tânăr, dar cap de familie responsabil şi atent la mersul lumii, empatic, echilibrat, cerebral şi politicos. Un cineast de urmărit.

Încă două gânduri: tot centrul de greutate al filmului stă în interpretarea actorului principal: e „one man performance kind of movie” şi e una solidă. Am rezonat mai mult la o astfel de interpretare decât la rolul lui Vlad Ivanov din Principii de viaţă (unde, da, sunt isterii!). Aşa că premiul pentru rolul principal masculin „se joacă” (sau ar trebui să se joace). Al doilea e că afişul filmului e demenţial de frumos şi are corespondent într-o scenă finală, dar la treaba asta Islanda are rolul ei.

Corespondenţă de la TIFF (2): Lecţie de cinema Cristi Puiu

sursă foto: tiff.ro 

(captură cu print screen fiindcă, se pare, celor de la TIFF le e peste mână să lase la liber afişele pe site de parcă toţi am fi nişte neamuri proaste care uită să precizeze sursa!)

******************************************************************************

Precizez, deşi cred că de-acum nu mai e necesar: tot ce urmează e contribuţia lui Mihai.  După cum veţi vedea/citi, omul ăsta - pentru mine, o revelaţie fabuloasă! - are şi urechi, nu numai ochi... în creier. Cetiţi dară şi vă minunaţi. Cu ocazia asta o să aflaţi şi cum va arăta (?) noul film al lui Cristi Puiu.

„Documentarul e privit la şcoală ca ruda mai săracă a filmului, lăsat undeva în spate, la coadă. Eu nu cred că există documentar şi există ficţiune. Există doar cinema.”

„În documentar camera de filmare acţionează pe post de instrument antropologic.”

„N-aţi văzut că atunci când li se pune camera în faţă, oamenii schimbă vocea?! Încep cu «După opinia mea». Ăla care nu îşi schimbă vocea când se aprinde becul e un om liber, dar sunt foarte rari. De asta în documentar trebuie să petreci mult timp cu subiectul.”

„Noul Val Românesc nu e o sabie cu două tăişuri. E un briceag elveţian.”

„Tot ce contează în cinema e să captezi viaţa. Nu contează dacă peste 10 ani filmul ăla nu mai înseamnă nimic. Important e ca pe moment tu să prinzi viaţă. Cum? Asta e o discuţie lungă.”

„Când ne-am dus la Cannes, după Berlin, am zis să facem multe copii cu scurtmetrajul câştigător. Să fie, nene, dvd-uri, să dăm la toţi. Ne era frică, aveam emoţii. Am făcut 10 dvd-uri, ne-am întors acasă cu 9. Scurtmetraj câştigător? Adică mata eşti un fel de campion la categoria muscă?”

„Tot la Cannes, faţă în faţă cu un om important. M-a întrebat: Şi despre ce e filmul ăsta? Despre un bătrân care moare. Aha. S-a uitat pe spatele copertei. Două ore şi jumătate! Două ore şi jumătate despre un bătrân care moare! Şi se mai vorbeşte şi în română! Poate să fie şi Citizen Kane! Nu mă interesează!”

„Aveam de făcut un plan-secvenţă de 8 minute în care coregrafia trebuia să meargă la secundă, milimetric. Şi nu e balet de dragul baletului, toată coregrafia asta trebuie să redea viaţă. Să fie viaţă acolo, în alea 8 minute. Şi trebuia să ne oprim cu filmarea pentru că omul de pe platou, tehnicianul, avea ulcer. Şi dădeam pauză şi sandwichuri şi cafele... Şi stomacul digeră şi creierul se odihneşte.”

„Pe platou, la debut, oamenii de acolo, tehnicienii, se uitau ciudat la mine. Păi, nene, ăsta vine în şlapi la filmări? În şlapi şi în bermude. Păi cine se crede ăsta, nene? Păi Domnul Nicolaescu vine în costum la filmări.”

„Toate filmele mele sunt o reacţie. O reacţie la ceva. Marfa şi banii a fost o reacţie la felul de a spune povestea până atunci. Cum dom'ne, în filmul ăla le filmează ceafa? Nu vedem actorii din faţă? Am reacţionat la aşa ceva.”

„Am vrut să folosesc Asereje în Aurora, dar n-am obţinut aprobarea. Şi-au declarat ăia proces unii altora. Când Smaranda mea a avut serbare la şcoală în clasa a doua, au făcut Asereje. Şi era o căldură infernală şi toţi copiii erau leoarcă, baltă. Şi toţi asereje, asereje... A filmat tot nevastă-mea, se vede pe casetă. Singurul om fericit din toată încăperea aia e învăţătoarea.”

„Dacă Aki Kaurismaki vine la CNC cu un scenariu de Aki Kaurismaki nu primeşte un sfanţ.”

„Oamenii pun preţ enorm pe cuvinte. Mi s-a reproşat la Aurora că se vorbeşte puţin. În următorul meu film o să se vorbească mult, enorm. O să se vorbească tot filmul. Cred că o să renunţ şi la imagini, o să bag doar inserturi de text tot filmul. Film radiofonic."

Corespondenţă de la TIFF (1): A torinói ló. Apocalipsa după Béla Tarr.

Courtesy of Mihai Cristea

Trebuie să o spun de la început: Béla Tarr e unul dintre cele mai uriaşe talente pe care le-a dat lumea filmului. Un geniu pur. În lumina celor care deja au văzut Calul din Torino simt nevoia să încep cu asta pentru ca să vă pun în gardă şi să împart auditoriul in două: cei care se opresc aici şi cei care aleg să meargă cu mine până la sfârşit. Pentru că despre asta e ultimul lui film, despre sfârşit.

Béla Tarr e unul dintre puţinii creatori de univers cinematografic coerent, închegat asiduu de-a lungul unor filme ce nu au făcut niciun compromis pentru cel aflat de partea cealaltă a pânzei. Pentru cei care i-au văzut măcar un film, ceea ce spun eu e uşor recognoscibil: un alb-negru exclusiv şi imperial exclusivist cu stop cadru ce poate rezulta în fotografii memorabile făcute cu Leica bunicii. Imagini de o frumuseţe să-ţi aduci aminte de ele o viaţă. Folosirea obsesivă a păturii celei mai de jos ca studiu de caz. Scursura societăţii sub lupa artei. Birtul comunal pe post de decor, alcoolicul incurabil şi irecuperabil învins, femeia trecută în sictir prin braţele şi paturile tuturor bărbaţilor din sat. Câini, nămol, lălăiala incomprehensibilă a cântăreţei de la bar, o ploaie ce nu se mai sfârşeşte niciodată. Apogeul acestui microcosmos e irepetabilul, ireproşabilul şi uriaşul Satantango, cu siguranţă cel mai important film din decada lui Pulp Fiction. Dar deja nu spun noutăţi celor care v-a trecut prin faţa ochilor măcar unul din celelalte filme ale lui până la acest Cal din Torino.

Aşadar, venind de la un astfel de cineast, o declaraţie cum că acest film e ultimul sună ca o supralicitare subînţeleasă. Se poate mai lugubru decât ce a fost până acum? Mai putem încasa o lovitură când tot ce a făcut acest om în cinema până acum a fost o sistematică strategie de a pune omenirea pe făraş şi a ne pune pe toţi la podea? Răspunsul e unul singur: O, DA! Se poate! Filmul ăsta e un pas înainte în abis faţă de celelalte pe care ni le-a servit deja. Cu diferenţe sesizabile.

*imagine via OutNow.ch*

Filmul porneşte de la un loc comun din biografia lui Nietzsche: momentul pierderii controlului. Începutul sfârşitului. Se spune că Nietzsche a trecut cu mintea de partea cealaltă atunci când a văzut un cal biciuit zdravăn de stăpân. A îngenuncheat, a îmbrăţişat calul, a izbucnit în lacrimi şi nu s-a mai întors niciodată cu mintea printre cei ca noi. Filmul lui Tarr îl lasă pe Nietzsche în plata Domnului (?) şi doar preia această picătură de biografie să îşi servească propriul scop: el urmăreşte povestea calului ca să ne spună povestea sfârşitului nostru. Tot universul se reduce la un cal, stăpânul lui şi fata stăpânului într-o colibă din mijlocul unei pustietăţi. Atunci când calul dă semne de oboseală în lumea asta, toată şandramaua se prăbuşeşte.

Nu trebuie căutate foarte multe „simboluri”, nu cred că Tarr e un cineast ce vrea să transmită o poveste în metafore şi simboluri (deşi are la bază studii de filozofie, a fost dat afară de la facultate pentru păreri filozofice neconforme cu cele ale orânduirii comuniste). Tot ceea ce vrea să spună o şi arată. De fapt, e destul de simplu: atunci când un membru al familiei părăseşte matca, pleacă într-un fel, nu mai răspunde la ciclul zilnic al vieţii, atunci totul se prăbuşeşte încet şi sigur şi pentru ceilalţi. N-aţi simţit asta niciodată?

În filmul ăsta are loc amputarea oricărei forme ce aminteşte măcar vag de civilizaţia în care trăim zi de zi. Spre deosebire de filmele sale anterioare, aici nu mai există birt, nu mai există nenorociţi ai soartei să privească în gol cu cinzeaca în faţă, nici vreun cârciumar avar să toarne în pahar, nu mai există nicio supapă iluzorie de acest tip. Are loc eliminarea totală a acestui tip de zgomot uman. Zgomotul omului e înlocuit de vuietul vântului, ubicuu şi fără vreo rază de lumină. Fântânile seacă, oamenii veseli sunt alungaţi cu toporul.

Acordeonul lăutarului e înlocuit de un violoncel obsesiv, repetitiv, în fundal. Cuvintele nu prea mai folosesc la nimic. Se bolboroseşte ceva după o jumătate de oră. Singurul mesager coerent venit din afară (un alter-ego al fluxului gândurilor lui Tarr, în caz că se întrebă cineva de ce pune el gânduri ca alea în gura unor mojici beţivi) explică totul, dar fără să insiste de două ori. Gesturile zilnice îşi pierd sensul prin repetare şi potenţează sfârşitul. Tot filmul e o geneză pe invers. Dumnezeu a făcut lumea în 7 zile, Tarr o prăbuşeşte în doar 5 zile pentru că nu mai e vorba de nicio Înviere.

Pronosticul meu cinefil e să îi dau dreptate. Nu mai ai ce să mai spui după ce ai spus în filmul ăsta. Totul e distilat să facă loc emoţiei primare, aia fără dileme şi loc de interpretări mutiple. Şi Tarr e un om de o verticalitate artistică şi (in)umană ce nu lasă loc de jumătăţi de măsură. În plus, trebuie să fii puţin zdruncinat ca să ai empatia necesară unui astfel de film sau conform zicerii lui Nietzsche „atunci când priveşti adânc într-o prăpastie, prăpastia va privi înapoi adânc în sufletul tău”.

Aşadar lumina se stinge. Kaputt. Finito. Ditto.

P.S.: Filmul ăsta a fost refuzat plenar la Cannes (la toate secţiunile) în acelaşi an când filmul thailandez plin de „simboluri” (care?) a luat caimacul. Unde-i dreptatea?

P.P.S.: Trăgând cu urechea pe terasele de prin Cluj, o minte şugubeaţă: „Mi-au plăcut toate filmele de la TIFF mai puţin ăsta. În filmul ăsta arată şi cum se fierb cartofii!!! Îţi poţi imagina aşa ceva? Era o sală plină de cinema. Mare, cum e la mall! Până la jumătatea filmului ieşeau oamenii pe capete ca popcornul sub presiune.”

Cary Grant: Portretul conservatorului

Este al doilea Special Guest Post din cele multe ce vor să vie. Vine de la mece (aş pune link către el, dar nu are blog sau dacă are nu m-am prins eu care e!) şi e o scrisoare (CG for Cinesseur) ajunsă la mine abia acum, deşi e concepută, după mărturisirile autorului, pe la începutul anului. Scrisoarea (reacţie la postul de aici) are o istorie mai amplă, însă eu am acordul semnatarului doar pentru ceea ce urmează (mulţumesc, desigur!):

„Este, în această scrisoare, unul din modurile posibile of the conservative way: clar - absolutely plain, fără zorzoane - un-metal-threaded (speculez că este vorba nu atât despre acele anexe, adaosuri fără funcţii utile, cât despre cele care îngreunează deşi nu au conţinut, trag în jos, doboară), fără a orbi prin împopoţonare - gold-threaded finery. E un conservator care se revendică de la Europa - another recent trip to Europe (a nu se confunda cu cea de azi!), capabil de răbdare - doar a răspuns după ce parcursese the usual mess of accumulated trivia that demanded immediate attention, cu bun simţ şidiscernământ - pentru că, nu-i aşa, ştie ce greutate (trivia) au lucrurile care stau la suprafaţă.

Conservatorul există de când cu modernitatea, care-i o lume traversată de fiorul progresului, devenit cu timpul ffw şi există ca unul care nu are acest fior. El este unul care refuză «moda», care nu face sincron cu moda - cam cum C.G. refuză reinventatele cămăşi western de la Levi Strauss. Mai are, cred, această specie, un soi aparte de decenţă în afirmarea dezacordului cu ceea ce îi propune «moda» - în scrisoare apar de 3 ori punctele de suspensie, primele 2 creând un spaţiu care oferă celuilalt timpul pentru a se obişnui cu răspunsul deja previzibil, ultimele (a 3-a serie) lăsând, diplomatic, posibilitatea unui dialog viitor. Refuzul lui, aşadar, nu e o negare - nu ai dreptul să exişti/nu eşti valabil pentru că eu nu sunt de afin cu tine. Dimpotrivă (You have my happyand grateful thought).

Şi mai are omul nostru, bine-nţeles, umor.”

Atât mai vreau să spun: eu nu ştiu dacă voi vă daţi seama cât de încântat sunt că am astfel de cititori! Aş folosi clişeul ăla arhirăscunoscut apropo de cititori, însă mi-e teamă că ar fi prea puţin...

P.S.: Seria SGP-urilor va fi spartă în curând, în weekend, cel mai sigur, de un CineQuiz. Aşa, ca să ne mai (e)rodăm cunoştinţele împreună.

P.P.S.: Mihai Cristea (thanks, Sir!) s-a oferit să TIFF-uiască pentru Cinesseur. Îi aştept(ăm) textele, asigurându-l că n-are motive să se formalizeze excesiv. Ba chiar ar trebui să nu se formalizeze deloc şi să se pună pe scris, că de văzut sigur a văzut destule so far!

"They don't have meetings about rainbows" (IV) [special edition]

Această splendidă imagine deschide seria Special Guest Post-urilor generate de „testul de infidelitate”  lansat ieri. Lovitura de începere îi aparţine lui Mihai Cristea (alias „Văru”), omul pe care, înţeleg din ce mi-a scris în comentarii, l-am convins să meargă la TIFF. Evident că aştept impresii din parte-i, fie şi telegrafic transmise. Cu mulţumiri, desigur!

Screenshot from La meglio gioventù (dir. Marco Tullio Giordana, 2003)

P.S.: Toate Special Guest Post-urile au comentariile la liber!

Nu-i rataţi sub nici o formă dacă sunteţi în Cluj!

Baba Zula. Nişte turci daţi dracului de buni ce sunt, nişte turci de care Mircea cel Bătrân ar fi fost sedus, motiv pentru care nu s-ar mai fi dus la Rovine să se bată cu Baiazid Fulgerul Bragadiru, ci ar fi căzut la pace după ce ar fi fost martorii privilegiaţi ai unui jam session susţinut de mai sus-numiţii, iar Eminescu n-ar mai fi produs Scrisoarea a III-a după ureche. Din păcate, istoria s-a scris altfel şi mai ales răstălmăcit, aşa că, voi, toţi cei care-i ştiţi pe Baba Zula din hipnoticul Crossing the Bridge al lui Fatih Akin, dar mai ales voi cei care nu-i ştiţi (chit că nu aveţi scuze, cinefili fiind!), mergeţi, rogu-vă, de-i vedeţi, azi, în concert, la TIFF, de la 11 PM, alături de Nightlosers (pe care îi surclasează la toate capitolele, iertată-mi fie afirmaţia, însă nu cred că show-ul va avea de suferit din cauza asta). It will be a blast, no doubt about it! Nu ascund că mi-ar fi plăcut tare mult să fiu şi eu p-acolo...

*******************************************

P.S.: Anunţ foarte important pornind de la un comentariu la postul anterior (thanks, D,!): Cinesseur ar fi încântat să aibă corespondent la TIFF! Adică acea persoană, cu blog sau fără, care să trimită câteva rânduleţe despre lucrurile văzute şi nevăzute la festival (filme, oameni, lucruri, întâmplări, impresii, depresii, expresii etc.). Orice va fi să fie, se publică. Răsplata nu va fi în ceruri, ci aici pe pământ! Şi e cât se poate de consistentă, dar nu voi vorbi despre ea acum. Mailul vă stă la dispoziţie: cinesseur la gmail. Mulţam fain cu anticipaţie!

Test (de infidelitate)

Vreţi ca blogul ăsta să mai funcţioneze?

Dacă da, puneţi mâna şi scrieţi :)))

Până nu se adună cel puţin 5 special guest post-uri, eu nu mai scriu un rând!

Da' de unde şi până unde atâta exploatare? Adică eu să scriu ca Berilă, voi să citiţi când vă taie capul, să vă bucuraţi sau să mă înjuraţi şi apoi fiecare cu treaba lui? Ce-i debandada asta? Aşa nu mai merge deocamdată, prin urmare am schimbat foaia. Alelei, cititorii mei, ian mai treceţi şi voi la treabî niţeluş să vedeţi cum e... 

Altfel spus, my way or the highway! Nu de alta, da' bloguri de film sunt cu nemiluita în ţara asta (dacă ar fi după mine aş închide cel puţin jumătate, din raţiuni cine-ecologice)! Alles klaro, friends?

Bonus: la postul de faţă las comentariile deschise.

-----------------------

[rog a se lua aceste rânduri cum grano salis]