Venice, last days (1)

E din ce în ce mai greu să fac faţă (o să dorm două luni după ce ajung acasă). Încerc să pun cap la cap notiţele şi să-mi strunesc senzaţiile sau impulsurile astfel încât să fiu în stare să articulez ceva coerent. Adevărul e că nu mai am chef să scriu. Filmele s-au adunat, m-au copleşit, iar eu am cam pierdut ritmul. Anyway, îţi trimit încă două drajeuri al căror gust mi-e încă în memorie, mâine se dau premiile, jocurile s-au cam făcut şi chiar dacă noul Kitano e bun-bun, nu-l văd un contender serios. Adică e bun, da' nu în sensul ăla aducător de premii în festivaluri.

)

- Stories We Tell are un nucleu epic pe care, suprinzător, Sarah Polley l-a deturnat spre... documentar, în fapt un amestec bizar şi emoţionant de trecut trăit (imagini de arhivă) sau reconstruit (în rolul părinţilor în tinereţe sunt distribuiţi actori) şi prezent funcţional. Decizie înţeleaptă pentru că rezultatul e cel mai bun film al său de până acum. Pornind de la un text scris de tatăl ei în care omul îşi manifesta o serie de rezerve în ce priveşte paternitatea fiică-sii, Sarah Polley îşi pune în minte să descopere adevărul. N-are apăsări de genul „you can't handle the truth”, ba dimpotrivă, vrea să-l afle şi să-l întoarcă pe toate părţile aşa cum, de altfel, face atât în Away From Her (unde problematizează asupra infidelităţii conjugale), cât şi în Take This Waltz (unde priveşte lucrurile de pe cealaltă parte a baricadei). E, practic, un demers în sens invers faţă de cel al lui Seidl în materie de tratare a realităţii, but their chairs are almost touching. And isnt'it ironic?, cel cu care mama sa a avut aventura generatoare de dubii, e producătorul unui film nominalizat la Oscar, Lies My Father Told Me. Eu am găsit amănuntul ăsta deconcertant! 

- Kapringen (A Hijacking) e un action flick cu o pronunţată componentă psihologică făcut ca la carte de danezul Tobias Lindholm: fără milă şi fără compromisuri (his previous installment is R, filmul ăla mai puţin celebru decât Un prophete, dar de de zece ori mai bun şi mai percutant). Dacă aveţi ocazia (sau de gând) să vedeţi A Hijacking, ar fi bine să vă deparazitaţi mintea de tot ce ştiaţi despre piraţi (mai ales ăia hollywoodieni). În felul ăsta, îl veţi aprecia la justa lui valoare. More than that: e the perfect razor blade pentru tăieturi adânci în carnea macră a prejudecăţilor şi aşteptărilor faţă de volte narative şi suspans. Danezii ăştia, I tell you brother, îs daţi dracului când vine vorba de filme.

Ambele producţii au fost proiectate în secţiuni paralele, la fel ca The Company You Keep, un thriller politic făcut de Redford pe temeliile solide ale Old School-ului în care s-a format. Trama e de-acolo, actorii sunt tot de-acolo (o grămadă: de la Julie Christie şi Nick Nolte la Susan Sarandon şi Chris Cooper), atmosfera aşijderea, uşor lumetiană (Running on Empty), dar cu un supliment de emoţie. Overall, another good directorial effort, yet it could've been better. (alg)

„All good people read good books” (12)

Screenshots from Le bambole, segment La Telefonata (dir. Dino Risi/1965)

Venice, days of being wild

Am absentat zilele astea nu din lene, ci pentru că timpul începe să se comprime. Am din ce în ce mai limpede convingerea că nu voi reuşi să văd tot ce mi-am propus şi treaba asta mă stresează teribil. Din care motiv uneori fac lucruri stupide, fără logică. De exemplu, ieri. Stăteam liniştit pe o terasă, inventariam în gând temele restante şi, răsfoind nu cu multă vervă un program al festivalului, văd un titlu românesc: O lună în Thailanda. Acuma, despre domnul care l-a făcut, Paul Negoescu, eu, român pripăşit pe alte coclauri, nu auzisem prea multe, dar în virtutea prostiei febrile ce mă cuprinde când şi când, ce-mi zic?! Hai să mai creditez o dată un muribund cu ochii vii, car'vasăzică filmul românesc! Zis şi făcut, aşa că în loc să stau şi să admir cerul mirobolant al Veneţiei, am decis să mai trag o dată la lozul iluziilor pierdute. Filmul i-o fi extaziat pe unii, pe mine nu. Pe mine m-a enervat cumplit: e de o afectare atât de stridentă că îmi venea să-i iau la palme pe toţi actorii ăia puşi cu mâna parcă în nişte ipostaze care nu-i prind deloc. Poate-s nedrept sau doar sictirit, dar chiar şi aşa nu am nici nervi nici timp să explic de ce o inepţie e inepţie! Ajungă-mi cele câteva zeci de minute din viaţă alocate unei producţii dezlânate de la care am ieşit fluierând a pagubă şi aruncând în trecere un «Ciao, bella», unei domnişoare ce aştepta în faţa cinematografului de a făcut sărmana o faţă de parcă s-ar întâlnit cu Bigfoot în persoană.

P.S.: Intrigat peste măsură de grozăvia urmărită, nu m-am putut stăpâni şi m-am documentat în legătură cu Paul Negoescu. Înţeleg că e tânăr şi că O lună în Thailanda e debutul său în lungmetraj. Ok, aşa se mai explică unele scăpări, însă hiba de fond e conceptuală în sensul că atunci când vrei să faci filme diferite de cele făcute de Porumboiu, Mungiu şi restul premianţilor, dezirabil e să excelezi pe felia aia şi să ai un imaginar bine mobilat, altfel produsul seamănă izbitor cu zeci de producţii similare, more or less indie, din Occident. Şi-atunci de ce-l mai aduci la festival, fie şi într-o secţiune adiacentă? O variantă de răspuns: ca să păcăleşti fraieri ca mine!

Revenind la tipi care ştiu ce fac: pentru Ulrich Seidl, 2012 pare a fi un tur de forţă. A fost la Cannes cu Paradies: Liebe, acum e la Veneţia cu Paradies: Glaube, adică partea a doua a trilogiei pe care o va închide în 2013 (probabil la Berlin). Trilogia sentimentelor freatice, i-aş zice eu, dat fiind că ultimul capitol va fi despre speranţă (Hoffnung). Ei bine, în acest segment intermediar austriacul examinează cinic (iar pentru presa italiană, blasfemic) sentimentul religios al fiinţei, dezvoltând ficţional un caz din documentarul despre care ai scris recent (Jesus, Du weisst): o relaţie de cuplu tensionată dintre o catolică uşor sărită de pe fix şi soţul ei, musulman, paraplegic, dornic de plăceri trupeşti. Nu că ei i-ar lipsi fervoarea erotică, doar că preferă s-o direcţioneze altfel, chestiune care a şi inflamat spiritele conservatoare de pe-aici. Cum conflictul celor doi e alimentat permanent de raportarea diametral opusă a fiecăruia la divinitate şi la rolul acesteia în vieţile lor, i s-a mai imputat autorului, pe lângă coeficientul consistent de ultraj, că prea a căutat antinomiile şi simbolismul aferent. Aşa o fi, după cum la fel de adevărat e că Seidl nu are subtilitatea compatriotului Haneke, numai că neajunsul ăsta e compensat (in my arrogant opinion) de supleţea discursivă adusă la bătaie. 

Nu va fi reţinut în palmares şi, speaking of which, nici până la ora asta The Master nu pare să aibă un contracandidat pe măsură. Disproporţia valorică e evidentă cam ca la ciclism: distanţa pe care Paul Thomas Anderson a pus-o între el şi ceilalţi mi se pare imposibil de surmontat. Asta dacă nu cumva preferatul tău, Michael Mann, preşedintele juriului, nu ţine morţiş să provoace o surpriză de proporţii, caz în care variantele ar fi Pieta de Kim Ki Duk şi/sau Apres mai de Assayas. (alg)

Juxtapuneri (XX)

Între timp gagicile ajunseseră în dreptul cinematografului şi m-am gîndit să mai dreg busuiocu', să nu plece Ina şucărită. Aveam ceva mălai, puteam să iau bilete de un leu cin'zeci, să fac eu cinste, numai că, din păcate, la coadă erau numai băieţi de-ăia negri, supăraţi, şi cînd ma uit la afiş: "Piedone, comisarul fără armă", în timpu' săptămînii nu prea venea nici dracu' şi fusesem la "Cidul", cu Sofica Loren, la "Unora le place jazz-ul", cu papagalii ăia deghizaţi, la "Planeta maimuţelor" şi la "Marele premiu", da' sîmbăta cinematografu' din Drumu' Sării nu prea era locu' unde să inviţi gagici. Ecranu' era tăiat cu şişu', ăia de la balcon îţi scuipau seminţe în cap, dacă ziceai ceva riscai s-o iei în barbă, plus că nu înţelegeai nimic din film. Sîmbăta trecută ne-am dus la "Călăuza" şi, după vreo zece minute, gorobeţii s-au săturat să tot fluiere şi să urle; au urcat să-l ia la omor pe moşu' de la proiecţie, cică de ce nu bagă "Călăuza". Nu pricepeam care-i treaba, da' afară, la afiş, nu era nici o poză, scria doar "Călăuza" de Tarkovski, şi băieţii crezuseră probabil că-i de ăla frumos, cu apaşi... (Ovidiu Verdeş - Muzici şi faze, Ed. Aula, 2003, Braşov)
 

Screenshots from Stalker (dir. Andrei Tarkovski/1979)

P.S.: Îi mulţumesc lui Dragoş că prin intermediul acestui post mi-a adus aminte de cartea lui Verdeş. Re-lectură obligatorie.

Un gând pasager

E una din companiile care a produs True Romance (pe generic apare prima), cel mai bun film făcut de Tony Scott. Pentru mine a fost cumva straniu, revăzându-l de curând, să fac legătura între acest nume şi luna trecută (19), cea în care cineastul s-a sinucis. Iar de-aici la replica asta ce ar trebui degrabă gravată în redacţiile televiziunilor de ştiri n-a mai fost decât o sinpasă: „No news story lasts more than 48 hours anymore. News is not meant to be remembered. It's entertainment.” Cam aşa s-a întâmplat şi cu moartea lui Tony Scott.

P.S.: Replica e din Game Change (dir. Jay Roach/2012), telefilm marca HBO despre campania electorală a tandemului de loseri când nostimi, când caraghioşi, McCain-Palin. L-aş aşeza pe acelaşi raft cu Too Big To Fail, de unde reiese că la ora actuală cele mai sincere/oneste filme politice au devenit apanajul cvasiexclusiv al unor televiziuni. Profesioniste.

Venice, day 3 (telegrafic)

 De la anonimul veneţian pentru mine şi de la mine pentru voi:

„Nu o să fii foarte încântat: aşa cum a fost gândit, turnat şi montat, To the Wonder e o versiune comprimată a The Tree of Life. O completare. Sau o încheiere (sper). Ceva din toate astea. Ceva ce lui Wong Kar Wai, dacă-mi permiţi analogia, i-a ieşit mult mai bine cu Fallen Angels. Şi sunt blând pentru că în mod normal ar fi trebuit să spun că e plin de resturi (aşchii? rumeguş?) din The Tree of Life. Capisci, caro amico? Punctul forte e imaginea (aşa cum am şi anticipat). Imediat după, e prestaţia lui Bardem, preot-duhovnic plin de angoase şi pulsiuni antidogmatice. Cam ca Arghezi pe vremea când scria Psalmii. Nu mă pricep la pariuri, da' un lucru e sigur: aici nu intră la premii, în schimb va prinde o nominalizare la Oscar pentru supporting role. De Bardem zic... Încă ceva: nici Jessica Chastain n-a supravieţuit «tăieturilor», aşa că lista excluşilor e cel puţin la fel de selectă ca a rămaşilor. Şi nota bene: e primul film sub 2 ore făcut de Malick de la Days of Heaven încoace. 

În schimb, The Master candidează cu şanse imense şi la Golden Lion şi la titlul de capodoperă. Nu e un film, ci un fel de experienţă extransenzorială. Mi-e nespus de greu să-mi decantez sentimentele. Nu-l pot povesti acum. Hai să nu mint: aş putea să-l povestesc, but I'm not the guy for the job. Ce pot spune, în schimb, e că graţie lui P.T. Anderson, e prima oară când simt aici că-mi depăşesc condiţia de cinefil obligat să facă lucruri pe care a jurat că nu le face. The Master e un film care te face să te simţi (alt) OM. Poate o să detaliez, dar deocamdată, după toate umilinţele îndurate, îmi permit luxul de a mă simţi superior vouă şi de a nu mai adăuga nimic.

P.S.: După rolul de-aici, pot spune liniştit că P.S. Hoffman e cel mai bun actor al generaţiei sale.” (alg)

Venice, day 2

Fără nici o introducere. Ştiu că aşteptaţi, so here comes the hotstepper:

„Prins în colţii unei dileme cu trei capete, am ajuns în cele din urmă la The Iceman. Pentru Michael Shannon. Actor tânăr, cu potenţial, în rolul unui ucigaş plătit (şi familist devotat), celebru în America, Richard Kuklinski. Aţi prins şpilul: inspired by true events. De prin anii 60. Ei bine, aluatul ăsta, destul de ofertant, nu creşte. Şi nu mi-e clar dacă din vina regizorului (Ariel Vroman) lipsit de subtilitate în manevrarea ingredientelor sau a lui Shannon care-şi striveşte toată concurenţa indiferent despre cine are fi vorba (Winona Ryder, Ray Liotta sau James Franco). Da, de acord, încă un Shannon one-man-show cu momente rampante, eu unul cu asta m-am consolat, da’ cam puţin pentru o întreprindere serioasă, de adâncime. Iar clişeele genului gangsteresc, destule, deranjează. Nu la cantitate, ci la calitate. Adică le-am mai văzut şi pe la alţii, ceva mai bine executate, orişicât! Nu am simţit c-am pierdut vremea, dar nici că aş fi câştigat ceva. Mai pe limba voastră, The Iceman nu activează acea zonă dark-perversă a pshicului care să te facă să cochetezi cu ideea „Wow, ce mişto e baiatu' ăsta, mi-ar fi plăcut şi mie să fiu în pielea lui, să fi avut viaţa lui etc.” Înţelegeţi unde bat? Hope you do 'cause you're smart otherwise you wouldn't be here.

Acu’ ce să-ţi (vă) mai spun? Că azi merg la The Master? Previzibil, nu? Sau că deja s-a creat ditamai buzz-ul p-aici în jurul filmului lui Malick? Era de aşteptat şi asta, nu? Bon, hai că nu mă poci stăpâni. Se pare (zic aşa, deşi e sigur) că final cut-ul la To the Wonder (numele are legătură cu Saint Michel, un munte în Franţa, zis şi Merveille de l’Occident) nu-i include pe Rachel Weisz, Amanda Peet, Barry Pepper şi Michael Sheen, chestie care-mi aminteşte de episodul Tarantino - Maggie Cheung. Rachel Weisz zice (în La Stampa) că nu s-a supărat şi că e dreptul regizorului să decidă. Pe mine mă lasă cam rece toată povestea. Până la urmă, la ce să te aştepţi din partea unui tip obsedat de secretomanie? Au trecut prin aşa ceva şi Mickey Rourke & Billy Bob Thornton când cu The Thin Red Line, iar Sean Penn nu se simţea nici el prea bine anul trecut. Măcar el a rămas în schemă. Ca şi Olga Kurylenko, în cazul din faţă. More than that, se speculează la greu pe tema plotului. Evident, prea multe nu se ştiu (filmul n-are trailer şi-s destui care se miră, deşi eu nu pricep de ce), chiar dacă pe net a apărut sinopsisul cică (sau părţi din el, n-am verificat). Personal, înţeleg şi nu înţeleg zarva asta. Ok, Malick e un geniu căpos şi sonat, da’ lăsaţi-i fraţilor plăcerea de a-şi ţine puii sub aripă până-i sufocă! Sau până în ultima clipă, dacă aşa îi e vrerea...! Ce ştiu eu for granted e că imaginea e lucrată de Lubezki. Şi-mi ajunge!” (alg)

P.S.: Muzichiile de mai jos sunt date ca fiind sută-n mie în coloana sonoră. La cum sună, au toate şansele. Bucuraţi-vă de ele. Le găsesc fermecătoare.