In his Mann-er of speaking

Cu totul, Michael Mann a făcut trei spoturi publicitare (două pentru maşini şi unul pentru Nike). Cel de aici (clip promoţional pentru lansarea bolidului Ferrari California la Paris Auto Show, 2008) e de departe cel mai puţin interesant. Manierist, excruciatingly auteurish şi cam în dorul lelii. Dar e de Michael Mann! Lucru care spune multe despre industria publicitară ca ecosistem cu reguli bizare, mai bizare, poate, decât ale Hollywood-ului. Adică oamenii ăştia sunt oricând dispuşi să arunce un milion de dolari (spotul de faţă a costat un pic mai puţin) pentru o prostioară artsy-fartsy, însă n-ar aloca 10.000 USD pentru un film micuţ, dar cinstit. Mă rog, chestiune de priorităţi: fac ce vor cu banii lor (sau ai clientului). Ce ţin să mai spun e că exerciţiul de faţă încapsulează/demonstrează acel agreabil savoir faire tipic lui Mann. Tehnic vorbind, e fără cusur. Totuşi, asta nu-i reduce coeficientul de futilitate ostentativă. Ca orice om bogat, iubeşte maşinile sport, le filmează cum puţini au făcut-o în istoria cinematografului (chestie valabilă şi pentru private jet-uri sau ambarcaţiuni de mare viteză; să vă trimit „decât” la Miami Vice?), aşa că dacă tot a primit bani de la Ferrari pentru un capriciu, a procedat ca atare. A ieşit, la limita de sus, un omagiu sui generis pentru designul auto haute couture. Intens, vibrant şi... gratuit (deşi a fost pe bani).

Cvasimilitudini (XLI)

Screenshot from La leggenda del pianista sull'oceano (dir. Giuseppe Tornatore/1998)

Screenshot from Le conseguenze dell'amore (dir. Paolo Sorrentino/2004)

The Newsroom Countdown #6

Charlie Skinner (Sam Waterston): The Newsroom, Season 1, Episode 10 - The Greater Fool (dir. Greg Mottola)

Ge-ni-al!

Rick Astley meets Mad Men: Never Gonna Give You Up

S.

The Times, Sept. 9, 1979

Oficial, s-a sinucis, dar sunt destui care nu cred versiunea/gogoaşa asta. Circulă destule variante, iar una pune dispariţia ei în cârca FBI, care o urmărea și chiar reușise o manevră de compromitere prin publicarea unor materiale în presa americană în care se spunea că ar fi fost iubita unuia din liderii grupării Black Panthers, formaţiune plină de figuri dubioase ce milita in the late 60's pentru emanciparea cetăţenilor de culoare.

La un an după moartea ei, Romain Gary, al doilea soț, se sinucide. În cazul lui, nu există dubii legate de cauza decesului. Nothing to do with Jean, scria pe biletul de adio. Era doar o formă de a o proteja, fiindcă în adâncul fiinţei lui continua s-o iubească, deşi divorţaseră cu 9 ani în urmă după repetate infidelităţi din partea ei, cea mai zgomotoasă fiind relaţia cu Eastwood pe platourile de filmare la Paint Your Wagon.


Seberg şi Gary au avut un fiu, Alexandre Diego (tânărul din dreapta, aici alături de tatăl său, la înmormântare), care vreme de două decenii a practicat din răsputeri uitarea de sine şi de ceilalţi prin tot soiul de adjuvanţi, substituenţi sau „coloranţi”. Acum are 48 de ani, e căsătorit, are şi o fiică şi îşi petrece timpul între Paris şi Barcelona, unde se ocupă de o librărie-cafenea (i-am călcat pragul cândva). În 2009, Gallimard i-a publicat un roman cvasi-autobiografic, S. ou l'espérance de vie, povestea intensă şi tulburătoare a tentativei de reconciliere cu trecutul. Fireşte, S-ul acela ar putea însemna, pe rând, slalomul său printre fantomele copilăriei, sălbaticul care a devenit în luptele cu demonii vârstei adulte, sinuciderea părinţilor săi (sau cel puţin a unuia din ei)... Dar S.-ul acela nu de-acolo vine. Ci de la souffle, cuvânt căruia Godard i-a dat definiţia perfectă şi absolută: Seberg!

Pentru cei interesaţi, un fragment din carte e disponibil aici (în franceză).

Venice: La Commedia è finita!

Monşer, gata, s-a terminat. Slavă domnului! Îţi scriu în fugă, deci o să mai fac unele greşeli, le corectezi tu, please! Ai milă: dimineaţă trebuie să fiu la Milano, iar de-acolo back home. Important e că am văzut ce era de văzut şi că unele dintre filmele despre care ţi-am scris au prins palmaresul. Treaba asta mă face să cred că am oareşce nas de cinefil. Aşadar, s-au sucit: în ciuda tuturor aşteptărilor şi pronosticurilor, juriul a decis să trimită Leul de Aur în Coreea de Sud, la Kim Ki-Duk şi a sa Pieta. Eu unul, fan înrăit asian flicks, sunt încântat, dar o spun pe şleau: nu merita. Sau nu era cazul. Nu i-ar fi atacat nimeni cu pietre sau ouă stricate dacă premiau The Master, fiindcă acesta a fost cel mai bun din toată competiţia!!! Ok, la mijloc a fost şi un calcul dictat de regulamentul festivalului care prevede nişte restricţii imuabile în privinţa laureatului (nu mai are voie la alte premii în festival), cert e că s-a făcut un compromis. Şi-apoi membrii juriului ar fi trebuit să ştie chestia asta, mă gândesc! Oricum, cu două premii secundare - Leul de Argint pentru cea mai bună regie lui P.T. Anderson şi Cupa Volpi pentru interpretare masculină lui Joaquin Phoenix (deşi eu i l-aş fi dat lui P.S. Hoffman) - toată lumea ar trebui să fie mulţumită. Mă rog, ei ştiu mai bine, eu mă grăbesc... Un om pentru care mă bucur tare e Ulrich Seidl care a luat Premiul Special al Juriului: îl merită cu prisosinţă! Aşa cum merită şi Olivier Assayas premiul pentru scenariu (Après mai). Cum spuneam, despre toate ţi-am scris câte ceva, prin urmare să aud că te plângi că ăla eşti. Ne auzim zilele ce vin cu alte impresii dacă eşti cuminte. Ciao! P.S.: Pune tu un link către palmaresul complet, te rog. (alg)

L-am pus.

Venice, last days (2)

Cu dedicaţie de la algernon, o parte din conferinţa de presă susţinută de sfânta treime care vertebrează The Master: P.T. Anderson, J. Phoenix şi P.S. Hoffman. Sigur că e important, chiar crucial pe ici, pe colo, ce spune Anderson despre filmul ăsta, însă spectacolul e în dreapta sa: J. Phoenix - the fidget widget. De altfel, el n-a fost nici o clipă în firea sa, fiind huiduit copios de presa italiană pentru că a stat foarte puţin la poze.

În completare, o dedicaţie şi de la mine - un post mai vechi, dar foarte la zi - în contextul în care, zice alg, The Master n-are cum scăpa Leul de Aur.

Şi un P.S. tot de la alg: 

E deja un loc comun, însă orice regizor care se respectă şi îşi respectă statutul/publicul, iar Anderson e în categoria asta, lucrează constant cu o mână de oameni de nădejde (actori şi tehnicieni). Robert Elswit a fost director de imagine la toate cele 5 lungmetraje ale sale (dintru ale sale). În momentul în care a început să toarne The Master, Elswit era deja implicat în The Bourne Legacy (bad choice, imao), aşa că Anderson s-a orientat către Mălaimare Jr., alegere excelentă, pentru că imaginea e minunată, parte esenţială a ritualului de seducţie. Apropo, scrie şi pe imdb, deci nu vă spun cine ştie ce mare secret, deşi aici s-a discutat mult şi aplicat pe subiect, The Master e primul film în ultimii 16 ani tras cap-coadă pe 65 mm cu Panavision, chestie care probează încă o dată competenţa operatorului român (chiar sunt mândru de el, mi se întâmplă mai rar cu ai noştri) şi care ar putea însemna un turning point decisiv, sper că nu am comis un pleonasm, în cariera lui (eu îl văd nominalizat la Oscar pentru jobul ăsta). Ne revedem după 7 pm, ora locală la care e programată festivitatea de premiere.