Un interviu (luat de o tipă cam bitchy) în care Seberg vorbeşte cu aceeaşi candoare pe care i-o ştim dintotdeauna despre rateul cu Saint Joan de Preminger, colaborarea cu Truffaut, Marlon Brando, dificultăţi profesionale şi... probleme personale. E subtitrat în engleză, deci toată lumea ar trebui să fie mulţumită.
18 noiembrie 2012
15 noiembrie 2012
După dealuri, Mungiu şi internaţionala „auteuristă”
Mi-am exprimat succint punctul de vedere despre ultimul film al lui Mungiu în alt context, aşa că îmi permit să-l reiau şi aici. Am afirmat, aşadar, că După dealuri e un film devastator, impresionant, dar nu atât pentru povestea în sine, cât pentru ceea ce se iţeşte hidos din spatele ei: imaginea unei societăţi bolnave până în ultima ei fibră. O societate (un sistem) care transferă bisericii, pe şest, funcţionalităţi pe care ar trebui să le îndeplinească by default, pentru a interveni apoi corectiv-pompieristic când biserica dă greş. Biserica sau derivate ale ei, fiindcă mănăstirea din După dealuri pare mai degrabă o entitate paramonahală de întrajutorare (ajutor social). În ce priveşte povestea, da, de acord, spectatorul are libertatea să înţeleagă ce vrea sau ce poate, însă tocmai această „libertate de impresie” poate adânci decisiv clivajul dintre realitate şi ficţiune în mintea celor care cunosc întâmplarea nefericită de la Tanacu din presă sau n-o cunosc deloc.
În rest, subscriu în totalitate opiniei enunţate de Jean-Philipe Tessé în ediţia din noiembrie a Cahiers du Cinema. Îmi cer iertare celor care nu cunosc franceza, însă voi publica în original ultima parte din cronicheta dedicată filmului lui Mungiu din dorinţa de a nu-i ştirbi din farmec şi coerenţă. Mulţumesc pentru înţelegere!
„Curieusement, le film n’est pas aussi ennuyeux qu’il en a l’air. Méme si Mungiu est terriblement radin sur la dramaturgie, comme s’il se refusait au nom d’une prétendue noblesse d’auteur récolter ce qu’il semé: explorer le trio amoureux (deux femmes, un dieu, et trois possibilités), glisser sur la pente de l’épouvante (un exorcisme à la gnole) ou mener jusqu’au bout une enquête à la Scooby Doo (démasquer le prêtre qui tient tout son petit monde sous sa coupe par le prestige d’une relique peut-être imaginaire). Ce qui dérange plutôt ici, dans ce pur produit de l’internationale auteuriste, est l’indécrottable pompe de l’ensemble, la suffocante solennité de tout, ce fétichisme du cinéma et cette manière d’affichage du moindre procédé. La sobriété du film est fausse, son dépouillement calculé, sa gravité déguisée: c’est simplement que Mungiu prend soin (avec son chef opérateur, l’influent Oleg Mutu, qui a signé l’image de La Mort de Dante Lazarescu et des fictions de Sergei Loznitsa) d’orner son film d’attributs de prestige - durée qui dure, plans qui imposent leur format Scope comme un gage de sérieux, grand sujet (le fanatisme religieux). Le cinéaste roumain ne manque pas de talent, c’est sûr, mais à son troisième film il s’est déjà terriblement raidi et vient de faire allégeance à un plombant néo-académisme mondialisé qui a dévoyé la figure de l’auteur en la confondant avec celle de l’autorité.”
14 noiembrie 2012
O lună în Thailanda, o privire superficială asupra unei lumi amorfe
Fără îndoială, O lună în Thailanda e un film necesar. El vine să umple un teren aproape viran în care bornele cu plus sunt Mungiu, Puiu et alii, iar cele cu minus nu vi le mai zic că le ştiţi şi singuri. Francezii, de pildă, fac câteva zeci de filme d-astea pe an. Ele nu impresionează prin mai nimic, ba chiar par trase la indigo, însă existenţa lor e benefică pentru că resetează ciclic punctele de reper şi trendurile.
Un bun prieten al acestui blog care l-a văzut în toamna asta la Veneţia şi în al cărui fler de obicei I trust, l-a făcut arşice. Într-o corespondenţă publicată atunci pe Cinesseur afirma următoarele: „Filmul i-o fi extaziat pe unii, pe mine nu. Pe mine m-a enervat cum plit: e de o afectare atât de stridentă că îmi venea să-i iau la palme pe toţi actorii ăia puşi cu mâna parcă în nişte ipostaze care nu-i prind deloc. Poate-s nedrept sau doar sictirit, dar chiar şi aşa nu am nici nervi nici timp să explic de ce o inepţie e inepţie! Ajungă-mi cele câteva zeci de minute din viaţă alocate unei producţii dezlânate de la care am ieşit fluierând a pagubă (...) Intrigat peste măsură de grozăvia urmărită, nu m-am putut stăpâni şi m-am documentat în legătură cu Paul Negoescu. Înţeleg că e tânăr şi că O lună în Thailanda e debutul său în lungmetraj. Ok, aşa se mai explică unele scăpări, însă hiba de fond e conceptuală în sensul că atunci când vrei să faci filme diferite de cele făcute de Porumboiu, Mungiu şi restul premianţilor, dezirabil e să excelezi pe felia aia şi să ai un imaginar bine mobilat, altfel produsul seamănă izbitor cu zeci de producţii similare, more or less indie, din Occident.”
Nu ştiu cum să zic, dar pe mine unul, filmul lui Negoescu m-a înduioşat ca pe vânătorul din poveste. Drept pentru care, deşi prietenul citat mai sus l-a demolat, eu o să mă abţin de la alte comentarii din respect pentru pasiunea şi munca depuse de oamenii ăştia pentru a-şi duce la capăt, de bine de rău, proiectul. Singurul lucru (răutăcios, poate!) pe care-l voi spune e că, din cauza faptului că regizorul nu pariază pe nimic (nici pe acţiune - banală/fără suflu, nici pe personaje - insufcient închegate, nici pe altceva, imagine, de ex.), O lună în Thailanda e (ca) un episod din Trădaţi în dragoste sau orice alt reality show pe aceeaşi temă căruia i s-au adăugat o coloană sonoră de bun gust şi un set de production values (ambigue).
Cum spuneam, e un film necesar. Şi cumva autosuficient.
Un bun prieten al acestui blog care l-a văzut în toamna asta la Veneţia şi în al cărui fler de obicei I trust, l-a făcut arşice. Într-o corespondenţă publicată atunci pe Cinesseur afirma următoarele: „Filmul i-o fi extaziat pe unii, pe mine nu. Pe mine m-a enervat cum plit: e de o afectare atât de stridentă că îmi venea să-i iau la palme pe toţi actorii ăia puşi cu mâna parcă în nişte ipostaze care nu-i prind deloc. Poate-s nedrept sau doar sictirit, dar chiar şi aşa nu am nici nervi nici timp să explic de ce o inepţie e inepţie! Ajungă-mi cele câteva zeci de minute din viaţă alocate unei producţii dezlânate de la care am ieşit fluierând a pagubă (...) Intrigat peste măsură de grozăvia urmărită, nu m-am putut stăpâni şi m-am documentat în legătură cu Paul Negoescu. Înţeleg că e tânăr şi că O lună în Thailanda e debutul său în lungmetraj. Ok, aşa se mai explică unele scăpări, însă hiba de fond e conceptuală în sensul că atunci când vrei să faci filme diferite de cele făcute de Porumboiu, Mungiu şi restul premianţilor, dezirabil e să excelezi pe felia aia şi să ai un imaginar bine mobilat, altfel produsul seamănă izbitor cu zeci de producţii similare, more or less indie, din Occident.”
Nu ştiu cum să zic, dar pe mine unul, filmul lui Negoescu m-a înduioşat ca pe vânătorul din poveste. Drept pentru care, deşi prietenul citat mai sus l-a demolat, eu o să mă abţin de la alte comentarii din respect pentru pasiunea şi munca depuse de oamenii ăştia pentru a-şi duce la capăt, de bine de rău, proiectul. Singurul lucru (răutăcios, poate!) pe care-l voi spune e că, din cauza faptului că regizorul nu pariază pe nimic (nici pe acţiune - banală/fără suflu, nici pe personaje - insufcient închegate, nici pe altceva, imagine, de ex.), O lună în Thailanda e (ca) un episod din Trădaţi în dragoste sau orice alt reality show pe aceeaşi temă căruia i s-au adăugat o coloană sonoră de bun gust şi un set de production values (ambigue).
Cum spuneam, e un film necesar. Şi cumva autosuficient.
Breaking News: Pieta de Kim Ki Duk la Bucureşti
Ăsta da breaking news: Pieta de Kim Ki Duk, premiat cu Leul de Aur la Veneţia în acest an, unde i-a luat faţa principalului favorit - The Master al lui Paul Thomas Anderson, va fi proiectat în gala de deschidere a BIEFF (Bucharest International Experimental Film Festival). Data şi locul faptei: 20 noiembrie, Cinema Scala, ora 7 PM. Cu acelaşi prilej va fi prezentat şi The Wholly Family, un scurtmetraj din 2011 de Terry Gilliam (cel mai bun scurtmetraj la Premiile Academiei Europene de Film). Well done, boyz, well done! Programul aproape complet al festivalului e disponibil aici.
Conform sinopsisului publicat pe pagina oficială a festivalului, „Pieta spune povestea unui om care lucrează ca recuperator de datorii, ameninţând brutal oameni pentru rambursare. Fără să aibă o familie, prin urmare nimic de pierdut, el continuă acest mod nemilos de viaţă, indiferent la toată durerea cauzată nenumărator persoane. Într-o zi, apare o femeie care pretinde a fi mama lui ce l-a abandonat la naştere, şi aceasta ia asupra ei vina pentru modul în care fiul a ajuns să fie în prezent. (...) O poveste nuanţată despre răzbunare şi complicitate... (în care) spectatorul este lăsat cu sarcina dificilă de a decide dacă vreunul dintre personaje merită compasiune”.
P.S.: Aşteptăm cu interes şi anunţarea filmului din gala de închidere.
P.S.: Aşteptăm cu interes şi anunţarea filmului din gala de închidere.
11 noiembrie 2012
Natasha Richardson x 3 roluri (underrated) în care n-aţi văzut-o deşi ar fi trebuit
Pedigree artistic imbatabil: mamă - Vanessa Redgrave, tată - Tony Richardson (Look Back in Anger, The Loneliness of the Long Distance Runner etc.). Groundbreaking performance: Gothic (dir. Ken Russell). Soţia lui Liam Neeson. Speaking of her marriage (2003): „I was told our marriage would be cursed. I thought, «Don't let this be
true». I've thought about it since, too. I try to put it out of my mind.
It was an opinion given straight to my face by someone I trusted. «You
will never be happy», he said. «Your marriage will end in disaster».” 1963 - 2009. Epidural hematoma.
****************************************
Patty Hearst (dir. Paul Schrader/1988)
Natasha Richardson e personajul din titlu (turbulenta nepoată a magnatului W.R. Hearst. Monedă de schimb între un grup de anarhişti ţâcniţi (The Symbionese National Liberation Army) şi autorităţi impotente. Filmul e făcut în întregime din perspectiva ei: când ea e închisă într-un dulap, noi suntem în acelaşi dulap cu ea. Priviţi din dosul unor crăpături minuscule, răpitorii sunt siluete sau voci. Accentul nord-californian în care-şi scuipă replicile e priceless. Şi-apoi, cine i-ar putea uita ultimele vorbe (din film) rostite printre zăbrelele unei celule: „Fuck them. Fuck them all.” În 20 ianuarie 2001, înainte de a părăsi Casa Albă, avea să fie graţiată de Bill Clinton. Povestea reală din care e confecţionat filmul o găsiţi aici.
The Handmaid's Tale (dir. Volker Schlondorff/1990)
Un SF alegoric despre teocraţie (formă de guvernământ în care autoritatea considerată ca emanând de la Dumnezeu este exercitată de cler) şi derapajele totalitare ale acestui establishment. Natasha Richardson e o„servitoare” angajată de un cuplu de potentaţi (Faye Dunaway & Robert Duvall) pentru a le concepe şi purta odrasla. Altfel spus, o femeie de prăsilă într-o lume populată de femei sterpe. Scenariul, lucrat pe un roman de Margaret Atwood, e brici (Harold Pinter), distribuţia (în cea mai mare parte) aşijderea, însă filmul are de suferit din cauza unei concepţii regizorale fixiste. Poate că un cineast mai puţin încrâncenat, cu o abordare cinematic-senzuală a substanţei epice şi mai receptiv la nuanţele dialogurilor brodate de Pinter ar fi scos cu totul altceva, dar chiar şi aşa merită toată atenţia în special datorită prezenţei solare a Natashei Richardson. Iluminează fiece cadru.
The Comfort of Strangers (dir. Paul Schrader/1991)
Problema de care vorbeam mai sus e rezolvată aici. Stilul sprinţar-elevat al lui Pinter face masă cu viziunea relaxat-perversă a lui Schrader, astfel că povestea unui cuplu apatic „contemplating marriage” (Natasha Richardson şi Rupert Everett), aflat în vacanţă la Veneţia (uh-oh!), se transformă într-un veritabil masacru al prejudecţilor după ce se lasă atras într-un periculos joc al seducţiei orchestrat de doi anarhişti ai plăcerii: Christopher Walken & Helen Mirren). Uitasem: The Comfort of Strangers e una din puţinele adaptări reuşite după cărţile lui Ian McEwan.
Niciunul din filmele astea n-au fost hituri. De altfel, autorilor nici nu le-a trecut prin cap aşa ceva. Dincolo de unele apariţii pe ecrane, unanim aclamate şi selectiv răsplătite, cele mai mari succese ale Natashei Richardson au fost pe scenă.
P.S.: Runners up: Suddenly, Last Summer şi Zelda, ambele filme de televiziune, ambele din 1993 şi ambele cu femei în pragul sau toiul a diverse crize.
****************************************
Patty Hearst (dir. Paul Schrader/1988)
Natasha Richardson e personajul din titlu (turbulenta nepoată a magnatului W.R. Hearst. Monedă de schimb între un grup de anarhişti ţâcniţi (The Symbionese National Liberation Army) şi autorităţi impotente. Filmul e făcut în întregime din perspectiva ei: când ea e închisă într-un dulap, noi suntem în acelaşi dulap cu ea. Priviţi din dosul unor crăpături minuscule, răpitorii sunt siluete sau voci. Accentul nord-californian în care-şi scuipă replicile e priceless. Şi-apoi, cine i-ar putea uita ultimele vorbe (din film) rostite printre zăbrelele unei celule: „Fuck them. Fuck them all.” În 20 ianuarie 2001, înainte de a părăsi Casa Albă, avea să fie graţiată de Bill Clinton. Povestea reală din care e confecţionat filmul o găsiţi aici.
The Handmaid's Tale (dir. Volker Schlondorff/1990)
Un SF alegoric despre teocraţie (formă de guvernământ în care autoritatea considerată ca emanând de la Dumnezeu este exercitată de cler) şi derapajele totalitare ale acestui establishment. Natasha Richardson e o„servitoare” angajată de un cuplu de potentaţi (Faye Dunaway & Robert Duvall) pentru a le concepe şi purta odrasla. Altfel spus, o femeie de prăsilă într-o lume populată de femei sterpe. Scenariul, lucrat pe un roman de Margaret Atwood, e brici (Harold Pinter), distribuţia (în cea mai mare parte) aşijderea, însă filmul are de suferit din cauza unei concepţii regizorale fixiste. Poate că un cineast mai puţin încrâncenat, cu o abordare cinematic-senzuală a substanţei epice şi mai receptiv la nuanţele dialogurilor brodate de Pinter ar fi scos cu totul altceva, dar chiar şi aşa merită toată atenţia în special datorită prezenţei solare a Natashei Richardson. Iluminează fiece cadru.
The Comfort of Strangers (dir. Paul Schrader/1991)
Problema de care vorbeam mai sus e rezolvată aici. Stilul sprinţar-elevat al lui Pinter face masă cu viziunea relaxat-perversă a lui Schrader, astfel că povestea unui cuplu apatic „contemplating marriage” (Natasha Richardson şi Rupert Everett), aflat în vacanţă la Veneţia (uh-oh!), se transformă într-un veritabil masacru al prejudecţilor după ce se lasă atras într-un periculos joc al seducţiei orchestrat de doi anarhişti ai plăcerii: Christopher Walken & Helen Mirren). Uitasem: The Comfort of Strangers e una din puţinele adaptări reuşite după cărţile lui Ian McEwan.
Niciunul din filmele astea n-au fost hituri. De altfel, autorilor nici nu le-a trecut prin cap aşa ceva. Dincolo de unele apariţii pe ecrane, unanim aclamate şi selectiv răsplătite, cele mai mari succese ale Natashei Richardson au fost pe scenă.
P.S.: Runners up: Suddenly, Last Summer şi Zelda, ambele filme de televiziune, ambele din 1993 şi ambele cu femei în pragul sau toiul a diverse crize.
10 noiembrie 2012
09 noiembrie 2012
Un minifestival eclectic, prea eclectic poate, experimental, feminist
Zilele Filmului German, 9-15 noiembrie, Bucureşti, Cinema Studio.
Prin nu ştiu ce hazard al programărilor, evenimentul de faţă e prins la mijloc între Festivalul Filmului Polonez (organizat excepţional până la ultimul detaliu, cu n+1 clase peste hipstereala cu snobi la filmele de Cannes) şi Zilele Filmului Irlandez (15-16 noiembrie, la ICR). Main attraction e, fără îndoială, Barbara de Christian Petzold (Ursul de argint pentru regie la ultima Berlinală). După atrocele rateu cu neo-noir-ul Jerichow, Petzold revine cu un film intimist, perfect calibrat stilistic, povestea unei femei din fosta DDR, medic, ce vrea să ajungă dincolo, în BDR, dar sfârşeşte, via STASI, într-un spital uitat de lume. De văzut musai e şi Charlotte Rampling - The Look, un fascinant documentar-omagiu semnat de Angelina Maccarone, o privire îndărătul vieţii şi rolurilor incarnate de nonconformista actriţă de la The Night Porter la Swimming Pool. Solilocvii tăioase, opinii abrazive, trimiteri spre Foucault, evocări ale unor prieteni (Paul Auster, de ex.) sau a unei surori ce s-a sinucis, servituţile senectuţii, toate acestea şi multe altele într-un mix autoreferenţial impecabil filmat şi montat.
Ar mai fi Der Wald vor lauter Bäumen (dir. Maren Ade/2003), un film adânc ancorat în social, totuşi un pic cam tras de păr pe alocuri... În rest sunteţi pe cont propriu cu o selecţie dominată de scurtmetraje şi producţii mai mult sau mai puţin feministe. Prețul unui bilet e de 10 lei. Există și posibilitatea de a cumpăra un abonament de 4 intrări a 7 lei fiecare de unde rezultă că mai rămân bani şi de suc sau apă plată. Toate filmele sunt subtitrate în limba română. Programul complet e găsibil aici (din păcate fără prezentarea filmelor).
Prin nu ştiu ce hazard al programărilor, evenimentul de faţă e prins la mijloc între Festivalul Filmului Polonez (organizat excepţional până la ultimul detaliu, cu n+1 clase peste hipstereala cu snobi la filmele de Cannes) şi Zilele Filmului Irlandez (15-16 noiembrie, la ICR). Main attraction e, fără îndoială, Barbara de Christian Petzold (Ursul de argint pentru regie la ultima Berlinală). După atrocele rateu cu neo-noir-ul Jerichow, Petzold revine cu un film intimist, perfect calibrat stilistic, povestea unei femei din fosta DDR, medic, ce vrea să ajungă dincolo, în BDR, dar sfârşeşte, via STASI, într-un spital uitat de lume. De văzut musai e şi Charlotte Rampling - The Look, un fascinant documentar-omagiu semnat de Angelina Maccarone, o privire îndărătul vieţii şi rolurilor incarnate de nonconformista actriţă de la The Night Porter la Swimming Pool. Solilocvii tăioase, opinii abrazive, trimiteri spre Foucault, evocări ale unor prieteni (Paul Auster, de ex.) sau a unei surori ce s-a sinucis, servituţile senectuţii, toate acestea şi multe altele într-un mix autoreferenţial impecabil filmat şi montat.
Ar mai fi Der Wald vor lauter Bäumen (dir. Maren Ade/2003), un film adânc ancorat în social, totuşi un pic cam tras de păr pe alocuri... În rest sunteţi pe cont propriu cu o selecţie dominată de scurtmetraje şi producţii mai mult sau mai puţin feministe. Prețul unui bilet e de 10 lei. Există și posibilitatea de a cumpăra un abonament de 4 intrări a 7 lei fiecare de unde rezultă că mai rămân bani şi de suc sau apă plată. Toate filmele sunt subtitrate în limba română. Programul complet e găsibil aici (din păcate fără prezentarea filmelor).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)