[Update] Prono-stick: Unchiul Oscar şi Tanti Mov (ediţia 2013)

Chiar dacă îmi era destul de limpede că „Argo să te spargo”, un film bănăluţ despre o situaţie excepţională (sechestrarea unor diplomaţi americani în timpul revoluţiei din Iran, din 1980, şi extragerea lor de-acolo, via mână lungă a CIA, deghizaţi în cineaşti), va primi Oscarul pentru Best Motion Picture of the Year, tot pot spune că evenimentul mi-a stricat planurile de „primă pagină”. Mai precis, sperând eu magic la o răsucire de situaţie, pregătisem o fotografie şi un titlu pentru cazul în care Lincoln ar fi ieşit marele câştigător la proaspăt repauzata ediţie a Oscarurilor. N-a fost să fie, dar fotografia tot o public! Pour la beauté du geste...

credit foto: http://images.google.com/hosted/life

În materie de prono-stick-uri, am înregistrat un scor mai bun ca în alţi ani (7-5), dar se impun două precizări: 1. am dat chix în special la secţiunile tehnice şi 2. găsesc abominabilă desemnarea lui Ang Lee ca Best Director pentru Life of Pi. Dacă vreţi neapărat să-mi verificaţi isprava, postul anterior vă aşteaptă (am marcat rateurile ca atare) deşi cred că mult mai interesantă e lista completă a câştigătorilor (după chipul, mintea şi asemănarea votanţilor). The whole shebang, cum ar veni.

Şi în timp ce eu prestam live sleeping, cel mai sever, dogmatic şi astuţios eagle eye cherry al blogului (în sensul că vânează la sânge fieştece virguliţă sau accent scăpate aiurea sau scăpate de tot, cerându-mi apoi note explicative), l-am numit aici pe V (V for Vendetta), cel mai amic cinefil dintre prieteni şi cel mai prieten dintre amicii cinefili, se ocupa cu live messaging-ul (pe mess). Din motivul obiectiv expus mai sus, n-am putut să-i ţin hangul, însă postez monologul lui ca atare fiindcă e mai bun decât şase gale Oscar făcute grămadă.

„Ca-vit Lecter

Ang Lee pentru un fan Wong Kar Wai ca tine must be such a pain in the ass

oricum, la Oscăruiala din noaptea asta eu am avut alte dileme

cum ar fi: de ce a venit schioapa pe scena si reeking of sexual discharge Kristen Stewart

sau care ar fi fost sansele sa se dea doua Oscaruri pentru cacat de sound editing catre 3 persoane blonde cu parul lung, dintre care 2 erau barbati

parca erau clone tustrei... brrr!

dar faptul ca Jennifer Lawrence a matrasit-o pe a ta Chastain

e un fel de victorie a filmelor pe care eu le vad
asupra filmelor despre care tu scrii [Spot on, boy!]

daca tii minte, era singurul meu pariu despre Oscaruri, lasat tie pe mess 

o actrita care reuseste sa se bucure intr-o emisiune TV
ca l-au prins si ucis pe Obama
in locul lui Osama :)))
merita sa o faca praf pe cea care l-a urmarit pe cel din urma

sincer, ca persoana e... non grata, dar in Silver piece of shit m-a convins
poate pana la vara vezi si tu filmul ala... [L-am văzut, chico, l-am văzut, dar nu scriu despre tot ce văd din varii motive] 
hai ca acuma anunta cel mai bun film: ARGO fuck each other, alegerea mea fuse si ghiceala ta! 

merita sa-i vezi pe scena oscarizati simultan pe cei doi barbosi sexosi, Affleck si Clooney,

P.S.: nu pot sa nu ma amuz de Life of Piss vazuta acuma prin perspectiva ta... :D 

Caveat emptor!”

Prono-stick: Unchiul Oscar şi Tanti Mov (ediţia 2013)

Din capul (spart) al locului: predicţiile pe care le voi face sunt pe marfa clientului. Dacă ar fi fost după mine (sau după alte reguli), altele ar fi fost nominalizările, deci altele şi pronosticurile. Recte, câştigătorii!

Ceremonia decernării desuetelor statuete va începe la 3.00 AM (ora României) şi va fi transmisă live de HBO. Pentru cei care n-au posibilitatea asta, există internetul şi toate năzdrăvăniile aferente.

N.B.: Nu am făcut predicţii la toate categoriile! Mi-am exersat talentul doar pe cele mai importante sau care mi s-au părut mai ofertante...

Best Picture

Cine va câştiga: Argo

Cine aş vrea eu să câştige: Beasts of the Southern Wild (sau Amour)

Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Zero Dark Thirty

Cine a fost lăsat pe dinafară (Rainy Dog): The Master & Moonrise Kingdom

Cine a câştigat în 1980 (anul în care se întâmplă povestea din Argo): Ordinary People

Directing

Cine va câştiga: Steven Spielberg (Lincoln) Ang Lee (Life of Pi)

Cine aş vrea eu să câştige: Michael Haneke (Amour)

Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Ang Lee (Life of Pi)

Rainy Dogs: Paul Thomas Anderson (The Master) & Wes Anderson (Moonrise Kingdom)
Când ar fi trebuit să câştige Spielberg, dar a fost trimis la plimbare: 2006 (pentru Munich/2005) 

Make-up and Hairstyling

Cine va câştiga: trupa care a lucrat la The Hobbit: An Unexpected Journey Les Misérables
Cine aş vrea eu să câştige: nu prea mă interesează
Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: -
Cine a câştigat în 1969 un Oscar onorific „for his outstanding make-up achievement in the movie”: John Chambers (Planet of the Apes/1968). E unul şi acelaşi cu omul care va avea un rol esenţial în povestea (reală) din Argo, unde personajul său va fi interpretat de... John Goodman!

Actor (in a Leading Role)

Cine va câştiga: Daniel Day-Lewis (Lincoln)

Cine aş vrea eu să câştige: Joaquin Phoenix (The Master)

Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Hugh Jackman (Les Misérables)

Rainy Dogs: John Hawkes (The Sessions) & Denis Lavant (Holy Motors)

Cine a câştigat în 1990: Daniel Day-Lewis (pentru My Left Foot/1989)

Actress (in a Leading Role)

Cine va câştiga: Jessica Chastain (Zero Dark Thirty) Jennifer Lawrence (Silver Linings Playbook)

Cine aş vrea eu să câştige: Emmanuelle Riva (Amour) sau Quvenzhané Wallis (Beasts of the Southern Wild)

Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Naomi Watts (The Impossible)

Rainy Dog: Rachel Weisz (The Deep Blue Sea)

Cine a câştigat în 2003 (anul în care s-a născut Quvenzhané Wallis, cea mai tânără nominalizată so far): Renée Zellweger (pentru Cold Mountain/2002)

Actor (in a Supporting Role)

Cine va câştiga: Christoph Waltz (Django Unchained)

Cine aş vrea eu să câştige: Ch. Waltz sau Philip Seymour Hoffman (The Master)

Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Robert De Niro (Silver Linings Playbook)

Rainy Dogs: Garrett Hedlund (On the Road), John Goodman (aveau de unde alege: Flight sau Argo) şi Javier Bardem (Skyfall)

Cine a câştigat în 1975: Robert De Niro (pentru The Godfather: Part II/1974)

Actress (in a Supporting Role)

Cine va câştiga: Anne Hathaway (Les Misérables)

Cine aş vrea eu să câştige: Amy Adams (The Master)

Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: nu e cazul

Rainy Dog: Doona Bae (Cloud Atlas)

Cine a câştigat în 1936 (primul an în care s-a acordat acest premiu): Gale Sondergaard (pentru Anthony Adverse)

Cinematography

Cine va câştiga: Janusz Kaminski (Lincoln) Claudio Miranda (Life of Pi)

Cine aş vrea eu să câştige: Roger Deakins (Skyfall)

Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Seamus McGarvey (Anna Karenina)

Rainy Dog: Mihai Mălaimare Jr. (The Master)

Cine a câştigat în 1949 (anul naşterii lui Roger Deakins, directorul de imagine cu cele mai multe nominalizări - 10 - şi nici o statuetă primită): Winton C. Hoch (She Wore a Yellow Ribbon)

Undisputed winners: Quentin Tarantino la categoria Writing - Original Screenplay, Skyfall din acelaşi film, interpretat de Adele (cu accentul ei vulgar, detectabil mai ales când vorbeşte) la categoria Music - Original Song, Paco Delgado (Les Misérables)* la categoria Costume Design şi Amour la Foreign Language Film.

Best case scenario: Oscar pentru No (dir. Pablo Larrain) la Foreign Language Film şi automat culoar pentru Amour la Best Picture plus Haneke la Directing (regie)!

Most outrageous snub: (după The Master) The Imposter la categoria Documentary Feature.

* Jacqueline Durran (Anna Karenina)

Zero Dark Thirty: Maximum Light Propaganda

Caveat lector: Zero Dark Thirty este un film ce tratează propagandistic anihilarea lui bin Laden, unul din duşmanii de serviciu ai SUA (iar SUA au nevoie în permanenţă de astfel de inamici din motive de legitimare). Că producţia e deghizată parţial în documentar cvasijurnalistic n-ar trebui să mire: formula asta de instrumentare a unui subiect a devenit leitmotiv pentru Kathryn Bigelow, Hurt Locker fiind incipitul. Acolo avem povestea unui soldat american anonim care face din război, mă rog, din jobul său în război (dezamorsarea bombelor), însăşi raţiunea sa de a fi.  

Zero Dark Thirty, în schimb, ţinteşte mai sus şi spune/scrie cronica mai mult lăbărţată decât romanţată a capturării lui bin Laden. Similitudinile merg mai departe: şi aici perspectiva e unilaterală. Tot ce vedem, vedem prin ochii unui ofiţer CIA - o femeie - care-şi dedică în întregime timpul şi resursele îndeplinirii misiunii ostăşeşti, una pe care, aşa cum deseori suntem lăsaţi să înţelegem, doar ea se mai încăpăţânează s-o continue. Într-un sens superior, ambele naraţiuni vorbesc despre obsesie ca factor motivaţional, dar dispozitivul de prindere tot maniheist rămâne: obsedaţii binelui împotiva celor obsedaţi de a face rău!   

Tema îi este foarte dragă şi lui Eastwood şi e vizibilă mai ales în filmele sale din perioada de glorie. În paranteză fie spus, nu mi-explic cum a reuşit să rateze acest subiect: i se potrivea la fix. Maya (Jessica Chastain), eroina de care suntem oarecum obligaţi să ne ataşăm, e plămădită din acelaşi aluat (sau pe acelaşi tipar): pistolarul singuratic cu trecut tulbure și viitor vag, incert. E „bărbatul fără nume”, tipologie aplicabilă rolurilor făcute de Clint Eastwood în western-urile anilor 70, doar că întruchipat de o femeie la vreo 30-35 de ani, care-şi adună potera, porneşte în sălbăticie şi ucide băieţii răi. Foarte important: se întâmplă uneori să mai şi plângă. Puţin! E om, nu stâncă incasabilă ca reperul Eastwood. Apoi iese din scenă, dispare, în aceeaşi ceaţă din care s-a întrupat, iar în urma C-130-ului cu care pleacă te-aştepţi, parcă, să auzi pe cineva strigând: „Shane! Come back!”  

În realitate, capturarea unui terorist de calibrul (în opinia mea, supradimensionat) lui Osama bL înseamnă ceva mai mult decât lupta înverşunată a unui cowboy căpos! Teoria spune că o vânătoare de 10 ani, cât a durat cea despre care ni se povesteşte în film, implică sute de oameni în teren şi un nucleu decizional mai consisten. Şi că efortul de a găsi un astfel de ipochimen cameleonic este mai degrabă rezultatul muncii de echipă, decât al intuițiilor individuale scăpărătoare. Asta dacă e să ne raportăm la realitatea pe care filmul insinuează că ar reproduce-o!

S-a făcut multă vâlvă în jurul acestui Zero Dark Thirty pe mai multe paliere. S-a spus că scenariul lui Mark Boal foloseşte informaţii vitale din dosarele CIA. Mare brânză! Practic, tot ce este digitalizat este virtual public. E doar o chestiune de timp şi de agendă (politică). S-a mai spus că face apologia torturii şi că scenele respective sunt insuportabile. Oh really? Sunt sute de alte producţii care abuzează de tortură ca derivat al violenţei şi nimeni nu s-a repezit asupra lor să le înfiereze. Şi oricum nu despre includerea acestor secvenţe ar trebui să se vorbească şi nu asta ar fi trebuit condamnat, asta e doar ipocrizie! Discuţia ar fi mult mai amplă şi ar merita purtată din perspectivă juridică: cum a ajuns tortura - pentru jandarmul democraţiei universale - o formă instituţionalizată de a obţine informaţii într-o anchetă?

Din punctul meu de vedere însă, o astfel de abordare e pierdere de vreme şi ar însemna înzestrarea filmului cu valenţe pe care nu le are (şi nici nu s-a dorit a le avea). Nu chestionarea cu privire la fundamentele dreptului, moralei şi politicii Statului american modern e miza! Bigelow nu are astfel de ambiţii, nu e interesată, de pildă, de realismul legal sau de tratarea jurisprudenţei ca ştiinţă exactă, precum teoreticienii din Critical Legal Studies.

În Three Kings (1999), David O. Russell devoalează o parte din mecanismele prin care un alt fost duşman de serviciu, Saddam Hussein, zdrobeşte revolta populaţiei kurde din Irak, revoltă încurajată şi susţinută de americani. Nu până la capăt, însă! La un moment dat kurzii au fost abandonaţi, iar Saddam a rezolvat problema aşa cum a ştiut el mai bine. În acest context e plasată acţiunea şi în acest context îl vedem pe Mark Wahlberg înghiţind petrol cu forţa. O metaforă validă cu trimitere la dependenţa americanilor de petrolul din surse externe şi, desigur, o formă de tortură. Prin comparaţie, Three Kings e mult mai complex şi problematizează la un nivel inaccesibil pentru Zero Dark Thirty. De exemplu, odată ce se plictiseşte de „adăpat” prizonieri arabi, torţionarul ce ne este arătat mereu prin opozabilitate cu Maya se reîntoarce pur şi simplu la munca de birou în Washington. Nu vom mai auzi ceva despre el. Cum nu vom auzi nimic nici despre reacţia Pakistanului faţă de atacul CIA asupra unui obiectiv aflat pe teritoriul său.

Ergo: Indiferent de intenţiile iniţiale, Zero Dark Thirty se concentrează asupra unui singur lucru: impunerea în mentalul colectiv a unei versiuni convenabile despre un eveniment cu puternică încărcătură simbolică, istoricizarea acelui eveniment prin mijloace propagandistice! Nu mai contează că în subsidiar suntem lăsaţi să înţelegem că tortura e un instrument al răzbunării justificate, un instrument „bun” sau, cu vorbele lui Walter Benjamin din a sa Critică a violenţei, un produs natural: „În concepţia dreptului natural (care a servit ca fundament ideologic Terorii în Revoluţia Franceză), violenţa este un produs natural, asemeni materiei prime, a cărui utilizare nu pune nici un fel de problemă, decât în cazul în care violenţa este folosită abuziv în scopuri injuste.” Însă cum spuneam, e prea mult să cerem aici rafinament şi subtilitate în mânuirea unor concepte de filosofie a dreptului. În filmul ex-doamnei Cameron, tortura e strict mijloc diegetic (cam ca la Tarantino): hrană pentru creierul nostru reptilian.

Vă propun un (contra)exerciţiu de imaginaţie: peste câteva sute de ani, într-un posibil viitor distopic în care ordinea social-politică pe planetă ar putea fi alta, de pildă islamică, Bigelow va fi considerată versiunea americană a lui Leni Riefenstahl, slujitoare când pe şest, când la vedere, a unui regim opresiv care a comis crime împotriva umanităţii.

Flight: drama unui erou alcoolic

De mâine, în cinematografe. Oscar timing, cică!

Flight e filmul care i-a adus lui Denzel Washington a cincea nominalizare la Oscarul pentru rol masculin principal (mai are două şi la supporting). Jumătate live action (conţine, de altfel, una dintre cele mai bune şi inventive şi credibile scene de profil din ultimii doi-trei ani), jumătate rehab drama, Flight pivotează mereu pe muchie, în buna tradiţie a unui gender-bending în care Robert Zemeckis, renumit îndeobşte pentru Forrest Gump, excelează.  Pentru cei interesaţi, review-ul in extenso e aici.

P.S.: Din cele 7 nominalizări la Oscar (5+2), Denzel s-a ales cu două statuete (una la fiecare categorie).

The Marquee (6)

Screenshot from The Doors (dir. Oliver Stone/1991)

Berlinala de sub pleoapă (V) [epilog]

În 1993, borna temporală pe care Letiţia a atins-o în cinevoiajul ei cu crono-cupeul, doi cineaşti români au răzbătut în selecţia Berlinalei: Daneliuc Mircea (cu Patul conjugal) în competiţie şi Gulea Stere (cu Vulpe vânător) în Panorama. Micro-disclaimer: i-am strigat ca la catalog pentru că mi se pare funny formula!

Cloroticul potenţial absurd-erotic al filmului în care Coca Bloos recurge la un fel de bungee jumping de pe dulap pentru a avorta a fost ignorat de juriul condus de Frank Beyer (unul din cei mai interesanţi regizori est-germani). Cam la fel s-a întâmplat şi cu restul peliculelor provenind din ţările fostului bloc comunist! Se poate spune că în acea perioadă festivalul se cam săturase de Estul Europei, dovadă palmaresul în care doar Kusturica îşi găsise loc, dar şi el cu un film făcut în State, Arizona Dream. Altfel spus, direcţia era clar mainstream cu Hollywoodul azimut imuabil: „Urşii” petru interpretare s-au dus la Michelle Pfeiffer pentru un rol de care nu-şi mai aduce aminte nimeni în filmul Love Field, respectiv la Denzel Washington care rupea lanţul în Malcolm X! Cireaşa de pe tort a fost un Golden Bear (decernat ex-aequo) pentru The Wedding Banquet al lui Ang Lee, nimic mai mult decât apă de trandafri după reţetă hollywoodiană (citiţi review-ul şi vă veţi convinge).

Cu totul altfel stau lucrurile după 20 de ani! Recent încheiata ediţie reconfirmă revenirea la Estul Europei şi socio-convulsiile/nevrozele sale! E o destinaţie pe care o gratifică di granda: Ursul de Aur unui film românesc, un Urs de Argint pentru un film bosniac, premiul pentru interpretare „unui ţigan din Bosnia, care nu-i actor profesionist, e ţigan şi-atât” (citat din Radu Banciu, care aseară, pe B1, din „tâmpenie”, „mizerie” şi „porcărie” n-a scos filmul lui Netzer; zicea că l-a văzut, dar tare mă îndoiesc)!

Ceea ce urmează e un foarte inspirat PS trimis de Letiţia, imediat după racordarea la prezent. În mod normal, locul lui era la coada acestui text, însă fiindcă se leagă perfect de paragraful anterior here it is: „Dupa discursul Adei Solomon mi-am dat seama de o chestie: toate filmele pe care le-am vazut la Berlinala din 93 au fost exclusiv cu barbati in rolurile principale - geniali, congeniali sau mai putini geniali -, si ca poate astia 20 de ani intre festivaluri au consolidat, incetisor, pozitia femeii.”

***********************************************************************************************************

Şi-acum, după tot acest preambul, ultimele notiţe de le Berlinala din 93. Frecvenţa pe care am comunicat a fost rezonabilă, paraziţi puţini, mai degrabă microbi, aşa că şi aceste din urmă relatări îşi păstrează farmecul intact.

«Impresiile astea ar trebui sa vina la pachet cu invitatia urmatoare: „Kids, don't try this at home“. Zic asta pentru ca dincolo de un exercitiu de exprimare, efortul de a decodifica limbajul proaspat iesit din comunism (deci nu inca eliberat de figuri de stil aproape nedecriptabile) sau acela de a incerca sa vad dincolo de inserturile comerciale care vand filmul unui public imberb (in cazul productiilor americane), m-au facut sa ma simt inadecvat echipata pentru sarcina asta.

Gorilla Bathes at Noon (dir. Dusan Makavejev) mi-a parut un cantec sinistru creat spontan la cadarea comunismului. Nu stiu daca a fost vreodata in terminologia subversiva, dar pentru mine Lazutkin a fost de la inceput (de cand zice, cu candoare, muscand dintr-un mar, „I just love fruit”), gorila: un maior al Armatei Rosii, ramas singur dupa caderea zidului, „abandonat” de colegii sai, dar, mai degraba, atat de ingenuu incat nu a indraznit (sau dorit?) sa plece. fara ordine clare de mai sus, din Berlinul eliberat.

El traieste intr-un fel de purgatoriu, dormind pe unde apuca, furand fructe de la animalele de la zoo, gata sa se imprieteneasca cu oricine, iar actiunea e plina de absurd, de intamplari comice si suprarealiste, de la fapte spontan-eroice pana la intamplari tragi-comice (escaladarea statuii lui Lenin pentru a o curata de vopsea). E un fel de marioneta intr-o lume care joaca dupa alte reguli decat cele pe care le cunoaste, dar asta nu-i schimba directia si nici sensul interior. Weltanshauung-ul sau e atat de interconectat la comunism incat, ajuns intr-un fel de lume interlopa unde o cunoaste pe Miki Miki, aceasta ii apare in vis drept Lenin care ii croseteaza ciorapi de lana!

Un complot sau un compot post-comunist, in film apar si secvente din Caderea Berlinului (1949) si imagini documentare de la dezmembrarea unei statui a lui Lenin din Berlin, iar vocea de la final, interventia directa a regizorului, atat de Welles-iana, consolideaza impresia generata de-a lungul fimului: totul este o farsa. Mai ramane doar sa decida, privitorul, ce anume vrea sa considere a fi farsa.

Wittgenstein, in schimb, nu e o gorila, e un rinocer. Nicidecum iepurele-rata. Prea mult din omul care poate a fost, poate nu a fost Wittgenstein, apare in filmul lui Derek Jarman si e la fel de mult produsul imaginatiei si al interpretarilor regizorului pe cat e Mr. Green, martianul verde cu care Wittgenstein cel mic, din film, poarta discutii despre logica.

La inceput, lucrurile sunt expuse sa para drept ceea ce apar [(sic) cand micul Wittgenstein isi descrie familia aristocratica si dominatoare, toti sunt imbracati in togi romane], dar gonesc spre un derizoriu fortat, derizoriu despre care am senzatia ca cineva din spatele filmului asta si-ar fi dorit sa fie perceput ca un fel de glorie a omului. Cu toate astea, nu e un film biografic ci mai mult un eseu, o interpretare a unei interpretari de viata, mai ales ca vizual pare sa se alinieze cumva, sa sustina filosofia lui Wittgenstein (asa cum e rezumata in film): scene scurte, hiper-ornamentate, pe un fundal negru, teatral, desprins de lumea reala.

 (E ea, e Tilda! - in rolul Ottolinei Morrell) 

Asa cum zice Johnny (iubitul lui Wittgenstein din film), referindu-se la filmul din film, pe care il vad impreuna: „There is no plot”. Afirmatia poate fi fara probleme extinsa catre filmul pe care il vedem si apoi, de mine, catre Gorilla Bathes at Noon. Nu incerc sa simplific nici unul din cele doua filme prin a le infunda in acelasi borcan pentru ca nu aveam decat o eticheta, dar cred ca ambele sunt mai usor de apreciat odata ce asteptarile sunt directionate astfel. Ca sa-l parafrazez pe Wittgenstein si sa inchei cu un fel de harakiri: „About art it is hard to say anything as good as saying nothing.” (Letiţia)

Berlinalles gute (IV): The Grandmaster (de Wong Kar Wai)

Acum că lucrurile sunt clare, iar Berlinala 2013 e filă de istorie, una în care un film românesc şi-a câştigat o poziţie privilegiată - repet pentru cei care au deschis laptopurile/tabletele mai târziu: Poziţia copilului de C.P. Netzer a primit Ursul de Aur - ne putem vedea liniştiţi de treburile noastre şi de filme care au făcut mai puţine valuri chiar dacă sunt semnate de somităţi precum Wong Kar Wai, Gus van Sant sau Steven Soderbergh! Să luăm, de pildă, The Grandmaster, come back-ul lui WKW, proiectat chiar în deschiderea festivalului, dar în afara competiţiei, regizorul fiind şi preşedintele juriului! A fost aşteptat şi primit cu surle şi trâmbiţe pentru a fi tratat post festum cu suliţe critice, trâmbe şi priviri strâmbe... 

- credit imagini: The Grandmaster (fb page) -

Iată ce au notat (cu multă gentileţe, totuşi!) Simon Born şi Dennis Vetter, trimişii Negativ-Film la festival (ca de obicei, traducerea din germană şi adaptarea, Ciprian David):

«În scris, explică Ip Man, Kung Fu se compune din două grafeme: unul e vertical, celălalt orizontal. Pierzi la pământ şi câştigi în picioare. Pe cât de simplă şi concisă e filosofia lui, pe atât de minuţios e transpusă vizual în filmul lui Wong Kar Wai. Imagini bidimensionale, montate în succesiuni rapide, o sumedenie de close-up-uri supraimprimate pe fundaluri pierdute în ceaţă, lipsite de contur sau de culoare. Chipuri, mâini şi picioare sunt prinse într-un dans ritmat de mişcările fine din Kung Fu. Ne dăm seama destul de repede că The Grandmaster are un aer clasic şi că e mult mai previzibil decât eposul wu-xia Ashes of Time. 

Un pic mai la vale remarcăm că alături de cele două componente ale filosofei lui Ip Man mai există una, probabil cea mai importantă: temporalitatea. Între noi fie vorba, nu există cadru care să nu fie în slow motion sau care să nu conţină timpi morţi! Totuşi, la nivel stilistic, repertoriul e deja cunoscut din celelalte filme ale lui Wong Kar Wai şi destul de redus, chestiune care denotă o abordare oarecum neinspirată a timpului. Protagoniştii funcţionează ca nişte actori care îşi amintesc fizic un episod istoric alterat de trecerea timpului, servit uneori în blocuri mai mult sau mai putin coerente din punct de vedere al conţinutului şi presărat cu fraze filosofice scoase parcă din fortune cookies. Mai mult, totul stă sub semnul predestinării: nu există luptă în film al cărei deznodământ să nu fie pecetluit dinainte!

În loc de a ne transporta în trecut (ca şi cum acesta s-ar derula în faţa ochilor noştri ca prezent) The Grandmaster ne oferă trecutul, redus din punct de vedere al conţinutului şi servit în imagini copleşitoare, dar la rece, în prezent. Ar putea suna dur, însă Wong Kar Wai, el însuşi un Maestru pentru câteva cohorte de cineaşti, nu are sau a pierdut sensul prezentului. Astfel ar putea fi rezumat modul în care acest film a fost primit de criticii germani.

Prin alte părţi, lucrurile stau altfel: „Venturing into fresh creative terrain without relinquishing his familiar themes and stylistic flourishes, Hong Kong auteur Wong Kar Wai exceeds expectations with THE GRANDMASTER, fashioning a 1930s action saga into a refined piece of commercial filmmaking. Boasting one of the most propulsive yet ethereal realizations of authentic martial arts onscreen, as well as a merging of physicality and philosophy not attained in Chinese cinema since King Hu’s masterpieces, the hotly anticipated pic is sure to win new converts from the genre camp. Wong’s Eurocentric arthouse disciples, however, may not be completely in tune with the film’s more traditional storytelling and occasionally long-winded technical exposition.“ (Maggie Lee/Variety)

Pentru a nu relua cu alte cuvinte ce au spus alţii, ce ziceţi de această analogie: Wong Kar Wai este un Tim Burton asiatic. O comparaţie care, la prima vedere, pare trasă de păr (luând în considerare background-ul şi playground-ul lor). Totuşi, felul lor de a privi lumea, de a căuta şi de a găsi o identitate mizând pe opulenţa imaginii, resemnificarea individualităţii şi a originalităţii în ultimă instanţă, sunt elemente care îi apropie.

Ambii regizori operează cu o gramatică vizuală a citatelor, a ironiei, a neconcordanţelor şi a codării multiple a imaginilor. Ansambluri de semne din cinema, televiziune, publicitate etc. formează un câmp de tensiune între prezent şi trecut şi ne povestesc despre singurătate, alienare sau dragoste. Pe lângă look-ul eclatant un rol important îl are şi colaborarea repetată cu aceiaşi actori (Johnny Depp/Tony Leung) sau compozitori (Danny Elfman/Frankie Chan, Shigeru Umebayashi) [şi parţial, directori de imagine: Philippe Rousselot/Christopher Doyle - s.m.].

Şi totuşi, pe cât de asemănătoare mijloacele, pe atât de diferite rezultatele. Personajele lui Wong Kar Wai transcend spaţiu, timp şi conştiinţă în căutarea unei identităţi a Hong-Kong-ului, undeva în fricţiunea dintre modernitate, vest şi est, avangardă şi mainstream. Burton, pe de altă parte, îşi plasează personajele în conflict cu societatea, dar întoarce rolurile clasice pe dos: binele devine rău, normalul anormal ş.a.m.d. Ambii regizori optează pentru vizual pentru a-şi expune tezele şi ambii refuză obiectivitatea sau spaţiile neutre. Ce oferă în schimb sunt stările generate de imagini (prin mişcarea camerei, prin ton, prin culori sau decoruri).

The Grandmaster trădează o anumită oboseală artistică a autorului său (vizbilă, de altfel, şi la Burton). Ceea ce era considerat iconoclast în operele lor e acum rutină, elementul-surpriză s-a transformat într-o carte de vizită a previzibilului. Lumile lor aparte au devenit de mult ale noastre. Şi, în timp ce ambii îşi împodobesc construcţiile cu brizbrizuri digitale, noi ne plictisim. Caz clasic de efect pervers: urmărirea consecventă a unui vizionarism cinematic insular le-a transformat identitatea artistică în temniţă. Şi fiindcă în exterior nu există scăpare, amândoi au încercat să evadeze spre înlăuntru, în propria fantezie, prin suprastilizarea esteticii.

La fel ca Alice in Wonderland sau Dark Shadows, nici The Grandmaster nu a avut vreo şansă în faţa criticilor. Nu pentru că amprenta autorilor e prea vagă, ci tocmai pentru că e prea abundentă. O teză probabil nu prea optimistă, dar care lasă speranţa unei implozii, a unui nou început, cândva!»