Cvasimilitudini (LXII)

Screenshot from Zero Dark Thirty (dir. Kathryn Bigelow/2012)

Promotional still from Man of Steel (dir. Zack Snyder/2013)

Genul proxim: ambele filme sunt produsul aceleiaşi infernale maşini americane de propagandă. 

Diferenţa specifică: tonul şi ţinta manipulării.
Deziluzia personală: să văd în astfel de ştifturi două actriţe de la care aveam oareşce pretenţii.

„Umbre mişcătoare...” (III)

Screenshot from Amarcord (dir. Federico Fellini/1973)

 „Am povestit anii mei de gimnaziu şi de liceu în Amarcord: în film se vede că nu învăţam mare lucru la şcoală, în schimb mă distram bine. Mai mult decît greaca, latina, matematica, fizica, din care nu am reţinut niciodată nimic, nici cel mai mic enunţ, cea mai simplă frază, cifră sau cea mai simplă formulă, la şcoală am învăţat să-mi dezvolt spiritul de observaţie, să ascult liniştea timpului care trece, să recunosc de departe zgomotele, mirosurile care ne ajungeau prin ferestre, ca un prizonier care ştie de cît timp are nevoie micul triunghi de soare pentru a ajunge la pat sau să deosebesc sunetul clopotului de la catedrală de clopotul de la Sfântul Augustin.” (Federico Fellini în Fellini despre Fellini. Convorbiri despre cinema, Editura Meridiane, 1992)

O invenţie mai mult decât necesară

„Ce-ar fi dacă apa care curge din duş ar fi tratată cu o substanţă chimică, iar substanţa asta ar reacţiona la o combinaţie de lucruri, cum ar fi bătăile inimii şi temperatura corpului şi undele cerebrale, astfel încât pielea şi-ar schimba culoarea în funcţie de starea de spirit? Dac-ai fi extrem de încântat, pielea ţi s-ar face verde, şi dac-ai fi furios, ţi s-ar face roşie, evident, iar dacă te-ai simţi ca un rahat comestibil, te-ai face maro, iar dac-ai avea inima grea, te-ai face albastru. Aşa toată lumea ar şti cum se simt ceilalţi şi am fi mai atenţi unii cu alţii, pentru că n-ai vrea să-i spui unei persoane cu pielea purpurie că te-ai supărat fiindcă a întârziat, după cum ai vrea să baţi prieteneşte pe spate pe cineva roz şi să-i spui «Felicitări». Un alt motiv pentru care ar fi o bună invenţie este că de multe ori se întâmplă să te simţi aşa de într-un fel, dar să nu ştii în ce fel. Să fiu frustrat? Sau nu-s decât panicat? Iar confuzia asta îţi schimbă starea de spirit, devine ea starea de spirit, iar tu devii confuz, cenuşiu. Dar cu ajutorul apei speciale, ţi-ai putea privi mâinile portocalii şi ţi-ai spune: Sunt fericit! Tot timpul acesta am fost, de fapt, fericit! Ce uşurare!” (Fragment din romanul lui Jonathan Safran Foer, Extremely Loud and Incredibly Close [Extrem de tare şi incredibil de aproape], ecranizat, relativ decent, anul trecut, de Stephen Daldry. Gândurile de mai sus îi aparţin lui Oskar Schell, puştiul pornit în căutarea încuietorii care să fie pe potriva cheii rămase în urma tatălui său, mort în evenimentele din 11 septembrie 2001.)

Juxtapuneri (XXV) [Prefaţă la Man of Steel]

Screenshot from Superman (dir. Richard Donnner/1978)

«În timpul filmului, am fost muncit de gânduri: dacă doar m-aş fi apropiat de fata aceea, dacă, dacă... Inima îmi bătea, într-un ritm aprig, înfricoşător. Cu greu reuşeam să mă concentrez asupra intrigii din film.

Ea stătea cu patru rânduri mai încolo, iar când filmul se termină, mi-am croit drum prin mulţimea celor grăbiţi să iasă, până am ajuns în spatele ei.
În timp ce-o urmăream, se petrecu un lucru ciudat. Timpul necesar ca se întâmple poate să nu fi fost mai mult de-o fracţiune de secundă, dar după aceea mi l-am putut reaminti fără efort, la fel cum se întâmplă cu visele cele mai frumoase. Am simţit o ameţeală ca şi cum creierul mi-ar fi explodat. Eram pe punctul să vomit. „Ţi-a plăcut filmul?”, s-a întors ea şi m-a întrebat. Replica mea sunase plată, surprinsă. Nu mă aşteptam la o abordare atât de directă. Am condus-o o bucată de drum, în timp ce ne conversam pe marginea filmului. Îi plăcuse tare mult Superman, un bărbat atât de „gentil” şi de „puternic”». (fragment din Poliţistul lui Dumnezeu, un ghiduş şi sprinţar roman parodic scris de Daniel Sur şi apărut în 2011, la Editura Ideea Europeană din Iaşi)

E modul în care am ales să prefaţez iminenta descălecare a filmului Man of Steel (săptămâna viitoare, mai exact), cea mai recentă încercare de a trezi la viaţă o franciză cataleptică, întreprindere la care a pus umărul şi şeful SMURD-ului care s-a ocupat de Batman, Christopher Nolan. Înţeleg din diverse lecturi pregătitoare că noul Superman a renunţat la jurnalism. Probabil fiindcă s-a prins şi el că meseria asta nu mai are nici un fel de viitor!

Imagine promoţională Man of Steel preluată de pe OutNow.ch

P.S.: Un fragment ceva mai consistent puteţi citi aici.

Cvasimilitudini (LXI) [Mulaje]

Screenshot from Mrs. Doubtfire (dir. Chris Columbus/1994)

 Screenshot from Somewhere (dir. Sofia Coppola/2010)

Despre Mrs. Doubtfire nu-s multe de spus. L-am văzut când a apărut, într-o vreme când lui Chris Columbus încă îi mai mergea cornul cu producţii care aparent flatau inteligenţa publicului (spre deosebire de cele ale emulilor săi din de-acum, care nu ratează nici o ocazie pentru a o insulta). N-am simţit nevoia să-l revăd. Era o reprelucrare lejeră şi destul de isteaţă a lui Tootsie, dar nimic mai mult! Peste prima imagine am nimerit întâmplător, graţie unei redifuzări pe nu mai ştiu ce canal. Imediat am făcut conexiunea cu Somewhere (revăzut de câteva ori frame by frame), unde secvenţa respectivă era mai mult decât un gag. Nu mai pun link, că am tot pus şi de pomană: tot numai ce vă e familiar citiţi. Nu care cumva să vă treziţi cu vreo disonanţă perceptivă, doamne fereşte, e incurabilă... Găsiţi recenzia pe blog dacă vreţi, dacă nu fuck off! Tot ce vreau să mai spun (şi nici măcar nu mă interesează dacă vă interesează) e că Somewhere e genul ăla de film care chiar vorbeşte despre timp şi feluritele lui forme de agregare/conjugare. Şi nu-i nimic de râs!

28 years after (or before)

Screenshot from Beginners (dir. Mike Mills/2010)

„They don't have meetings about rainbows" (IX)

Screenshot from Kill List (dir. Ben Wheatley/2011)

Pe repede înainte spus, Kill List e un film care seamănă cu alte câteva: Srpski Film, The Wicker Man - versiunea originală, Rosemary's Baby, The Keep sau chiar Eyes Wide Shut. Dar lista e mult mai lungă, Ken Loach included, şi colac peste pupăză, cel puţin trei actori seamănă la rândul lor cu alţii mai celebri: Neil Maskell cu Ricky Gervais, Michael Smiley cu Rhys Ifans, MyAnna Buring cu Michelle Pfeiffer şi Debbie Harry), iar Emmei Fryer (domniţa din imaginea de mai jos) deşi nu-i găsesc în clipa asta perechea i se potrivesc vorbele alea cântate gâjâit de Louis Armstrong: „Jeepers creepers, where'd you get those eyes?”

În pofida acestor cvasimilitudini, Kill List nu sucombă identitar, diferenţiindu-se stilistic şi tematic de toate titlurile înşirate mai sus. E un hibrid care se sustrage oricăror tipologizări stricte fiind, pe rând sau în acelaşi timp, kitchen sink drama în siajul realismului social de factură british ce-i are exponenţi pe Leigh sau pe deja amintitul Loach, e şi action flick cu ucigaşi plătiţi, vorbăreţi şi scrântiţi a la Tarantino, dar şi horror ocult (religios) cu influenţe pe filiera Polanski - Kubrick. Chiar dacă ultima treime e aproape ratată, narativ-expeditivă şi vizual-încâlcită, prospeţimea indie şi aerul de whoddunit ireverenţios ce răzbat din celelalte două treimi sunt suficient de pregnante pentru a acoperi împ(l)eticeala din final.