Cvasimilitudini (LXIII) [Philip Seymour Hoffman: the compulsive gambler]

Screenshot from Hard Eight (dir. Paul Thomas Anderson/1996)

Screenshot from Owning Mahowny (dir. Richard Kwietniowski/2003)

 Dacă n-ar fi vorba de PSH, am putea crede că e typecasting în toată regula!

„I want to ride my bicycle...” (2)

Screenshots from Malèna (dir. Giuseppe Tornatore/2000)

Pentru Renato Amoroso, un puşti amorezat până în vârful unghiilor de cea mai frumoasă (şi inaccesibilă) femeie din lume, chiar şi o singură privire din partea acestei zeiţe pe care o venerează, ar valora mai mult decât o sută de titluri în Turul Franţei. Raidurile sale cu bicicleta pe străduţele orăşelului sicilian Castelcuto, adevărate curse de contratimp individual încheiate invariabil în faţa casei Ma(da)lènei, sunt la fel de spectaculoase ca o sosire în căţărare, pe Col de la Madeleine, în Alpii francezi.

„I want to ride my bicycle...” (1)

Screenshot from Zwartboek/Black Book (dir. Paul Verhoeven/2004)

Azi a început, în Corsica, ediţia centenară a Turului Franţei. E prima oară când caravana ciclistă porneşte de-aici şi tot pentru prima oară când va râmâne trei zile în insulă (sâmbătă-duminică-luni). Rubrica pe care tocmai o lansez se vrea un pandant cinefil al acestui eveniment sportiv de o magnitudine încadrabilă undeva la 6,9-7 grade pe scara Richter a interesului mediatic.

Nu dau mai multe detalii despre ramele în care am prins conceptul ca să nu stric unele surprize rezervate pentru zilele ce vor urma. Ce pot spune, însă, e că pe toata durata Turului, până pe 21 iulie, mai exact, deci inclusiv atunci, veţi găsi un clin d'oeil cine-ciclist de efect. Nu vă panicaţi, totuşi: subiectul nu-mi va monopoliza atenţia. Doar o va poliza ;)

Vive le tour!

Before Midnight: Time is the enemy. Again!

Bănuiam, dar acum e limpede: Jesse (Ethan Hawke) a pierdut acel avion! Imaginea, de neuitat pentru cei care l-au văzut, e din finalul lui Before Sunset (2004), segmentul median al unui proiect la dezvoltarea căruia nimeni nu se gândea în 1995, anul în care a ieşit Before Sunrise, devenit prin natura evolutivă a împrejurărilor, primul episod al unei serii sui generis. Era previzibil şi logic să rămână alături de Celine (Julie Delpy), fata pe care, în urmă cu 9 ani, o întâlnise într-un tren Budapesta-Paris. Au intrat în vorbă, s-au oprit în Viena, aşa, ca să dea cu tifla neprevăzutului, şi au petrecut o noapte fabuloasă pe străzile vechiului burg. Dar lucrurile s-au oprit acolo. Erau cruzi, optimişti şi relaxaţi, timpul nu avea colţi şi gheare şi chiar dacă tentaţia de a rămâne împreună se înfiripase încă de atunci, au amânat, provocând din nou destinul. Care s-a mai făcut o dată luntre şi punte, punându-i iar faţă în faţă, de data asta chiar în Paris, numai că la acest rendez-vous fiecare purta în cârcă povara a tot soiul de eşecuri, iar timpul devenise vreme, adică timp privit dinăuntru, din burta balenei.

Şi iată-i, după alţi 9 ani (nimic premeditat, spun autorii!), cu acest Before Midnight, ce continuă povestea la care s-au gândit, sunt absolut sigur, cei mai mulţi dintre fanii episoadelor anterioare. Numai că, interesantă alegere! (şi s-ar putea ca opţiunea să fi fost deliberată), aripa dreaptă a acestui triptic are o configuraţie epică relativ autonomă care o face uşor de asimilat şi pentru spectatorii nefamiliarizaţi cu cazierul romantic al celor două personaje. E un merit incontestabil pentru un film care, altfel, navighează în apele calme ale minimalismului (cadre lungi şi foarte lungi) şi improvizaţiei (dialoguri din poignet), valută, din fericire, oricând convertibilă în mâinile trioului Linklater-Hawke-Delpy. Exact în ordinea asta!

Secundă cu secundă, detaliu banal lângă detaliu banal, Before Midnight devine un studiu de caz remarcabil pe tema idealismului marital, tratând cu sinceritate brutală şi, uneori, gratuit-trivială, evoluţia unei relaţii a la longue din perspectiva elementelor ei fondatoare: predestinarea, romantismul, excepţionalitatea. Emoţia febrilă a nopţii vieneze din veacul trecut pare acoperită de un strat fin de rugină şi de concreteţea realităţilor cotidiene:  relaţia, viaţa profesională, copiii lor (două gemene), băiatul lui din prima căsătorie (pe care-l vede mai rar decât şi-ar dori, subplot deştept fructificat) ş.a.m.d. Sub suprafaţa aparent liniştită, se iţeşte conturul subţire al faliilor care amorsează conflictele. Este genul de situaţie care în cele mai multe cupluri tinde să se agraveze odată cu trecerea anilor, însă Celine şi Jesse nu-s tocmai persoanele care să accepte pasiv lucrurile, ca pe un dat imuabil. Se împung, se tachinează, se ceartă. Dacă este adevărat că o viaţă nepusă sub lupă, neexaminată, e trăită degeaba, atunci viaţa acestei perechi valorează cel puţin dublu la câtă energie consumă cu sucitul ei pe toate părţile! 

Revenind: dacă în Before Sunrise e un vals al împrejurărilor ce nu trebuie cu nici un chip irosite, iar în Before Sunset un tango contracronometru în care raţiunea şi simţirea încearcă, rând pe rând, să se sugrume, în Before Midnight avem un foxtrot din care starea de graţie de altădată pare că s-a evaporat. Aici nu mai e nici ceasul care să măsoare efemerul, nici vreun tren gata să iasă din gară şi nici un avion de prins în ultima clipă. E doar o Grecie însorită, gata să pârguiască autosuficienţa în materie de orice. Altfel spus, miza e internă: cuplul pe care ei îl formează. În pierdere de turaţie, de investiţii emoţionale, de coeficent de basm şi, nu în ultimul rând, în pericol de a ceda exact în punctele de rezistenţă. 

Seducţia şi îndrăgostirea sunt infinit mai sexy decât o parte din lucrurile ce vin în urma lor: compromisuri, frustrări, no win situations. Resentimentele sunt inevitabile, chiar şi cele mai bune intenţii dau greş. Ştiu, pare un film de Woody Allen, în special datorită verbozităţii protagoniştilor şi „exorcizării” nevrozelor conjugale prin ironie şi autoironie misogină, chiar vulgară pe alocuri, însă diferenţa o face abordarea: Allen e axiomatic, Linklater formulează ipoteze, le smotoceşte într-un joc al permutărilor şi deplasărilor de accent care lasă publicului un generos spaţiu de interpretare. Nu e nevoie să fi văzut primele două părţi pentru a simţi că participă la festinul (melo)dramatic, însă ar fi păcat dacă, după Before Midnight, n-ar porni în amonte, în căutarea celorlalte. 

Linklater şi Hawke s-au ferit să vorbească despre o cvadrilogie, însă eu anticipez cel puţin două multiplicări ale subiectului plus un final cam peste 30-40 de ani, în stilul Amour-ului hanekian!

P.S.: Before Midnight intră de vineri, 28 iunie, în cinematografe. Premiera a avut loc ieri seară (26 iunie), în cadrul galei caritabile Before it's too late, eveniment organizat de asociaţia OvidiuRo, fondată şi condusă de Leslie Hawke (mama actorului, desigur, prezent la proiecţie împreună cu Richard Linklater).

Born Today: Sidney Lumet

E reconfortant să vezi cum un regizor născut în 1924, nominalizat de 4 ori la Oscar şi premiat în cele din urmă pentru întreaga carieră, adică în termeni mai puţin protocolari, sigilat şi expediat în Pantheon, înţelegea să filmeze, în 2007, mai ingenios, mai cu nerv şi mai proaspăt decât mulţi dintre tinerii filfizoni ce se dau în stambă astăzi. 

Before the Devil Knows You're Dead avea să fie ultimul său film, unul în care răsucește ca pe un cub rubik, dar fără prea multă retorică vizuală, o poveste ce permite publicului să descifreze multilayer-ele personajelor şi să rezoneze (ori dimpotrivă) cu motivaţiile lor. Roger Ebert numea acest procedeu interruptus narativ, eu îi spun tradiţionalism rafinat. Ceea ce la unii funcționează ca simplu truc (Tarantino), la Sidney Lumet, voila, la el mă refer, e un instrument cu cel puţin trei niveluri de lectură.

Fuzelajul narativ (scenariu scris de Kelly Masterson) este susținut de un montaj ce amintește de Easy Rider și de prezența în rolurile-cheie a unor actori compleţi, care dau greutate unor episoade ce altfel puteau sucomba în anodin. E cazul scenei ce-i opune pe Albert Finney şi Philip Seymour Hoffman (Andy Hanson), tată şi fiu. 

Primul, obosit şi decepţionat, celălalt, marcat de o vină pe care încearcă s-o mascheze (jefuirea magazinului de bijuterii deţinut de părinţii săi s-a terminat mai mult decât prost). Sunt în grădina din spatele casei părinteşti şi poartă genul acela de conversaţie ipocrită, „e o nenorocire ce s-a întâmplat, dar noi trebuie să ieşim din asta mai puternici, mai uniţi”, al cărei efect, se presupune, ar trebui să fie terapeutic.

Amândoi îşi cer iertare că s-au dezamăgit reciproc, însă nici unul nu crede cu adevărat în spusele celuilalt, îşi povestesc potolit frustrările şi neîmplinirile, aşezaţi bătrâneşte pe aceeaşi băncuţă, ca doi boxeri istoviţi, fiecare în colţul său. Sunt doar măşti, tensiunea se accentuează latent din felul în care-şi vorbesc, apoi dintr-o dată, bum, fiul nu mai îndură sarcasmul şi răbufneşte sălbatic, e pălmuit şi aşa îngheaţă pe vecie o relaţie oricum en froid. E genul de duel verbal, marcă înregistrată la Lumet, care trimite spre teatru. Cei doi „ne fac” din gesturi şi inflexiuni vocale, într-o încleştare ce aminteşte deopotrivă de Eugene O’Neill (Lumet i-a ecranizat în tinereţe câteva piese) şi...  de versurile lui Robbie Williams: 

So unimpressed but so in awe
Such a saint but such a whore
So self aware so full of shit
So indecisive so adamant
I’m contemplating thinking about thinking
It’s so frustrating just get another drink 
And watch me come undone (…)
If I ever hurt you your revenge will be so sweet
Because I’m scum
And I’m your son. 

(Come Undone)

Mai vreţi una? Mai am. Acelaşi Andy află cu o oră mai târziu decât restul lumii că nevasta (Marisa Tomei) îl „traduce”. Şi nu cu oricine, ci cu mezinul Hank (Ethan Hawke). Află chiar de la ea, înainte de a-l părăsi. Andy primeşte ştirea senin, nu suduie, nu protestează, nu cere explicaţii, nu ameninţă, nu transpiră. Efigie zen, nici un muşchi nu-i zvâcneşte pe chip, nici un rictus, nimic. Bolboroseşte din când în când ca un ventriloc abulic, sugrumând cuvintele, grohăind la limita inteligibilului. Excedată de această neaşteptată cómedie, tot doamna Hanson izbucneşte în lacrimi. „Ai putea măcar să te enervezi şi tu puţin”, ţipă ea printre sughiţuri. 

Nu, nu e comedie, ci o secvență dintr-un film intens, rafinat și surprinzător, o secvență despre care Sidney Lumet avea să spună că a fost „one of the most extraordinary scenes of acting with which I have ever been involved”.

P.S.:  Titlul în sine e o frântură dintr-un proverb irlandez pe care-l regăsim şi în Road to Perdition (regia Sam Mendes/2002). Îl auzim din gura lui Paul Newman, un mobster dur şi crud, tartor informal al unei comunităţi cariate de frică şi laşitate, rostit cu tâlc, la priveghiul unuia dintre rivalii lichidaţi din ordinul său: 

 „Let's drink to Danny's honor. Let's wake him to God and hope that he gets to heaven... at least an hour before the devil finds out he's dead”.

Sidney Lumet utilizează de la bun început enunţul, într-o versiune uşor diferită: May you be in heaven half an hour before the devil knows you're dead. Diferenţa e subliniată şi grafic, textul fiind rupt în două părţi - prima cu litere firave, înecate rapid în smoala genericului, a doua caligrafiată supradimensionat - şi inserat între prolog (o electrizantă scenă de sex în Rio cu soţii Hanson protagonişti) şi filmul în sine.

P.P.S.: Sidney Lumet a murit în 2011.

En la ciudad de Sylvia: în căutarea cinema-ului originar

Poate că n-ar fi tocmai rău dacă am înceta să mai asociem voyerismul cu orice film în care publicului masculin i se oferă ocazia de a se zgâi exoftalmic la femei surprinse în diverse ipostaze. Chestiunea e un pic mai complexă decât privitul, observatul sau urmăritul tălâmb şi asta demonstrează din plin filmul lui José Luis Guerín, En la ciudad de Sylvia (2007). Mai mult, acesta reuşeşte să captureze şi să redea totala imersiune a personajului-observator în atmosfera solar-citadină pe care, în mare parte, şi-o creează, armonia dintre el şi spaţiul în care se mişcă: un Strasbourg cu alură labirintic-medievală insolitat, însă, de numeroasele semne ale modernităţii: graffiti-uri, panouri/afişe publicitare, tramvaie etc. Şi mai spune ceva filmul cineastului catalan: totul începe cu o privire. Abia după, vin cuvintele (dacă vin). Privirea - preludiu pentru o poveste de dragoste. Reală sau imaginată.

Într-o epocă în care o sumedenie de gadgeturi abia aşteaptă să ucidă atenţia faţă de ambient, filmul lui Guerín funcţionează ca dispozitiv persuasiv de mare fineţe prin felul în care camera obligă în permanenţă spectatorul să privească şi să asculte cu atenţie ceea ce se vede şi/sau aude, să prindă ritmul şi zgomotele unui oraş filmat în regim preponderent diurn: de la felul în care razele de soare cad pe clădiri şi pe chipurile oamenilor sau reflexiile acestor chipuri pe tot soiul de suprafeţe până la rostogolirea sonoră a unei sticle goale pe caldarâm, claxoanele pe diferite tonalităţi sau melodiile catchy din baruri. Apropo de muzică: aici nu „umblă” decisiv la emoţii, nu subliniază nimic în mecanica internă a personajelor şi nici nu potenţează asaltul otrăvitor al melancoliei asupra spectatorului.

Rolul pe care Guerín îl rezervă muzicii este mai degrabă circumstanţial: o preia din mediul ei natural (o cafenea, o terasă ş.a.m.d.), dar, e.g., niciodată nu o vom detecta în peregrinările „cavalerului” ingresian pe străduţele întortocheate ale oraşului (nici măcar trucul acela, relativ abordabil, cu refrene răzbătând din dosul unor ferestre deschise nu e folosit). Deambulările sale nu sunt acoperite de vreo linie muzicală cu funcţie empatică, dimpotrivă, acompaniamentul sonor vine din priza directă, derivă din realitatea documentară, cotidian-urbană a străzilor pe care le străbate (glasuri răzleţe, frânturi de conversaţii, zgomote de automobile sau biciclete etc.). În esenţă, En la ciudad de Sylvia e o formă subtilă de educare a privirii şi auzului bazată exclusiv pe elementele esenţiale ale cinematografului; sunetul, imaginea, mişcarea. Fie că sunt sau nu în câmpul nostru vizual, toate aceste elemente acţionează în sintonie, coral.

En la ciudad de Sylvia poartă, de asemenea, încă un semn al desprinderii de timp (sau ieşirii din timp) graţie subiectului pe care-l exploatează: căutarea romantică, urmărirea visului (un vis în care amprenta vagului, imprecisului, ca-şi-cum-ului, e gravată în relief). Fiind expresia profundă a subiectivităţii autorului său ori mai corect spus, subiectivarea crezului său despre cinema, există numeroase scene în care identificarea celui ce priveşte e drapată în mister. Spectatorul are mereu o dilemă: e martor privilegiat, priveşte doar el lucrul/chipul pe care camera stăruie sau priveşte alături de protagonist (prin ochii lui)? Sau poate ceea ce (se) vede e o proiecţie a fanteziei acestuia, aşa cum e ispitit de multe ori să creadă, pornind chiar de la ţinta evanescentă a quête-i în care se lansează eroul (despre care nu ştim nimic, nici măcar numele, el definindu-se doar prin ceea ce priveşte): o fată pe nume Sylvia pe care (crede că) a întâlnit-o undeva, cândva. Sau poate nu a întâlnit-o defel, cine mai poate şti? Oricum, astfel de întrebări nu-şi au rostul, nu fac bine nici filmului, nici spectatorului. Din clipa în care scot capul, toată miza se risipeşte ca o boare.

Filmul acesta, aşa cum e construit şi ţinut în mână, nu e nimic altceva decât ceea ce în engleză sună perfect în raport cu sensul pe care-l vizez eu: a timely and timeless masterpiece. E dovada de netăgăduit că cinemaul adevărat e departe de ferparele care i se tot scriu, că acestea, de fapt, se prescriu, fiind atinse de nulitatea antepronunţării pripite.

„All good people read good books” (22)

Screenshot from Todos tenemos un plan (dir. Ana Piterbarg/2012)

Îmi revine din când în când în minte o imagine pe care, după 90, am întâlnit-o tot mai rar: cărți învelite în hârtie de ziar. Ca să nu se deterioreze. Copertele, mai ales. La prima vedere, o simplă metodă de protecție care uneori genera o formă candidă de mister. „Ce citești acolo?” Răspunsul hâtru, asortat cu un surâs superior, era invariabil acesta: „O carte”. Erau cazuri când nu puteai afla titlul fiindcă posesorul cărții era de neînduplecat. 

Cărți învelite în hârtie de ziar. Poate cel mai ingenuu antivirus inventat vreodată!

Cărți învelite în hârtie de ziar. O formă de prețuire, fără îndoială. Semn de respect cu funcționalitate subsidiară: stabilea clar relația în care se aflau cele două obiecte. Valoare versus lipsă de valoare. Durabil versus perisabil.

Cărți învelite în hârtie de ziar. Cu mintea de acum, suprapun formula asta de interacțiune personal(izat)ă cu un obiect axiofor peste acel gen de omagiu simplu și emoționant întâlnit în Fahrenheit 451. De Bradbury! De care mi s-a făcut dor. Când citeam Bradbury mă simțeam (ca) Moise în fața rugului aprins.

P.S.: În ce-am putea înveli un e-book?