„I want to ride my bicycle...” (8)

Screenshots from The Power of Few (dir. Leone Marucci)

Have you ever bit the inside of your cheek? 

E o întrebare ce se tot repetă de-a lungul acestui film, similar ca structură cu Grand Canyon, Pulp Fiction sau Vantage Point (to name just a few). E linia de demarcaţie dintre cele şase poveşti prezentate din perspectiva protagoniştilor implicaţi în ele. E, de asemenea, genul de laitmotiv scos obsesiv la înaintare fie pentru a oferi o cheie spectatorului (cazul de faţă), fie pentru a-l deruta (vezi personajul lui Jake Gyllenhaal din Donnie Darko vorbind în dodii despre ştrumfi). Aici partea tricky e în titlu şi va ieşi la iveală abia la final, dar cum n-am de gând să stric surpriza, mă opresc aici.

Altfel, a fost o plăcere să-i revăd pe Christian Slater, Christpoher Walken şi Anthony Anderson (ultimii doi, în roluri de homeleşi).

„I want to ride my bicycle...” (7) [Fides]

Screenshots from Ladri di biciclette (dir. Vittorio De Sica/1948)

(via asharperfocus.com)

Dincolo de faptul că e un studiu dureros despre sărăcie şi chinurile de a scăpa de ea, dar şi o evocare luminoasă a relaţiei tată-fiu, filmul lui De Sica, pe care eticheta capodoperă a neorealismului e la locul potrivit, rămâne ceea ce autorul său a intenţionat de la bun început să fie: un manifest anti-escapism şi uberpersonalizat al Italiei devastate de criza economică ce a urmat celui de-al doilea război mondial.

Cvasimilitudini (LXIV) [The Eye: A Tornatore's trademark]

Screenshot from Malèna (2000)

 Screenshot from La migliore offerta (2013)

„I want to ride my bicycle...” (6) [The Rambler]

Tocmai pentru că Lynch nu mai face filme, iar Rodriguez pare blocat în Sin City, apar filme precum acest The Rambler (written & directed by Calvin Reeder/2013), un haloimăs indie de râsu' plânsu', pleoapă cu dinţi, cu lacrimă mânjită... Cu mult sânge, evident! Dar şi cu personaje patibulare, fără nume, fără căpătâi şi fără vreun sens al timpului, rătăcind sau băltind abulic printr-o Americă decupată parcă din The Road-ul lui McCarthy.

The Rambler e o supradoză de suprarealism sau de realism magic zombificat. Găsim şi imageria din Blue Velvet şi Twin Peaks cu toată subcultura urbană adiacentă, şi dihotomii pe filieră western, şi toată liota de efecte speciale din horror-urile de serie B. E un mix alienant, dar în aceeaşi măsură ataşant, odată ce te-ai împăcat cu ideea că progresia narativă funcţionează independent de orice logică. Poate fi vis sau coşmar, poate fi la fel de bine acid trip sau nonsens flamboaiant, în orice caz o chestie cool. Sau care se vrea cool. Cum ziceam, aluatul ăsta ţine mai ales datorită lui Dermot Mulroney, actor hârşit deja în multe roluri de compoziţie sau non-compoziţie, experienţă care-l ajută să se simtă aici ca peştele în apă. Grijă mare cu filmul ăsta: nu e parodie, ci unul din cele mai zălude road movies pe care le-aţi văzut (putea vedea) vreodată!

Ce caută bicicleta în toată povestea asta? Mai nimic. E un mijloc temporar de locomoţie dinspre un nicăieri cert spre un undeva iluzoriu. Dar, la fel ca în Alice in Wonderland, ce mai contează direcţia de mers sau vehiculul folosit când habar nu ai sau, în cea mai bună situaţie, ai o idee vagă despre locul în care vrei să ajungi (un frate şi-o fermă în care să-ţi restartezi viaţa)? So stop chasing shadows and enjoy the ride...

P.S.: Turul a ajuns azi în Albi.

„I want to ride my bicycle...” (4) [Passage to Marseille]

Screenshots from La ville est tranquille (dir. Robert Guédiguian/2000)

Guédiguian e marseiez cu origini armeneşti, iar metropola e parte din aproape toate filmele sale. E o prezenţă discretă, însă. Cineastul nu îşi răsfaţă oraşul cu cadre spectaculoase în regim nocturn sau diurn, nu îl filmează cu cine ştie ce afecţiune, ba dimpotrivă, îl tratează cu răceală cumva documentaristică în siajul unui realism sec şi frust de tip early Loach. Practic, Marsilia lui Guédiguian e cartografiată social prin personajele sale, inşi modeşti, lumpeni, oameni aflaţi în felurite crize. Marginalii nu au sclipici, dar dau seamă despre viaţa care, de regulă, se vede doar în momentele în care tensiunile care le articulează sau dezarticulează explodează. La ville est tranquille, un titlu eufemistic, desigur, este din punctul meu de vedere cel mai închegat şi bricolat film al unui observator atent al realităţilor de la care cei mai mulţi îşi întorc faţa.

„I want to ride my bicycle...” (3)

Screenshots from Le gamin au vélo (dir. Jean-Pierre & Luc Dardenne/2011)

Ieri a fost ultima etapă în Corsica. De aseară, Turul a intrat cu biciclete, bagaje şi restul angaralelor (unii aduc vorba şi de seringi & eprubete cu substanţe suspecte) pe teritoriul Franţei, poposind la Nisa, unde azi a avut loc contratimpul pe echipe. De mâine, încep lucrurile serioase, adică se porneşte la drum întins. Pe 228,5 kilometri, între Cagnes-sur-Mer (un orăşel în inima Coastei de Azur, situat undeva între Cannes - red alert, red alert - şi Nisa) şi rău famatul port Marsilia, loc de pierzanie pentru multe corăbii şi suflete în furtună, dar şi capitală europeană a culturii, în acest an.

Revenind la imaginile de azi, aş zice că deşi e cel mai light-hearted film al lor, fraţii Coen ai Belgiei (Europei) nu abdică de la principiile riguroase ale neorealismului în care sunt doctori docenţi. Nu evitarea unor clişee tematice sau tipare comportamentale e chestiunea care impresionează aici, ci modul în care acestea, inevitabile într-o poveste cu un puşti căpos pornit - pe bicicletă - în căutarea cu orice preţ a figurii paterne, îmbracă hainele firescului nestrident. A prezenta o întâmplare devenită, din păcate, banală (cazurile de copii abandonaţi au devenit o realitate familiară sau familială, de ce nu?), fără lirisme zaharisite şi fără critici virulente la adresa unui sistem social impotent sau defazat, e dovada unei duble stăpâniri: de sine şi a mijloacelor cinematografice de exprimare.

Apropo de Cannes (de unde şi red alert-ul): Le gamin au vélo a primit, în 2011, Marele Premiu al Juriului.

Cvasimilitudini (LXIII) [Philip Seymour Hoffman: the compulsive gambler]

Screenshot from Hard Eight (dir. Paul Thomas Anderson/1996)

Screenshot from Owning Mahowny (dir. Richard Kwietniowski/2003)

 Dacă n-ar fi vorba de PSH, am putea crede că e typecasting în toată regula!