Aşteptând festivitatea de premiere de la Locarno

Update (22.30):

În ciuda unei acoperiri live mizerabile, deopotrivă pe fb şi pe twitter, plus un embargo aberant şi absurd, de vreo oră şi jumătate impus jurnaliştilor, de unde rezultă că elveţienii au rămas la fel de penibili şi gomoşi cum erau de o veşnicie, palmaresul a răzbătut pe net.

Din păcate, cineaştii români prezenţi la ediţia din acest an se vor întoarce aşa cum s-au dus: fără premii! Totuşi, la fel cum se întâmplă de secole, am putea revendica parţial din succesul filmului spaniol, catalan de fapt, întrucât se verifică încă o dată vorba aia din bătrâni: noi cu caii, ei cu actorii (chiar dacă, în acest caz, neprofesionişti)! Historia de la meva mort a fost turnat în... România, în 2011, la Viscri, sătenii fiind figuranţi de lux şi furnizori de produse alimentare pentru echipa de producţie (din care fac parte şi nişte români). Povestea e despre Dracula, evident, care primeşte vizita unui Casanova aflat în pragul morţii...

Vă prezint mai jos laureaţii celor mai importante secţiuni, fără alte comentarii, pentru că şi aşa m-am enervat destul din cauza unor netoţi ignari care se cred în Evul Mediu al informaţiei (am numit aici organizatorii festivalului)!

Competiţia internaţională

Marele Premiu/Leopardul de aur:  
Historia de la meva mort (dir. Albert Serra/Spania+Franţa)

Premiul special al juriului:
E agora? Lembra-me (dir. Joaquim Pinto/Portugalia)

Cea mai bună regie:  
Hong Sang-soo pentru U ri Sunhi (Our Sunhi) [Coreea de Sud]

Cea mai bună interpretare feminină:
Brie Larson (foto) în Short Term 12 (dir. Destin Cretton/USA)

Cea mai bună interpretare masculină:
Fernando Baciolio în El mudo (dir. Daniel & Diego Vega/Peru+Franţa-Mexic)

Menţiuni speciale:
Short Term 12 (dir. Destin Cretton/USA) şi Tableau noir (dir. Yves Yersin/Elveţia)

În toată atmosfera aia de doi lei (sau leoparzi), mi-a plăcut tweet-ul unui băiat al cărui nume nu l-am reţinut:  „A Locarno, on récompense les vrais cinéastes. A Cannes, on récompense les imposteurs”.

Preşedintele juriului: Lav Diaz (Filipine).
**************************************

Cineasti del presente

Leopardul de Aur Cineasti del presente - Premiul George Foundation: 
Manakamana (dir. Stephanie Spray & Pacho Velez/Nepal+USA)

Premio per il miglior regista emergente: 
Costa da morte (dir. Lois Patiño/Spania)

Premiul special al Juriului Ciné+ Cineasti del presente:
Mouton (dir. Gilles Deroo & Marianne Pistone/Franţa)

Menţiune specială:
Sai nam tid shoer/By the River (dir. Nontawat Numbenchapol/Thailand)

*******************************************

Opera Prima

Marele Premiu:
Mouton (dir. Gilles Deroo & Marianne Pistone/Franţa)

Menţiune specială:
Manakamana (dir. Stephanie Spray & Pacho Velez/Nepal+SUA)
********************************************

Pardi di domani

Pardino d’oro/Cel mai bun scurtmetraj internaţional:
La strada di Rafael (dir. Alessandro Falco/Italia&Spania)

Pardino d’argento:
Zima (dir. Cristina Picchi/Rusia)

Nominalizatul Locarno pentru European Film Awards: 
Zima (dir. Cristina Picchi/Rusia)

Premiul Film und Video Untertitelung:
Tadpoles (dir. Ivan Tan/Singapore)

Menţiune specială:
Endorphin (dir. Reza Gamini/Iran)

...
(writing in progress)

Avem următorii candidaţi la premii: Corneliu Porumboiu, cel mai inteligent reprezentant al aripii masculine din familie, în competţia oficială, cu Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism, Valentin Hotea (cu Roxanne) în Cineasti del presente şi Mihaela Popescu (cu Plimbare) în competiţia de scurtmetraje, Pardi di domani.

Plastic Bag [Ramin Bahrani's week]

Rafinatul cinefil Ionuţ Mareş spune despre acest scurtmetraj, al doilea în filmografia lui Bahrani, că „este atât o critică indirectă a societăţii de consum, cât şi povestea, spusă cu umor şi inteligenţă, «existenţei» unei pungi care călătoreşte (ajutată de vânt, evident), regretă despărţirea de cea care i-a dat viaţă şi un rost (femeia care a luat-o din magazin), se bucură de libertate, se îndrăgosteşte, pentru ca, în final, găurită şi ajunsă pe fundul oceanului, să nu-şi dorească decât să scape de insuportabila nemurire.”

Găsiţi aceste consideraţii, alături de un portret extins şi comprehensiv făcut acestui tânăr cineast american* pe Marele Ecran, unul din blogurile pe care mai scrie Ionuţ. Vă sfătuiesc să citiţi. Lectura ajută... ;)

Eu mai spun „decât” două lucruri:
1.  „Vocea” pungii e asigurată de monumentalul Werner Herzog, care a mai făcut un gest de curtoazie, incluzând filmul ca bonus pe ediţia canadiană a dvd-ului pentru My Son, My Son, What Have Ye Done.
2. Dacă tot ce vă vine în minte pe căi asociative e celebra (şi infama, pentru că manipulează fără jenă) secvenţă din American Beauty, then think again, my friends! E clar că nu sunteţi în locul potrivit, recte aici...

* Previous installments in Ramin Bahrani's week on Cinesseur

Sigur Rós: Ég anda [Ramin Bahrani's week]

E răspunsul pe care Bahrani l-a dat invitaţiei de a contribui la proiectul ludic-creativ lansat de Sigur Rós, în 2012, The Valtari Mystery Film Experiment, vehicul video sui generis ataşat celui de-al şaselea album de studio, Valtari.

Comanditarii n-au pus condiţii şi n-au fixat limite: toţi cei 12 cineaşti convocaţi, printre care Alma Har'el, Ruslan Fedotow, Floria Sigismondi, John Cameron Mitchell şi Ryan McGinley, au avut un singur lucru de făcut şi anume să transpună în imagini reacţiile emoţionale trezite de muzica elegiac-solară compusă de iconica trupă islandeză. Le găsiţi pe toate aici, însă scurtmetrajul lui Bahrani, Ég anda (titlul primei piese de pe disc), îl public mai jos întru - sper - delectarea voastră. Iar ca exerciţiu de comparaţie, ar fi interesant să vedeţi ce viziune a stârnit aceeaşi piesă în mintea lui Ragnar Kjartansson.

Cu titlu de inventar amintesc că în unele video-segmente veţi regăsi figuri familiare aparţinând unor nume sonore, gen Elle Fanning, John Hawkes sau Shia LaBoeuf! 

Peştele de aici nu e un peşte-banană, iar ziua lui nu e perfectă. Zbaterea sa rămâne pe retină. Unii s-au întrebat dacă a murit. Doar Bahrani ştie, însă pentru mine, juxtapunerea acestor imagini sau, dacă doriţi, reprezentarea coliziunii dintre un regn şi un sistem alienant, disruptiv, e pandantul unei vorbe kafkiene pe nedrept neţinută minte: „Ca să dea de gândit călăreţilor”...

Cum am văzut prima dată Buena Vista Social Club

Răspuns: prin ochii unui amic.

Un special guest post de ziua lui Wenders. Despre un film de Wenders. Văzut în 2003. Senzaţii vechi de fix acum 10 ani. De la Jorge. Coleg de an în facultate. Actualmente, prof universitar în State.

„Aveam deja două săptămâni în Budapesta. Mai urmau două. August, 2003. Treizeci şi ceva de grade în timpul zilei. Zăpușeală, zsarnokisag, cum zic ei, cu accent ascuţit pe ultimul a. Într-o vineri, am hotărât să merg la film. Era seara, la 8.00. Căldura începea să se înmoaie. Mergeam de o jumătate de oră pe Krisztina Kft, căutând numărul 87-89, indicat de un site, unde era/trebuia să fie un cinematograf despre care nimeni nu părea să ştie. Faptul că nimeni nu auzise de el m-a ambiţionat şi mai tare să-l găsesc. Nu mai fusesem în acea zonă a Budapestei, zonă care aduce, la ora şi lumina potrivite, cu un cartier mai îngrijit din Buenos Aires, aşa cum l-am înţeles de la Borges. Mici magazine cu antichităţi, cârnăţării şi hăinuţe, în care vânzătorii şi clienţii înlemnesc dacă intră o figură necunoscută și unde toată lumea, am senzaţia, se ştie pe nume.

Am trecut fără să vreau pe lângă cinematograf, cerându-mi scuze de la clienţii unor scaune albe din plastic, aşezaţi cu faţa la bulevard şi care beau, din paharele cele mai elegante, bere rece, în mijlocul trotuarului. Nici un barman, nici o firmă, nimic. Doar ăştia nu şi-or fi adus berile de acasă! Apoi m-am întors. Era cinematograful. Intru. În dreapta, un mic băruleţ... Neneeee, aici sigur cântă, seara, Leonard Cohen. Un băiat simpatic și îngrijit, venit parcă de la parada US Marines, mă întreabă ce vreau. „I want a ticket to the Wim Wenders movie, kerek szepen”, goes I. „Of course you do, but first, what do you want from the bar?” Am murit. Ce tâmpit pot fi uneori! Evident că bilet, doar de aia-s la cinema... Dar la Taban, filmele încep cu o bere. Rece. Amară. Cehească. Cu berea aia am dat pe gât toată zăpuşeala de peste săptămână și m-am răcorit pentru zilele următoare.

Apoi, filmul. Filmul ăsta e făcut din cântece live şi interviuri luate unor bătrâni cu feţe crestate de riduri, care poartă cămăși în culori ţipătoare şi trăiesc (între timp, unii au mai și murit) în Havana, în apartamente modeste, într-o sărăcie veselă digerată cu salsa, printre Cadillac-uri din anii 50 (alte mașini nu sunt în Havana asta!!!). 

Ca mai apoi să aflăm că bătrînii ăştia sunt cei mai mari muzicieni de salsa și jazz pe care i-a avut Cuba vreodată, muzicieni care acum zac în mizerie și pe care un chitarist american, Ry Cooder, vrea să-i adune pentru a scoate un disc cu muzica lor uitată, un disc ce avea să poarte numele cafenelei în care Hemingway iî asculta pe oamenii aștia, în tinereţe... Buena Vista Social Club. Wim Wenders ia un cameraman cu el şi îl însoţeşte la Havana pe Cooder. 

Încet-încet, din vorbă în vorbă, Cooder reușește să-şi găsească octogenarii, face un disc cu o muzică pe care îţi vine să iei pumni cu plăcere, da' să ţină mai mult, și discul are, în toată lumea, un asemenea succes încât... toată lumea e invitată la New York, la Carnegie Hall, pentru ultimul concert al maeștrilor. Nimic aranjat, nimic schiţat... Documentar. O lecţie! Una pelicula mas encantadora no se puede imaginar!”
(Yours, Jorge!)

At Any Price: semieşec rezonabil [Ramin Bahrani's week]

A fost în competiţie, anul trecut, la Veneţia. A trecut aproape neobservat! Ciudat, pentru un cineast care impresionase cu toate cele trei filme de dinainte. Între acestea, Goodbye Solo, în mod cert, o culme de virtuozitate şi talent.

At Any Price este primul lungmetraj în care Ramin Bahrani nu vorbeşte despre imigranţi, personajele sale predilecte de până acum, şi tot primul în care staruri de la Hollywood iau locul amatorilor. Este o schimbare cumva logică, una ce nu mai putea fi amânată prea mult, mai ales după ce Roger Ebert îl proclamase „the new great American director”. În acelaşi timp însă, pasul ăsta seamănă cu o trecere de la berceuse la simfonie, de la un registru intimist la unul cu acustică amplă.

În linii mari, At Any Price este o cronică de familie, a la O'Neill şi Steinbeck, centrată pe ceea ce pare o iminentă prăbuşire a micului imperiu agricol deţinut de Henry Whipple (Dennis Quaid), undeva în sudul statului Iowa. A moştenit fermele pe linie paternă (în rolul patriarhului, Red West, protagonistul din Goodbye Solo), a multiplicat averea (re)vânzând seminţe de porumb modificate genetic, s-a dat peste cap să acapareze cât mai mult, însă are o problemă (previzibilă). nici unul din cei doi fii nu e interesat să preia ştafeta.

Rămas în bătătură, Dean (Zac Efron) e atras de cursele auto de mare viteză şi îşi dedică toată energia acestui ţel, în vreme ce Grant, fiul cel mare, şi-a luat lumea în cap, plecând mai întâi la studii, apoi într-o expediţie în Anzi (de unde le trimite cărţi poştale cu creste înzăpezite, gest ce alimentează magic nădejdea părinţilor că se va întoarce). El este, de fapt, o prezenţă absentă, rătăcitorul pe care nu-l vom vedea niciodată în carne şi oase, cu excepţia preambulului în care cunoaştem, pe repede înainte, istoria familiei, sub forma unui home movie în cinemascop (pe care, de altfel, curge şi genericul de început). Nu e cine ştie ce idee originală, dar e cam singura!

Dean are profilul unui adolescent întârziat, uşor plictisit de lifestyle-ul semirural, rebel şi impulsiv. Pare că a aşteptat ani în şir să refuleze, iar acum nu ratează nici o ocazie. Singurul lucru de care e interesat e să ajungă pilot în NASCAR. Şi, din nou predictibil, dorinţa lui e focar de conflict. Nu-i de mirare, deci, că atenţia spectatorului va fi împinsă asupra sa şi a relaţiei tot mai tensionate cu şeful familiei. Ca să dea consistenţă şi credibilitate, în primă fază ansamblului, mai apoi răsucirii în jurul axei narative, Bahrani construieşte timp de mai bine de o oră. Brick by brick, nuanţă cu nuanţă... Cu răbdare, cu pasiune, dar în gol (veţi vedea mai încolo de ce spun asta)!

Cu fiecare detaliu adăugat, aflăm tot mai multe despre ei şi despre motivaţiile divergente care îi instalează într-un casus belli aparent ireconciliabil. Şi ca tacâmul să fie complet, disputa domestică e pusă într-un context socio-moral complex: concurenţa acerbă dintre fermieri pentru o cotă mai mare de piaţă. „Expand or die” e deviza sub care se fac şi desfac alianţe sau contracte, iar Henry Whipple n-are scrupule, lucru pe care-l aflăm chiar din prima scenă, în care participă, alături de fiul său, stingher şi stânjenit, la o înmormântare, doar pentru a convinge urmaşii decedatului să-i vândă pământul.

Cu toate acestea, construcţia nu se leagă. În linii mici, sunt două mari vicii de procedură, dacă se poate spune aşa:

* Primo: confuzia tipologică
Pendulând permanent între genuri, dar fără să-şi asume clar unul, At Any Price e ca un râu care îşi caută cu încăpăţânare albia. Dacă la început funcţionează ca un film cu implicaţii socio-politice, cam ca Promised Land al lui Gus Van Sant (spun asta gândindu-mă la momeala cu OMG-urile şi la străvezia aluzie la „afacerea Monsanto”), pe parcurs o apucă în diverse direcţii (ba thriller, ba melodramă) pentru a sfârşi, deloc convingător, în apele tulburi ale dramei cu du(b)ioase reflexii dostoievskiene.  
* Secundo: erorile de casting
Dennis Quaid e fals în tentativa de a portretiza un rechin cu faţă umană, Zac Efron e superficial şi oarecum timorat în straiele răzvrătitului căruia, de fapt, îi e rău de prea mult bine, nicidecum din alte motive, iar restul, în special cele trei doamne (soţia lui Henry, amanta-gablonţ şi iubita mezinului) lasă impresia că sunt acolo strict pentru a da relief unor trăsături rămăse în penumbră în profilul masculilor pe care îi slujesc. Nu-s superficiale, ci decorative.

Bref: Dincolo de imperfecţiuni, At Any Price nu dezamăgeşte. E un film rezonabil, provocator pe alocuri, în care personajul proeminent rămâne America. Privită, totuşi, fără acea vână neorealistă din producţiile anterioare. O indulgenţă care vine la pachet cu mainstream-ul, probabil!

The Newsroom Countdown ## 5 [„Jesse, you're full of shit”]

MacKenzie McHale (Emily Mortimer) in The Newsroom, season II, episode 5, News Night with Will McAvoy (dir. Alan Poul)

Am pus în imagini doar esenţa speech-ului, fiindcă altfel e mai lung, iar continuarea, fără îndoială şi pe placul lui Tolo, merită, de asemenea, aplauze: „Having a relationship with an audience is cool.  I get it. As long as it doesn't turn serious. As long as it's hooking up and home before sunrise, then everything's fine 'cause...  They don't feel about you the way you want them to. You were gonna get killed. I did you a favor.”

N-am adus degeaba vorba de Tolontan, ci pentru că omul a emis un punct de vedere pertinent despre halul în care HBO România înţelege să asigure traducerea în română a acestui serial Am spus-o şi pe Fb, o repet şi aici,deoarece ştiu că unii de-acolo citesc: probleme nu sunt doar cu episodul de săptămâna trecută, ci cu toate. 

Dacă am tăcut până acum e fiindcă am aşteptat să se umple paharul. Hibele nu sunt pasagere, ci sistemice: replici întregi tăiate cu barda, comprimări arbitrare, echivalente anapoda sau versiuni care fie ignoră contextul, fie îl contrazic pur şi simplu. Cum zice şi Tolo, înţeleg că Sorkin e greu de ucis/tradus, dar nici aşa... Mă gândesc că toţi acei oameni care traduc la cască, benevol, alde Avocatul21, Dorula sau VeveriţaBC, ar putea face o treabă mai bună, dacă li s-ar da ocazia. De aceea vin şi zic: do yourself a big favor şi vedeţi The Newsroom în original (cu sub-ul în engleză) pentru a fi siguri că nu rămâneţi pe dinafară!

În ceea ce priveşte episodul de azi, unul în care consistenţa epică ia din nou faţa replicilor spectaculoase (Sorkin a învăţat, până la urmă, să le alterneze cu cap), this pretty much sums it all up:

După cum lesne se poate observa, tot Mac e în prim plan!

Goodbye Solo: suflete în ceaţă [Ramin Bahrani's week]

Aș fi putut începe cu un citat din Husserl. V-aș fi captat atenția sută-n mie. Cu o mie de dolari este ispitit și Solo (Souléymane Sy Savané), un șofer de taxi senegalez experimentând visul american într-o Americă pentru care adjectivul profundă nu e suficient de profund (o să-mi iertați jocul de cuvinte, dar de alte jocuri nu-mi arde acum). O mie de dolari pentru ce? Pentru o cursă one way, undeva în creierii cețoși ai unui munte, Blowing Rock, celebru în zonă pentru turbulențe atmosferice de pomină. „Cum adică doar dus?”, întreabă taximetristul cu soție mexicană, continuând mai mult de unul singur șirul interogațiilor (pentru el) logice: „Nu e nimic acolo. Ce naiba să faci în acel loc? Cum ai de gând să te întorci? Doar nu vorbești serios, nu?”

Evident, va accepta târgul, dar nu dintr-un calcul meschin, ci pentru a încerca să-l răzgândească pe autorul ofertei, un oarecare domn William (Red West, actor neprofesionist cu o biografie pestriţă: fost pușcaș marin, cascador, bodyguard al lui Elvis etc.) sătul de viață până dincolo de ea. Evident, ghidaţi doar de subiect, cinefilii din voi (din unii dintre voi) vor activa rapid un link către Taste of Cherry, una din mostrele de excelență oferite de Abbas Kiarostami. Simplu amănunt biografic: Ramin Bahrani  (Strangers, Chop Shop, Man Push Cart) are rădăcini iraniene, chiar dacă e născut în State.

Dincolo de povestea în sine (care nu prea e, dar nu se simte asta), stilul e cel care împinge gândul spre Kiarostami. Goodbye Solo (2008) e impregnat de acea pânză freatică a gesturilor mărunte, a trăirilor în surdină, e o simfonie a dispersării sentimentelor în spații strâmte (camere ieftine de motel, adăposturi improvizate, automobile etc.). Bahrani filmează strâns, ca-n lift, cadrele nu respiră prea mult, proiectând în relief acea încrâncenare calmă, resemnată, a vieților consumate la margine, în derivă (temă prezentă şi în primele sale două filme). Abia în final perspectiva se deschide, dar şi atunci cu sfială, cu precauţie, ca într-o explozie controlată. O explozie în urma căreia rămâne fum sau ceaţă, adică un mediu generator deopotrivă de anxietate şi siguranță.

După o absenţă de patru ani, Bahrani a revenit anul trecut, la Veneţia, cu At Any Price, producţie de-a dreptul mainstream faţă de filmele anterioare, toate indie până în măduva oaselor genului. Dar despre asta, mâine, poimâine...