„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (6) [„Make me a bicycle, clown!”]

 (director: David Dobkin/2005)

Dacă vreunul dintre voi are un năpârstoc prost-crescut că ăsta de-aici, stricăm prietenia!

Şi-un bonus... romantic:

Veneţia 70: Under the Skin, cel mai bun film din competiţia de la Veneţia

Seria corespondenţelor de la Festivalul de Film de la Veneţia continuă. Faptul că public textul de mai jos abia acum este exclusiv o culpă personală.

Gata, de-acum mă pot retrage liniştit (dar n-am s-o fac): am văzut cel mai bun film al anului şi cel mai bun de-aici (din competiţie). Se numeşte, ai ghicit, Under the Skin, mult aşteptatul come back (he's the come back kid of the year) al hiper-stilistului Jonathan Glazer. Dacă stai să te gândeşti, omul ăsta chiar e un fenomen: doar trei filme în 13 ani, dar toate hit-uri de neuitat. Mai întâi, abraziva comedie cu gangsteri cretinuţi, Sexy Beast (în 2000), cult-ul Birth, de care şi tu eşti very fond of, în 2004 şi acum acest Under the Skin, fe-no-me-nal!, care a devenit favorit clar la Marele Premiu. Dacă e dreptate pe lumea asta, aşa ar trebui să se întâmple (nu e necesar, totuşi, vezi cazul de anul trecut). Oricum, dacă îmi voi lua ţeapă şi de data asra, fuck off, nu mai dau pe-aici (and I mean it), fiindcă va deveni un festival foarte frustrant pentru mine. Mai bine mă duc la Telluride sau Boston, poate Toronto, am de unde alege. 

Cu ce să încep? Cu Scarlett Johansson, alien woman silenţios & înger exterminator de bărbaţi, căzut (replicat?) pe Pământ, care face, probabil, rolul carierei de până acum? Interpretarea ei e atât de fină, de interiorizată, de nuanţată, dans hipnotic pe rasterul emoţiilor noastre, încât ţi se ridică părul pe mâini ca la copilul-lup! Cu primele secvenţe, abstracte şi aparent fără sens, care amintesc de 2001: A Space Odyssey, acesta fiind, de altfel, singurul punct de referinţă, restul nesemânând cu nimic altceva (mă rog, ar mai fi câteva pe la mijloc ce pot fi conexate cu The Elephant Man)? Cu faptul că e rece la suprafaţă şi electrocutant de fierbinte pe dinăuntru, aşa cum era Birth? Cu coloana sonoră aurorală scrisă de un new comer într-ale muzicii de film, Mica Levi, ex-frontman al trupei Micachu & The Shapes? 

Sau cu imaginea, mix absorbant de tehnici/trucuri de filmare specifice producţiilor SF sau horror şi tehnici simple, brute, de la începuturile cinematografiei? Am început, iată, cu toate odată şi tot nu-s sigur că am transmis ceva din magia acestui film ieşit din fibra romanului scris de Michael Faber (de care ia, totuşi, distanţă în câteva puncte-cheie)! Se schimbă cu ceva lucrurile dacă te anunţ, deşi era previzibil, că a fost huiduit la scenă deschisă în unele săli?

Dacă am zis că Under the Skin e principalul candidat la Leul de Aur, trebuie să-l numesc şi pe cel în măsură să producă surpriza: Miss Violence (r. Alexandros Avranas), un fel de Festen grecesc care începe debordant, pe melodia lui Cohen, Dance Me to the End of Love, cu sinuciderea unei aproape adolescente care se aruncă de la etaj taman de ziua ei, pentru a continua şi mai abitir pe principiul postulat de Arhimede în celebra sa lege: un corp scufundat într-un lichid, în cazul de faţă zoaiele secrete ale unei familii more or less burgheze, este împins de jos în sus cu o forţă verticală egală cu greutatea lichidului înlocuit de acel corp. Cu precizarea că, pe alocuri, efectul imersiei pare dublu ca forţă...

Vrei şi a treia opţiune? Here they are (ai citit bine, sunt două): L'Intrepido al italianului Gianni Amelio, deţinător deja al trofeului cu Cosi ridevano (1998), la egalitate cu agreabila mostră de virtuozitate Ana Arabia, în ciuda opţiunii tehnice a autorului (Amos Gitai): plan-secvenţă de 81 de minute, rivalizând din perspectiva asta cu Russian Ark a lui Sokurov, care e mai lung şi o idee mai fluid. Mie nu mi-a păsat foarte tare pentru că am făcut o pasiune spontană pentru adorabila Yuval Scharf, pe care am reuşit s-o zăresc şi-n carne şi (ceva mai multe) oase - e foarte skinny! - ambetându-mă cu ocazia asta şi mai şi.

P.S.: La două zile după vizionare, numele personajului interpretat de Scarlett Johansson, Laura şi felul în care acesta e construit mi-au adus aminte de altă... Laura, noir-ul cu acelaşi nume al lui Otto Preminger, din 1944, şi bineînţeles de Gene Tierney, titulara rolului eponim.

P.P.S.: Tom a la ferme de Xavier Dolan e aşa o (vai, ce mă enervează că nu pot folosi termeni triviali la tine pe blog şi trebuie să caut eufemisme) clătită cu rahat, de n-ai aer. (alg)

The Marquee (8)

Screenshot from Inglourious Basterds (dir. Quentin Tarantino/2009)

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (5) [Butch Cassidy and the Sundance Kid]

Nu e nevoie musai de bolizi sau decapotabile ultimul răcnet pentru a seduce o femeie. E de-ajuns şi o bicicletă cu condiţia să fie folosită cu imaginaţie. O dovedeşte Paul Newman în Butch Cassidy and the Sundance Kid (1969), celebrul film al lui George Roy Hill. În respectiva secvenţă, bicicleta are un rol pivotal, fiind echivalentul pistolului cehovian, care odată apărut în actul întâi, trebuie musai să apară şi în ultimul act pentru a împuşca pe cineva. Cu singura diferenţă că aici principiul ăsta are rază scurtă de acţiune. Practic, câteva scene mai încolo, vehiculul iese din scenă.

Evident, e un moment iconic de cinema (tras în jos, totuşi, de acordurile cheesy - Raindrops Keep Fallin'/B.J.Thomas - care acompaniază acrobaţiile lui Newman, executate, cu excepţia celei din urmă, fără stunt double), un moment citat, omagiat sau parodiat. Într-unul din episoadele următoare vă voi arăta un citat-omagiu! Apoi şi restul...

Sau, vorba lui Baniciu dintr-un cântec, uşor inversată: „...bicicleta zace-n şanţ/Chiar şi calul abia mai respiră de-un sfanţ/Iar sub noi, ce belea, diligenţa are lanţ”.

Veneţia 70: Days of being wild, again (part two)

(restanţă de vineri)

Ziua de vineri am încheiat-o (la toţi nasturii), en fanfare, tot la Perla, unde am avut parte de cel mai bun film din competiţie de până acum: Night Moves de Kelly Reichardt (Old Joy, Wendy & Lucy, Meek's Cutoff). Şi titlul (aluzie la filmul omonim din 75, regizor Arthur Penn) şi atmosfera indică fără tăgadă deopotrivă sursa şi ţinta: cinemaul politic american al anilor 70, care îmbină fericit suspansul cu paranoia, prezentând, în acelaşi timp, cu minuţiozitate, motivaţiile sau faptele personajelor implicate.

În cazul de faţă, subiectul este eco-terorismul. Filmul este centrat într-o primă fază pe acţiunile a trei activişti de mediu ce plănuiesc să arunce în aer barajul unei centrale electrice undeva prin Portland, iar mai apoi pe consecinţele gestului lor (la nivel interior, îndeosebi). Chiar dacă va fi asociat până la moarte şi dincolo de ea cu Zuckerberg, Jesse Eisenberg, în rolul mastermind-ului insurgent, e o revelaţie de proporţii prin interpretarea solidă, reţinută, calibrată pe limbaj corporal, în timp ce Dakota Fanning (fiică de bogătaşi pornită în căutarea unui sens în viaţă) şi Peter Sarsgaard (fost puşcaş marin, priceput la meşterit bombe şi hipiot de meserie) completează triumviratul cu prestaţii sigure, credibile. Dacă vă gândiţi şi la Costa-Gavras, mai bine nu. Reichardt nu e nici o clipă implicată emoţional în poveste. Observă şi narează pe un neutru, mereu egal cu el însuşi, într-o manieră cum rar mai întâlneşti azi.

Sâmbătă, 31 august

Cinci bucăţi, dintre care una cu repetiţie (Night Moves, logic). Celelalte patru, într-o ordine mai mult sau mai puţin cronologică, mai mult sau mai puţin simplificată, sunt Child of God, Philomena, Palo Alto şi Kaze Tachinu (The Wind Rises). 

Philomena e un crowd pleaser cinstit: ciupeşte sănătos toate corzile care trebuie să intre în rezonanţă cu corzile sensibile ale audienţei. Povestea e tristă şi nedreaptă, iar identificarea şi reflexul empatic sunt garantate: un jurnalist dezamăgit de propria meserie (Steve Coogan) primeşte ca temă redactarea unui articol despre o femeie din Irlanda (Judi Dench), despărţită de copil imediat după naştere şi trimisă la mănăstire pentru că a rămas însărcinată când nu era cazul. La 50 de ani de la nefericita întâmplare, ea încearcă să-şi reîntregească familia, iar gazetarul i se alătură în această expediţie (de suflet, cum ar zice unii). Paşii îi vor purta în America, unde... îi va aştepta un Oscar (anul viitor). Mă irită la maximum genul ăsta de speculă cu emoţiile oamenilor, însă fiind vorba de Frears, un tip inteligent şi cu bun simţ, mă uit în partea ailaltă. Pentru ultima dată...

***
Dacă aş fi Cormac McCarthy aş include în orice contract de cesionare/vânzare a drepturilor de autor următoarea clauză: solicit acordul explicit în privinţa regizorului angajat să adapteze cinematografic cărţile pe care le scriu. Pentru că nu se poate să laşi pe mâna unui James Franco (actor rezonabil, decent etc.) un roman precum Child of God! Ok, tipul vrea să fie un factotum: apare în filme, scrie proză scurtă (care inevitabil e transferată pe peliculă, vezi Palo Alto, voi ajunge mai târziu şi-acolo), produce şi, nu în ultimul rând, are veleităţi de regizor (cam ca Eastwood pe vremuri), postură din care e din cale-afară de prolific. 

Anul acesta a avut un film în fiecare dintre cele trei mari festivaluri europene: Interior. Leather Bar la Berlin (în Panorama, cred), As I Lay Dying la Cannes (Un Certain Regard) şi acest Child of God, în competiţie, aici. O deziluzie, ca să fiu blând. În raport cu materia primă, I mean. E o adaptare şcolărească, schematizată, căutând pe alocuri şocul gratuit, ezitantă, o adaptare care abundă în erori tehnice sau conceptuale (de la montaj la puzderia de inserturi, „muşte” care separă un cadru de altul). Cu toate astea, unii dintre spectatori, ăia mai hardcore, au găsit interesante secvenţele de sex necrofil.
***
Aşadar, Palo Alto, debutul în lungmetraj al încă unui membru din clanul Coppola, Gia(ncarla). Fiica lui Gian-Carlo Copppola, unul din fiii lui Frances Ford (el însuşi prezent, dar numai ca voce din off). Pierd vremea, nu-i aşa? Nu-i problemă. Asta am făcut şi cu Palo Alto, film cu beizadele americane plictisite şi mai mereu drogate, inspirat din alte filme (mai bune decât acesta, desigur) cu beizadele americane de acelaşi calibru, dar şi din câteva povestiri scrise de James Franco. Care, cum altfel?, apare şi-n film. E antrenorul unei echipe de fotbal (soccer) feminin, iar unora dintre eleve, chiar dacă minore şi virgine, le-o trage la poartă (may I be excused?). 

Singura rază de lumină a fost Emma Roberts, şi ea fiica şi nepoata ştim noi cui, dar am trecut cu vederea, pentru că lista e şi mai lungă: un pic mai la vale dăm peste Jack, fiul lui Val Kilmer (desenat ca personaj şi filmat să arate ca River Phoenix) şi Christian, fiul lui Michael Madsen... Mai vreţi? Ştiu, ar fi trebuit să vorbesc despre film. Nu prea am ce. Şi m-a şi enervat nepotismul dinastic al acestor patricieni dezabuzaţi (scuzaţi, vă rog, approach-ul uşor de stânga). Nu vreau să fiu mai rău decât e cazul, dar Palo Alto, care nici tematic nu sare departe de alte preocupări artistice ale clanului (Sofia Coppola tratează un caz cumva asemănător în The Bling Ring), e ca un buchet de flori pus în grădină: degeaba îl uzi, florile nu vor răsări niciodată. Pentru că-s de plastic.
(alg)

Veneţia 70: Days of being wild, again (part one)

Domnule dragă,

A fost un week-end agitat şi plin. Începând de vineri dimineaţa şi până aseară târziu am alergat ca un smintit de colo-colo, încercând să ţin pasul cu ţintarul extrem de ofertant propus de organizatori. Mai mult de jumătate din filmele care mă interesau au fost programate în aceste zile. Vei înţelege, deci, acel adrenaline rush ce m-a cuprins şi purtat ca în transă. Îţi sintetizez dementa mea cursă de urmărire în două părţi. Prima acum, a doua mai spre seară. Am timp berechet azi. Îmi (re)trag sufletul şi îmi reglez cine-metabolismul greu încercat de supradoza auto-administrată la sfârşitul săptămânii.

Vineri, 30 august

Mai toată ziua am petrecut-o la... Perla, una din sălile în care s-ar putea spune că mi-am stabilit a doua reşedinţă. Nu e tocmai sala din visele mele, dar merge. Şi e aproape de locul în care stau.

Am început la 11.30, cu Joe, noul film al lui David Gordon Green. Aveam oareşce aşteptări după premiul de regie luat, în ianuarie, la Berlin (cu Prince Avalanche). În distribuţie, Nicholas Cage şi unul din puştii din Mud, Tye Sheridan. Practic e cam aceeaşi poveste de-acolo: întâlnirea dintre un tip cu trecut agitat (în cazul de faţă un fost puşcăriaş dat pe brazdă) şi un puşti de 14-15 ani cu probleme acasă (tată beţiv, bătăi rupte din rai, sărăcie etc.). Din păcate, e mai prost pusă în pagină (sau scoasă din pagină, pentru că la bază e un roman de Larry Brown), clişeele asociate (lipsa unor modele aspiraţionale viabile, rednecşi sudişti decerebraţi de alcool, maturizare forţată) şi climaxul violent, dar moralizator, sunt previzibile şi răsvăzute în alte zeci de filme similare. 

Din păcate, nici Cage nu schimbă prea mult felul de a aborda rolul (plat & monocord) şi prin extensie nu schimbă nici datele problemei. Oricum, eu nu mai am speranţe în ce-l priveşte cam de pe la Bringing Out the Dead, dar la fel ca anul trecut, când am fost la O lună în Thailanda, m-am dus şi-acum tot din masochism. Bine, exagerez un pic. Motivele erau mai elaborate: DDG's reputation before Your Highness şi lipsa a altceva mai bun de făcut la ora aia. Unora le-a plăcut. Eu mai aveam puţin şi bifam un nou abandon.

Următoarea haltă s-a numit Wolfskinder (în Orizzonti). Am schimbat sala, nu neapărat şi norocul. În primă fază am zis, yes, aşa-mi place de tine, Veneţio! Cu 20 de inşi în sală, mutre exotice, în general, şi o atmosferă destinsă, fără îmbulzeli şi coate-n burtă. M-am mai dezumflat pe parcurs. Din cauza filmului. Co-producţie germano-lituaniană, lungmetrajul de debut al lui Rick Ostermann (până acum a lucrat ca asistent de regie, în principal) nu iese cu nimic în evidenţă. 

Povestea e tragică (infanticidul comis de armata sovietică, în 1947, în câteva regiuni din Germania) şi e spusă din perspectiva unui băieţel, Hans, care alături de fratele său mai mic, caută să scape din calea soldaţilor ruşi. Sunt câteva momente în care-ţi stă inima-n loc, fiindcă Ostermann ştie cum să dea şah la corazon fără să fie telenovelistic Pe de altă parte, dorinţa de a-şi demonstra cu orice preţ competenţele îi afectează discursul, care devine artificial şi oarecum căutat (un exemplu, randomly: de-a lungul călătoriei al cărei punct terminus ar trebui să fie o fermă mai puţin expusă terorii, aflată la câteva zeci de kilometri, Hans îşi ţine de urât citind Darwin, The Voyage of the Beagle). Haidi, bre, chiar aşa? Despre decupajul cvasi-bucolic de tip Dumbrava minunată (broaşte, fluturi, păsări, pădure, colibe, soare, ploaie etc.) nu-mi vine să vorbesc... Cu toate acestea, execuţia e impecabilă.

Back to Perla. Pentru un intermezzo a l'italiano cu un scurtmetraj (La voce di Berlinguer de Mario Sesti & Teho Tearda) şi un maxi-mediumetraj (80 de minute), Summer 82 When Zappa Came To Sicily de Salvo Cuccia. Două documentare-bijuterie care sapă în istoria relativ recentă a italienilor, recuperând evenimente din anii 80: dispariţia tragică a unuia din liderii Partidului Comunist Italian, Enrico Berlinguer, respectiv întoarcerea acasă, în Sicilia (Palermo), a legendarului star rock Frank Zappa, într-un fel de voiaj către rădăcini. 

Imagini de arhivă (în alb-negru sau în culori hepatice), muzicile vremii, poveşti personale intersectate cu poveştile propriu-zise, oameni care au fost, oameni care mai sunt vorbind dumnezeieşte despre oameni care au fost şi-o nostalgie (sau melancolie) ce cade în falduri, aspirându-te într-o veritabilă maşină a timpului. Am ieşit de-acolo pe trei cărări, năucit de încântare, cu glasul lui Berlinguer, gramofonizat, cerând, somându-ne chiar, să ne întrebăm cu toată răspunderea ce e fericirea şi care e opusul ei. Avem datoria asta, zice el. Iar eu am simţit că trebuie să fac asta.

Cele două minunăţii mi-au resetat perfect mood-ul pentru Moodysson, al cărui ultim film, Vi är bäst! (We're the Best) urma să fie proiectat în aceeaşi sală (Perla), de la 7.30 (tot în Orizzonti). Funny thing: şi el tot în anii 80 îşi plasează povestea. Într-o epocă dominată de disco-pop, Suedia fiind un reputat exportator de astfel de producţii, trei fete de 12-13 ani, din Stockholm, merg contra curentului şi încearcă să-şi o facă o trupă punk. Fără instrumente! Trebuie să spun că e unul din cele mai optimiste filme făcute de un cineast, altfel destul de întunecat. Sursa epică e Never Goodnight, o carte parţial autobiografică scrisă de soţia regizorului, Coco Moodysson. 
(alg)

- to be continued -

Cvasimilitudini (LXXIII) [Păduri cu... filtru]

Screenshot from Il conformista (dir. Bernardo Bertolucci/1970)

Screenshot from Norwegian Wood (dir. Tran Anh Hung/2010)

În termeni de imagine, e o diferenţă dată de filtre (explicabilă, fiind vorba de Storaro). Între Moravia şi Murakami, autorii romanelor de la care s-a pornit, puteţi găsi diferenţele şi singuri. Mă rog, unii cred că le-au sesizat deja.