Cvasimilitudini (LXXXII) [Sharp razors]

„Setting down his basin, the Negro searched among the razors, as for the sharpest, and having found it, gave it an additional edge by expertly stropping it on the firm, smooth, oily skin of his open palm; he then made a gesture as if to begin, but midway stood suspended for an instant, one hand elevating the razor, the other professionally dabbling among the bubbling suds on the Spaniard’s lank neck. Not unaffected by the close sight of the gleaming steel, Don Benito nervously shuddered, his usual ghastliness was heightened by the lather, which lather, again, was intensified in its hue by the sootiness of the Negro’s body. Altogether the scene was somewhat peculiar, at least to Captain Delano, nor, as he saw the two thus postured, could he resist the vagary, that in the black he saw a headsman, and in the white, a man at the block. But this was one of those antic conceits, appearing and vanishing in a breath, from which, perhaps, the best regulated mind is not free.” [Herman Melville - Benito Cereno (1855)]

***

This is Ben. He's a old Joe that lived around here for a long time. And I do mean a long damn time. Well Ben here took care of my daddy and my daddy's daddy, till he up and keeled over one day. Old Ben took care of me. Growing up the son of a huge plantation owner in Mississippi puts a white man in contact with a whole lot of black faces. I spent my whole life here right here in Candieland, surrounded by black faces. And seeing them every day, day in day out, I only had one question. Why don't they kill us? Now right out there on that porch three times a week for fifty years, old Ben here would shave my daddy with a straight razor. Now if I was old Ben, I would have cut my daddy's goddamn throat, and it wouldn't have taken me no fifty years to do it neither. But he never did. Why not? You see, the science of analogy is crucial to understanding the separation about two species. In the skull of the African here, the area associated with submissiveness is larger than any human or other sub-human species on planet Earth. If you examine this piece of skull here, you'll notice three distinct dimples. Here, here and here. Now if I was holding a skull of a... of an Isaac Newton or Galileo, these three dimples would be in the area of the skull most associated with creativity. But this is the skull of old Ben, and in the skull of old Ben unburdened by genes, these three dimples exist in the area of the skull most associated with servility. Now bright boy, I will admit you are pretty clever. But if I took this hammer here and I bashed it in your skull, you would have the same three dimples in the same place as old Ben. Hey! Now lay your palms flat on the table top! If you lift those palms off that turtle shell table top, Mr. Pooch is gonna let loose with both barrels of that sawed off! There have been a lot of lies said around this dinner table here tonight, but that you can believe!” (Leonardo DiCaprio as Calvin Candie in Django Unchained, dir. Quentin Tarantino/2012)

"Four is what...?" (27) [Oh Boy]

A mai rămas o oră până când Oh Boy va fi proiectat în premieră, în cadrul galei de deschidere a Zilelor filmului german (9 - 14 noiembrie, Cinema Studio, Bucureşti). Este, folosind o sintagmă cam tocită, filmul momentului în Germania, unde a primit şase premii din partea Academiei Germane, inclusiv pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor. Aşadar, un palmares remarcabil pentru un film de autor (regizorul Jan Ole Gerster e şi scenarist) care marchează şi debutul acestuia în lungmetraj, dar un palmares deschis şi altor distincţii, întrucât chiar astăzi, Oh Boy a fost nominalizat de European Film Awards (EFA), un fel de Oscaruri continentale, la două categorii relevante: European Film şi European Discovery - Prix Fipresci. Acestora li se adaugă şi nominalizarea lui Tom Schilling la secţiunea European Actor. 

Oh Boy e filmul pe care îmi place să cred că l-ar fi făcut Kafka (sau l-ar fi girat cumva) dacă ar fi trăit în Berlinul de azi. Ar putea fi privit şi ca Prozac Nation, deutsch version. Simplu spus, e concentrarea în 12 episoade a 24 de ore din viaţa lui Niko Fischer (Tom Schilling), un tip de aproape treizeci de ani, teeny-weeny, adept al unui raţionalism minimalist: căutarea sensului în lucrurile mărunte, rutiniere, insignifiante. Cele mari, cum ar fi studiile universitare (dreptul), le-a abandonat. Deveniseră inutile. Absurde. Nu erau pentru el. La fel ca mare parte din existenţa sa de până atunci. Odată eliberat de presiunea imediatului, va trăi clipa, rătăcind printr-un Berlin foarte apropiat ca atmosferă de Berlinul surprins de Chloe Aridjis în Cartea norilor (a apărut la Editura All, în caz că e cineva interesat).

Niko e şi rambler şi gambler. Din punctul de vedere al medicului specialist, e debalansat emoţional. Oricum ar fi, miza rămâne aceeaşi: găsirea raţiunii pentru care lucrurile se întâmplă. Descoperă locuri, întâlneşte vechi cunoştinţe (Julika, o fostă colegă de liceu, acum actriţă) sau necunoscuţi, de regulă exemplare ciudate, le ascultă poveştile, interesante sau anodine, mai intră şi în buclucuri, însă de mers, merge mai departe. Camera îl va însoţi (urmări?) peste tot, o zi şi o noapte (Oslo, 31 August anyone?), printr-o metropolă deglamourizată, captată în subtile tonuri de alb şi negru (cinematographer-ul Philipp Kirsamer face o treabă splendidă) și ritmuri de jazz, ca în filmele de tinereţe ale unor Woody Allen şi Jim Jarmusch. Nu e o călătorie iniţiatică! Nici una la capătul nopţii. E doar o călătorie ce trebuie făcută. De ce? Iată o întrebare absurdă, probabil cea mai frecventă din viaţa lui Niko. Şi nu numai!

Cvasimilitudini (LXXXI) [Jaws]

Screenshot from Biutiful (dir. Alejandro González Iñárritu/2010)

Screenshot from The Iceman (dir. Ariel Vromen/2012)

Juxtapuneri (XXVIII) [Berlin]

Clip from Der Himmel über Berlin (dir. Wim Wenders/1987)

„Când am ajuns la Moscova am început să-i caut pe Iggy şi pe Bowie, însă acum eram deja bătrân şi obosit. Un puşti cu o scurtă roşie mi-a spus: Bowie nu mai e aici, iar Iggy e cu el. Mai adineauri a venit şi prietena ta, dar ea fugea şi mai tare. Pesemne că ea a şi ajuns. Apoi puştiul a plecat şi am rămas singur şi am început să înţeleg că de la bun început nu fusese decât un vis. Pentru că eu nu puteam să văd în visele lor şi pentru că nici nu măcar nu aveam prietenă.
Mulţi ani mai târziu am fost la Berlin cu ea şi, cu toate că Bowie nu mai era acolo, am avut parte de nişte zile pline de-o fericire extrem de ciudată. Berlinul e un oraş al naibii de ciudat. Am numărat îngeri în ploaie, i-am salutat pe cei de la circ pe când se pregăteau de plecare, am cumpărat medalii pentru dezertori, şi mi-am amintit de-un lucru pe care-l spunea Bob Dylan: «Te voi lăsa în visele mele, dacă şi tu mă vei lăsa în ale tale.”
(Fragment din Eroi, romanul lui Ray Loriga, apărut în româneşte în 2009, la Curtea Veche, în traducerea lui Florin Galiş. Între altele, Loriga e scenaristul filmului Carne trémula de Almodóvar.)

Frances Ha: Annie Hall 2.0

Totally undateable! E o etichetă pe care Frances (Ha numele e o prescurtare de la Hallyday) o foloseşte ca scut în faţa mirărilor unora că e singură. A preluat-o de la un tip care o curtase fără tragere de inimă, temperat-platonic. Împreună arată sau ar arăta, zice ea, ca un cuplu care a încetat să mai facă sex. Atracţie vagă, chimie 0! Cu el şi cu alt filfizon, artist imprecis şi prototip al hipsterului preţios (simpatic, totuşi!), împarte un apartament chic în Brooklyn. Scump şi peste puterile ei financiare reduse.

A ajuns în situaţia asta - şi e doar începutul! -, după ce Sophie (Mickey Sumner, fiica lui Sting), ex-colegă de garsonieră şi cea mai bună prietenă, a anunţat-o că se mută împreună cu iubitul ei. Oricum, şi despre relaţia lor de amiciţie Frances spune că seamănă cu cea dintre două lesbiene căsătorite care au renunţat la sex. Atât doar că, în cazul ăsta, e o glumă de protocol! Totuşi, cu ce se ocupă Frances? Cu mai nimic! Aspiră să ajungă dansatoare profesionistă sau coregraf, dar continuă să studieze într-o companie care o angajează sporadic. Şi o plăteşte la fel. De unde şi problemele cu plata chiriei. Are 27 de ani, dar se comportă ca şi când ar avea 14. Nu c-ar fi ceva rău în asta, dar în mod cert ar fi şi mai bine dacă unele lucruri ar fi gratis! Sau dacă părinţii ei din Sacramento ar fi la fel de avuţi ca părinţii celor pe lângă care trăieşte... (Părinţii ei din film sunt şi cei din realitate. Deh, guerilla filming!)

Noah Baumbach are un cazier consistent în materie de tratamente sadice aplicate personajelor sale, de regulă intelectuali de diverse vârste, din clasa mijlocie. E un regizor ale cărui filme arborează la vedere pavilionul Woody Allen, doar că direcţia în care se îndreaptă e cumva opusă, chiar dacă tot de nevroze propulsată. Probabil că şi biografia marcată de traume familiale are un rol în această abordare cinică, întunecatul The Squid and the Whale (2005), de pildă, fiind o „cronică” a zbuciumatului divorţ dintre părinţii săi (tatăl - scriitor, mama - critic de film la Village Voice). Kicking and Screaming, Margot at the Wedding şi Greenberg conţin şi ele o doză substanţială de negativism şi mizantropie, accentuând impresia, mai ales primele două, de implacabilă alienare. 

De altfel, parte din aceste bemoluri se regăsesc şi în scenariile co-scrise cu Wes Anderson (The Life Aquatic... & Fantastic Mr. Fox). Dacă filmele lui Allen (cele de la sfârşitul anilor 70 şi 80, în special) oferă o cale de ieşire personajelor blocate în temniţa narcisismului psihotic, autoflagelant, Baumbach le refuză orice culoar de acces la suprafaţă: (anti)eroii săi sunt obligaţi să-şi poarte crucea nevrozei până la nivelul la care acţiunile lor par consecinţe ale dereglării mintale.

Scris împreună (Gerwig şi Baumbach sunt parteneri şi dincolo de ecran), Frances Ha dă senzaţia (cel puţin la început) că e gândit în aceiaşi parametri. Mutându-se de colo-colo, în funcţie de generozitatea celor ce o găzduiesc în locuinţele lor new-yorkeze (sau pariziene), contra unor sume modice sau gratis, Frances e un fel de Alice rătăcită într-un New York neprietenos cu cei ce refuză regulile jocului făcute de maturi. Pentru ei, ea este doar o ciudăţenie ale cărei resorturi intime par imposibil de descifrat. Cu toate acestea, nu dezarmează! Hotărâtă să-şi urmeze ţelul cu orice preţ (e cam acelaşi gen de încăpăţânare care-l împinge-n luptă pe protagonistul din Inside Llewyn Davis), Frances pare victima propriei inocenţe.

În mod cu totul surprinzător, probabil şi datorită scrierii la patru mâini, de la un anume punct încolo lucrurile vor urma alt pattern. Însufleţit şi de interpretarea Gretei Gerwig (inocent-ataşantă), filmul de faţă este cel mai luminos din portofoliul unui cineast rece şi pesimist, dar şi cel mai apropiat de spiritul optzecist al lui Woody Allen (Manhattan fiind prima şi cea mai rapidă asociere dintre cele posibile). Nu vă gândiţi, totuşi, la un compromis servit la temperatura camerei! Şi nici la un studiu low-key despre prietenie, loialitate, aspiraţii, eşec, decalaje sociale şi alte asemenea. E adevărat, le atinge tangenţial pe toate, dar ţinteşte spre alte straturi mentale, spre acele „lucruri transparente” evocate magistral de Nabokov.

Filmat în alb şi negru, în nuanţe de granulaţie medie, conceput şi montat în maniera Nouvelle Vague, Frances Ha alternează capsulele melancolic-meditative cu momente de pur delir expansiv, rezultatul fiind de departe revelaţia anului în curs (deşi e din 2012). Un fel de Annie Hall 2.0, mai ales că, în persoana Gretei Gerwig, Baumbach pare să-şi fi găsit o muză de calibrul Dianei Keaton.

P.S.: Folosind aceeaşi piesă - Modern Love de Bowie - Baumbach îl omagiază pe Carax într-o secvenţă trasă aproape la indigo. Cvasimilitudini, cum ar veni!

De la 2:40! 

„Uşile, uşile...” (21)

Screenshots from Le Passé (dir. Asghar Farhadi/2013)

"Four is what...?" (26) [A Single Shot]

În lumina hepatic-albăstrui a zorilor, John Luna (Sam Rockwell) porneşte la vânătoare. E însoţit de câinele ce pare a-i fi cel mai de încredere companion. John Luna e un bărbat cu înfăţişare aspră, la vreo 40 de ani. Asprimea feţei e accentuată de privirea rece, încruntată, şi de barba lăsată să crească oarecum în voia ei. Drumul trece pe lângă un domeniu pe care vânătoarea şi pescuitul sunt interzise în această perioadă a anului. Picură mărunt, în vale e ceţos. John vede limpede inscripţia prohibitivă, dar decide s-o ignore. Cu paşi mari, hotărâţi, se afundă în pădure. 

Trece o vreme. Zăreşte o căprioară într-un tufiş. Duge puşca la ochi şi trage. Pe lângă. Vietatea ţâşneşte din ascunzătoare şi o rupe la fugă. Mai trage o dată. Şi nu mai ratează. Se uită în stânga, se uită în dreapta. Nimeni. Zgomotul făcut de împuşcături a atras doar atenţia păsărilor. Se duce să-şi ridice prada. Îşi face loc cu greutate prin smârcuri. Pământul e moale, mlăştinos. La început i se pare. Se uită mai atent şi vede: la câţiva metri, într-o baltă înnoroită, o tânără zace fără suflare. Un gând negru îi încolţeşte în minte. Sângele de pe hainele fetei îi confirmă bănuiala. Nu l-a văzut nimeni, slavă Domnului, dar se pare că a omorât un om. Accidental, dar tot crimă se cheamă. Va trebui să scape cumva de trupul inert al fetei. Baraca părăsită din apropiere pare a fi locul ideal. O va ascunde acolo, printre lucrurile abandonate. Numai că baraca aia pare a fi un adăpost locuit până de curând. Ursul mare de pluş e aproape nou, la fel şi alte obiecte: o poşetă, o batistă, o cutie... Curiozitatea îl împinge să caute. Un act de identitate sau ceva de genul. Va găsi o scrisoare şi nişte bani. Mulţi bani. Bani care i-ar putea rezolva mare parte din probleme şi care l-ar putea reapropia de nevastă-sa, plecată de-acasă cu copil cu tot, un ţânc de vreun an şi jumătate. Ar putea chiar să răscumpere ferma vândută de răposatul taică-său tocmai pentru că el nu reuşise să se descurce cu întreţinerea. 

Acoperă fata cu o pătură şi pleacă. Mai scrutează o dată împrejurimile. Nu l-a văzut nimeni. Oare?

Pentru că din clipa aceea, viaţa sa se va schimba diametral: din vânător, John Luna devine vânat. Ţintă. Prada prăzii, cum zice Tournier într-unul din romanele sale. Meteorii, parcă. Şi filmul acesta, prezentat la începutul anului, la Berlin, într-o secţiune paralelă (Forum) tot dintr-un roman se inspiră: A Single Shot, de Matthew F. Jones. Regizorul David M. Rosenthal (Janie Jones, pentru fanii indie) va păstra titlul, dar va muta locul de desfăşurare a acţiunii din New York-ul păduros (mă refer la stat, desigur), într-un ţinut semirural din sudul Statelor Unite, cu redneckşi mai mulţi şi mai cruzi. La minte şi la faptă. Nu e un câştig cuantificabil în vreun fel anume, până la urmă idioţi fără scrupule şi avocaţi corupţi sunt peste tot, însă unde filmul chiar punctează e atmosfera.

Senzaţia de coşmar circular, fără ieşire, e perfect transmisă şi întreţinută printr-o paletă cromatică mohorâtă, cu nuanţe de lumină filtrată parcă printr-un geam spoit de ploi murdare şi prin cadrele strânse, înguste, un fel de colivii în care personajele şi John, în special, sunt la un pas de sufocare. Narativ, tratarea subiectului e clar îdatorată lui Dostoievski, pendulările protagonistului între momentele de liniştire a conştiinţei şi cele în care panica remuşcării îl încolţeşte fiind foarte fin subliniate de interpretarea nuanţată, pe muchie de cuţit, livrată de Sam Rockwell. Susţinut, aşa cum se întâmplă de regulă în astfel de small town thrillers, de o galerie de personaje conturate şi jucate „profi” de Jeffrey Wright, William H. Macy, Jason Isaacs, Ted Levine şi Kelly Reilly. A treat!