Un alt fel de superlative 2013: Best „mots de passe” of the year

Până sosesc alegerile cinematografice ale lui algernon, prinse în ceea ce va fi al cincilea şi ultimul special guest post din serialul început luni (de fapt, nu!, ar mai fi unul, însă ăsta încă e în tratative), reiau ciclul de superlative atipice început anul trecut.

Screenshot from Trance (dir. Danny Boyle/2013)

Ce este? 

Cuvânt de fugă, cuvânt-scară de incendiu, cuvânt-ieşire de siguranţă din starea de hipnoză în care e transportat personajul central al filmului în ideea de a fi ajutat să-şi recapete memoria (minor spoiler: niciodată pierdută cu adevărat). 

Ce nu este? 

Plot device. Adică are potenţial în sensul ăsta, dar e totalmente risipit, Boyle folosindu-l mai mult ca să se joace cu mintea spectatorului. 

Ce ar putea fi?

„Rosebud”-ul lui Boyle, de ce nu?

Screenshot from Silver Linings Playbook (dir. David O. Russell/2012)

Let me share some context here: in order to give himself direction and motivation to win back his wife, who has a restraining order against him, Pat (Bradley Cooper) keeps repeating this mantra: „Excelsior” (the Latin word for ever upward). We also hear him telling himself, „I’m gonna take all this negativity and I’m gonna use it as fuel, I’m gonna find a silver lining.” Oh, yeah, baby!

În cazul în care nu aţi prins şpilul, îl găsiţi aici. C-am avut şi anul trecut aşa ceva.

Best of 2013: alte glasuri, alte păreri (IV) [special guest post by Letiţia]

Letiţia. Corespondent cinesseur la Berlin. În 2012 şi în...1993. Nu ştiu dacă şi anul ăsta. Sau câţi ani de aici înainte. Ori înapoi. Mai vedem, mai discutăm, lumea evoluează (ce surpriză, nu?). Stranie coincidenţă (sau poate deloc): şi ea, asemeni lui Ciprian David, a lăsat-o mai uşor cu filmele în 2013. După ce a făcut ordine în cele văzute şi nevăzute, în carnetul ei au rămas următoarele însemnări. Vi le prezint aşa cum mi-au fost trimise. Atenţie, şi aici concizia tot de stil (se) ţine!

„

anul asta a fost o dezamagire cinematografica, intrinsec si extrinsec. carevasazica, pe de o parte am fost uimita de dezinteresul meu, pe de alta parta am fost dezumflata de ce am apucat, totusi, sa vad. nu chiar un cerc vicios, mai mult o conicidenta trista.

asta am retinut din recentul meu periplu cinematografic 2013 (titlurile sunt fara numar, dupa cum poti observa): 

first cousin, once removed (alan berliner): nu e un portret al unui om batran, nu e un eseu despre alzheimer, nu e trist, nu e vesel, e adevar pur, asa cum rar am vazut, featuring cel mai sincer si frumos om din lume - omul demascat. 

(mi-ar fi placut sa o stie) la grande belezza: aici m-am simtit ca o insula, pentru ca nimeni n-a fost marcat de vizionare cum am fost eu (apoi tu l-ai pus la numero uno si am aflat ca-s o insula intr-un arhipelag). am simtit filmul asta maxim, cu toate aparatele, cu frici grandioase si victorii polemice neinsemnate, dar mai ales cu zbor de flamingo roz in incheieturi. (dar am ametit putin de la camera vrajita, care a pendulat cam mult inca din primul cadru. poate imi explici vreodata de ce).

trilogia paradies (ulrich seidl): poate ca e so last year, dar eu am degustat-o (pe ea, o, trilogia!) abia anul asta. shadenfreude sau haz de necaz, in orice caz, deliciile (comice, da, comice) ale anului. am impresia ca seidl e un maniac plictisitor cu un simt fantastic al observatiei. 

pozitia copilului: intr-un fel, experienta filmului asta a fost ca o tunsoare reusita: perfect executata si minunata, cel putin pana m-am spalat pe cap. nu-mi amintesc nimic, in afara de sentimentul ca da, domne', chiar asa e. (cam ambiguu.) dar, serios, perfect executat. 

boy eating the bird's food: filmul, regizat de un grec cu barba deasa (Ektoras Lygiyos, s.m.), e un mix bizar de sult (knut hamsun) si criza economica a la grec. niste extremism pe alocuri si minimalism deopotriva. suprarealism in curtea blocului. 

cainele japonez: ar fi de discutat despre raportul interesant dintre ritmul incetisor, ipotezele incerte legate de curgerea povestii si sentimentul maxim de umanitate care m-a navalit la sfarsit. poate altadata.

(as vrea sa mentionez) blue is the warmest colour: cred ca un palme d'or e cel mai nasol lucru care i se poate intampla unui film. zicand asta, mi s-a parut un fel de laurence anyways cu scene sexuale mai explicite. si nu l-am bunghit sa fie falsos. pretentios, da. si, dupa palme d'or, asta e cel mai nasol lucru care i se poate intampla unui film. 

mai am cateva filme, cu care nu m-am inteles, si ma simt tare, tare singura in revolta mea fata de ele.

* blue jasmine: cred ca sunt unul din nesuferitii care zic, „Woody, domne', te rog, stick to what(ever) works.”

* frances ha - exagerez punandu-l in categoria asta, pentru ca imi dau seama care-s motivele pentru care ii sunt impotriva si tin mai mult de faptul ca e prea "aproape de casa", prea of the now-now, ca sa-l pot aprecia. ti-am mai zis, de fapt. 

* before midnight - asta am simtit la final: asa, si? si inca simt la fel. si e foarte in ton cu ce simt fata de filmele anului, grosso modo.

p.s. pacat ca am avut limita asta cu productii din 2012-2013, pentru ca altfel as fi mentionat descoperirea cea mai epatanta a anului: kira muratova)

”

Best of 2013: alte glasuri, alte păreri (III) [special guest post by Ciprian David]

Al treilea special guest post din seria începută luni îl are ca protagonist pe Ciprian David, editor al publicaţiei online de film Negativ (Germania), omul fără de care corespondenţele de anul trecut, de la Berlinală, n-ar fi fost posibile. Ciprian este cel care a asigurat traducerea şi adaptarea textelor scrise de colegii săi, prezenţi la faţa locului. I-am mulţumit atunci, o fac şi acum.

Nu ştiu în ce măsură va fi posibilă reeditarea colaborării, el fiind foarte prins cu multe şi diverse angarale, lucru care se reflectă şi în lista de mai jos. Cu toate acestea, a reuşit s-o alcătuiască, incluzând şi seriale, ceea ce reprezintă o premieră pe acest blog. În ce mă priveşte, chiar dacă nu rezonez cu tot ce-i aici, concizia stilului şi precizia sprinţară a diagnosticului au fost o pură încântare.

Îi dau cuvântul, deci:
„
Am văzut foarte puţine filme actuale anul acesta, aşa că îmi permit să enumăr câteva care mi-au rămas în minte. Fiecare, în felul său, sunt speciale. Nu le ordonez altfel decât cronologic:

ZERO DARK THIRTY (dir. Kathryn Bigelow/2012) m-a interesat puţin din punct de vedere al capitalului său politic, însă mi-a dat impresia, pentru prima dată, că văd un film care înţelege fluxul timpului din ziua de azi. Şi realizează asta iîn felul în care cinema-ul o ştie cel mai bine: filmând gesturi, obiecte, mişcare în unităţi de timp. 

THE MASTER (dir. Paul Thomas Anderson/2012) a fost penrtu mine ca o piesă de jazz, variind raportat la opera lui PTA, dar şi la sine. Nu voi uita niciodată Alethia, vaporul acela clătinat între valuri, pe care un om la fel de dezechilibrat se îmbarcă în căutarea unui sistem de coordonate.

SPRING BREAKERS (dir. Harmony Korine/2013) a dat sens demersului făcut de cinema-ul cu buget: aplatizând the american dream ne-a aruncat în faţă nişte momente goale, imortalizate şi prelungite în infinit. Îl voi ţine mine drept o colecţie de gif-uri.

PAIN AND GAIN mi l-a dezvăluit pe Michael Bay în elementul său: comedia de acţiune. Mergând pe linia rebelă a lui Adam McKay, Seth Rogen sau a unor seriale ca Arrested Development ori Community, filmul acesta s-a luat la piept cu corpurile, maşinile, actorii, imaginea şi decupajul din cele mai scumpe filme din ultimii ani, scuipându-le pur şi simplu în faţă.

WHITE HOUSE DOWN e pentru mine cel mai naiv, dar si cel mai bun Emmerich, pentru că a venit douăzeci de ani mai târziu decât ar fi trebuit din punct de vedere istoric. În epoca ironiei globaliza(n)te, un film ca acesta e foarte aproape de a fi sacru.

UPSTREAM COLOR (dir. Shane Carruth/2013) e un antifilm care joacă mai mult în pauzele narative, fără însă a se exersa în realism, şi nu ne lasă alta posibilitate decât să ne spargem capul privindu-i intenţiile. Un prieten l-a comparat pe bună dreptate cu liniile de demarcaj dintre imaginile unui comic.

Întregesc lista prin câteva seriale pe care le-am descoperit in 2013.

HOUSE OF CARDS e probabil cel mai important, dat fiind faptul că a fost conceput plecând de la date pe care le livrăm noi, publicul. O serie facută să placă, algoritmic - pentru mine o schimbare paradigmatică în branşă.

JUSTIFIED e punctul de coliziune între seriale old school şi storytelling transepisodic, plasat în get-beget sudicele backwoods ale SUA, acolo unde westernul încă are o voce mai puternică decât actualitatea invocată deja de THE SOPRANOS acum zece ani. 

ENLIGHTENED m-a invitat într-o lume în care o protagonistă obtuză, sigură de sine şi optimistă cum doar vieţuitorii de zi cu zi pot fi, se înveleşte, episod după episod, în rusinea noastră, a celor ce-o privim.
”

Best of 2013: alte glasuri, alte păreri (I) [special guest post by lorgean]

Înainte să public propriile ierarhii, am anunţat că lucrurile nu se vor opri în punctul cu pricina, odată ce acest lucru se va fi întâmplat. Sunt în măsură acum să dau de veste că seria superlativelor cinematografice ale anului trecut reporneşte azi, dar într-o altă prezentare. Mai exact, sub forma unor special guest posts scrise de câţiva oameni la ale căror cine-opinii ţin mult. Şi, chiar dacă nu îi cunosc personal, aş zice că într-un anume fel ţin şi la ei. Şi nu doar pour la beauté du geste! 

Am invitat, aşadar, 5 cinefili cu state vechi (cel puţin după ştiinţa mea) să sistematizeze grămada de filme văzute în 2013 sub forma unei liste. Cu sau fără numere de ordine. Sau de inventar. Au răspuns toţi, fără ezitare, chiar dacă unii aveau şi alte lucruri mai interesante de făcut. Le mulţumesc pentru timp şi efort!

Deschid balul cu lista trimisă de Jean-lorin Sterian. Scriitor, cinefil şi omul care a pus bazele performance-ului în spaţiul domestic prin lorgean theatre, primul teatru de apartament din România. Are şi blog, vă recomand, deci, să-l urmăriţi şi-acolo, fiindcă în acest an va fi mult mai prezent în online.

„

filme (vazute in) 2013

nu e un top, e o selectie a filmelor bolduite din listele pe care le fac in fiecare luna. listele le postez pe blog, e mai usor sa dau cautare ca sa-mi amintesc ce am vazut si ce nu.

ma uit la filme compulsiv, haotic, dupa criterii arbitrare. urmaresc citiva regizori, uneori niste actori, mai rar genuri. genul filmelor conteaza in functie de persoana cu care le urmaresc. citesc discutiile de pe fb si retin titlurile. imi place sa-mi trag filme din hard-urile altora pentru ca mi se par intotdeauna mai interesante decit cele din hard-ul meu. ma duc foarte rar la cinematograf si cind o fac prefer cinema europa.

the act of killing (joshua oppenheimer, 2013) 

noi macar avem Memorialul durerii, indonezienii nu au deocamdata decit acest film care a inceput sa provoace crapaturi intr-o societate care-si ignora crimele. oppenheimer spune ca s-a simtit ca intr-o Germanie care ar fi cistigat cel de-al doilea razboi mondial. de luat tot castingul, bagat la terapie si apoi la inchisoare. de terapie imi inchipui ca are nevoie si oppenheimer.

le passe (asghar farhadi, 2013)

cel putin la fel de bun ca About Elly.

holy motors (leos carax, 2012)

diferenta intre Holy Motors si orice productie Hollywood e la fel de mare ca diferenta dintre Jerome Bel si orice piesa de balet

wrong (quentin dupieux, 2012)

daca umorul din Wrong s-ar transforma in apa, n-as mai iesi din cada. nu stiu foarte exact ce am vrut sa spun cu asta, prefer dusurile.

compliance (craig zobel, 2012)

se pare ca ma dau un vint dupa formularea „dupa un caz real”. manipulare prin telefon, incapacitate umana de a se proteja de propriile legi, America in its best.

prometheus (ridley scott, 2012)

am participat recent la un proiect fotografic intitulat Guilty Pleasure, asa ca de acum imi pot recunoaste public slabiciunea pentru filmele din seria Alien, Predator, X-Men, viitoarea serie The Avengers. A fost greu sa ma decid intre Prometheus si Thor, chiar daca Thor are umor.

searching for sugar man (malik bendjelloul, 2012)

e ceva in filmul asta care ne face sa credem ca binele invinge si in viata reala. plus muzica misto si suprinzator de actuala. sint sigur ca squaturile sint pline de rodriguezi care-si maninca de sub unghii.

in another country (sang-soo hong, 2012) light, sweet, funny, In Another Country pare un exercitiu in care regizorul isi imagineaza raporturi diferite intre cele trei personaje principale. Isabelle Huppert.

mishen (alexandr zeldovich, 2011)

l-am gasit cautind scenarii scrise de Vladimir Sorokin. un grup de bogatani rusi ajung intr-un fost complex astronautic unde cei care petrec o noapte isi incetinesc procesul imbatrinirii. din acel moment, vietile lor (inevitabil) se schimba. de murit, tot mor, dar nu de batrinete. in mod suprinzator sau nu, e si multa dragoste in filmul asta, dragoste ruseasca, hard-core.

laurence anyways (xavier dolan, 2012)

varianta francezo-canadiana la Hedwig and the Angry Inch. un pic incoerent vizual, poate un pic cam lung, dar definetely it’s a must see (ca sa inchei cu un cliseu de recomandare).
”

P.S.: Şi da, petrecerea se va închide cu Best of-ul lui algernon, corespondentul meu la ultimele două ediţii ale Mostrei! Anul ăsta în mod aproape sigur nu va mai ajunge pe-acolo.

How to's (3): Ghid scurt şi practic de a te comporta la o înmormântare

Jep Gambardella (Toni Servillo) în La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/2013)

„Many think that a funeral is a fortuitous event, without any rules. That's not true. A funeral is a high-society event par excellence. You must never forget that at a funeral you are appearing on stage. You must patiently wait for the relatives to disperse. Once you are sure that all the guests are seated, only at that point, may you offer your condolences to the family. In this way, everyone will see you. You take the mourner's hands, and rest yours on their arms. You whisper something to them, a comforting phrase, said with authority. For example:

(...) You're allowed to retire to a corner by yourself, as if contemplating your sorrow. However, another matter must be approached with shrewdness. The chosen place needs to be isolated but clearly visible to the public. Besides, a performance is good when it is devoid of any superfluity. So, the fundamental rule: one must never cry at a funeral. You must never steal the show from the family's sorrow. That is forbidden. Because it is immoral.”

Previous installments in this series: 
How to's (2)
How to's (1)

"Four is what...?" (33) [Donnie Darko]

Screenshots from Donnie Darko (dir. Richard Kelly/2002)

Surprizăăăăăăă: „Cinesseur 2013: a year in review” just landed!

Aho, aho, copii şi fraţi, staţi puţin şi nu mânaţi, lângă mouse vă repliaţi şi cuvântul mi-ascultaţi: aceasta este surpriza ce mi se promisese zilele trecute. Am spus că imediat ce voi afla despre ce e vorba, o voi publica aici (pe Facebook a fost din partea casei). Zis şi făcut! Aşadar, ceea ce veţi vedea în acest clip reprezintă varianta comprimată în imagini animate a acestui blog, aşa cum a arătat el, la nivel de conţinut, în 2013. Dincolo de look-ul inspirat de/din Gravity, pentru mine are relevanţă, adică mi-a reîmprospătat memoria (uitasem, de pildă, că am scris despre Los amantes... de Medem), dar şi prestanţă. Plus că m-a făcut să zâmbesc de câteva ori, vâzând unele titluri mai puţin strălucite sau nimerite (ideea e că mai puteam lucra la ele; nu toate sunt foarte clare sau concludente). M-au amuzat şi cele două Easter eggs inserate în trecere (da, ştiu, a fost Crăciunul, dar şi de Crăciun se consumă ouă), însă m-aşteptam la aşa ceva. Într-un fel, pot vorbi de o recidivă, pentru că o astfel de retrospectivă animată am primit în dar şi anul trecut... Recunosc: gestul în sine e onorant!

Gata! Aţi văzut: n-a durut şi nici mult n-a ţinut... Zic merci autorului (îl găsiţi pe generic!), la mulţi tuturor, iar duhului meu îi voi spune ceva în particular.

See everyone around!