A Most Wanted Man [trailer]: one of the last calls for Phillip Seymour Hoffman

E unul dintre ultimele filme în care poate fi văzut Philip Seymour Hoffman. Regizor e Anton Corbijn, iar pentru mine, orice film al cineastului olandez e un eveniment. Care capătă proporţii epocale când în distribuţie apare cam pentru ultima oară unul din actorii mei favoriţi all times. Rachel McAdams, Robin Wright şi Willem Dafoe sunt celelalte puncte de atracţie ale acestui thriller cu spioni construit pe baza romanului omonim de John  le Carré (2008). Servicii secrete, terorişti şi bancheri alunecoşi, cam asta e lumea ce populează acest film în care Hoffman vorbeşte cu accent nemţesc, ceea ce ar putea suna umpic ciudat cel puţin într-o primă fază (aia în care ne insolitează auzul). 

A Most Wanted Man a fost proiectat în premier, la Sundance FF, în ianuarie, cu puţin timp înaintea de moartea actorului. N-a fost întâmpinat doar cu trandafiri şi şampanie, ci şi cu urzici şi oţet. Nu mă miră, căci fiind un film de Corbijn, accentul cade pe mood şi atmosferă, aşa cum s-a întâmplat şi-n The American, iar ingredientele astea două nu sunt digerate tocmai lejer de metabolismele borhotizate. Lansarea în cinematografe este programată pe 25 iulie, dar până atunci mai avem un Hoffman la orizont, mai exact pe 9 mai. God's Pocket se cheamă şi este regizat de John Slattery, pe care unii dintre voi s-ar putea să-l ştiţi din Mad Men (e Roger Sterling, cinicul şef şi mentor al „băiatului de aur” Don Draper).

„All good people read good books” (27)

Screenshot from Ploy (dir. Pen-Ek Ratanaruang/2007)

Ploy e un film thailandez apărut sub iscălitura lui Pen-Ek Ratanaruang (caligrafia numelui în thai e o poezie în sine), regizor răsfățat de festivalurile și criticii de pretutindeni. E genul acela de film rafinat, elegant și senzual-sofisticat, în urma căruia e complicat să răspunzi dacă distanța bizară dintre cinematografia asiatică și sensibilitatea noastră, occidentală, este o complicată problemă de estetică sau doar una de pură geografie.

Ratanaruang a împrumutat destule din stilul lui Wong Kar Wai, așa cum acesta, la rândul lui, îi datorează multe lui Mikio Naruse (între alții), însă filiația e suficient de bine mascată încât să nu intrige sau agaseze.

Cum vă sună? Un cuplu, aflat între două avioane, se cazează pentru o zi într-un hotel de 5 stele din Bangkok. E dimineaţa devreme şi sunt ameţiţi de nesomn şi de zborul tocmai încheiat. El e obosit şi plictisit. Ea e obosită şi pusă pe harţă. Bărbatul constată că nu mai are ţigări şi coboară la bar. Îşi cumpără, dar nu urcă la loc în cameră, ci zăboveşte preţ de-o ţigară, la bar, fumând încet, în linişte, departe de cicălelile soţiei. 

În capătul celălalt al mesei, o adolescentă ascultă muzică la căşti, bâţâindu-şi capul pe ritmurile melodiei (adică asta, pusă azi şi pe fb). Mâinile îi sunt ocupate o vreme cu o portocală. O aruncă în aer, o prinde, o aruncă iar, o scapă şi scăpată rămâne. Cum-necum cei doi intră în vorbă. Din una într-alta, fata cere găzduire câteva ore în camera lor, el acceptă, că e loc berechet şi ce se poate întâmpla, nu?

Restul e un mix poetizat între Lolita şi Lost in Translation peste care Ratanaruang presară oareşce condimente de asian thriller: violenţă, kidnapping, tortură, însă în tonuri uşoare ca o ploaie de vară în capitala Thailandei.

Adrian Sitaru: „Realitatea aduce de multe ori a gag din cauza presei de slabă calitate...”

Imediat după ce l-am văzut, în competiţia naţională NexT, am scris pe pagina de fb aşa:

Excursie, cel mai recent scurtmetraj de Adrian Sitaru, este o microdramedie (sau comedramă?) condusă cu mână sigură de la primul cadru (ironic) până la ultimul (heartbreaking, în sensul superior al termenului). 

Pe un remarcabil scenariu scris de Adrian Titieni (prezent şi în distribuţie), cu o imagine subtilă, neutră şi calmă (Adrian Silişteanu) şi un montaj ce dictează discret ritmul (Andrei Gorgan), Excursie vorbeşte simplu despre responsabilitate, despre modul în care noile tehnologii şi mass-media pot influenţa comportamente în absenţa responsabilităţii (părinteşti, în acest caz) şi, nu în ultimul rând, despre reevaluarea priorităţilor după traversarea unor situaţii-limită. 

Simplu, cum spuneam, fără emfază, în doar 19 minute. Revin la acel ultim cadru pentru că mi-a adus aminte de episodul din Moromeţii (volumul I) în care Ilie Moromete îşi redescoperă fiul, obligat fiind să-l poarte pe braţe după ce e doborât de accesul de friguri, la serbare. De altfel, personajul lui Titieni aduce mult cu Moromete-senior prin atitudine (chiar dacă mai brutală şi vulgară). 

[imagine via pagina de fb a filmului Domestic]

La câteva zile distanţă, Excursie avea să fie premiat, din care motiv m-am gândit să-l rog pe regizor să-mi acorde un interviu. Zis şi făcut! Adrian a fost de acord şi a răspuns rapid şi amabil, aşa că a ieşit dialogul de mai jos. Îi mulţumesc pentru disponibilitate, promptitudine şi răbdare... Mai rare astea pe la noi!

Cinesseur: Excursie, primul scurtmetraj pe care îl lansezi în ţară, în acest an, a primit menţiunea juriului la recent încheiatul NexT (a opta ediţie). N-ai fost la festivitate, dar dacă ai fi fost, cum ar fi sunat speech-ul tău?

Adrian Sitaru: Coincidenţa a făcut să fiu la o jurizare, un concurs între licee pe tematica filmului. Speech-ul: „Mulţumirile de rigoare juriului şi mulţumiri personale selecţionerilor!”

Cinesseur: Motivarea juriului a fost următoarea: „pentru prospeţime, umor şi cel mai bun scenariu”. Crezi că le-a scăpat ceva? (Eu aş zice montajul, foarte empatic, imho).

Follow up Cvasimilitudini (LXXXII) [„And it was all yellow”]

Follow up la postul de aici!

Screenshot from Dom Hemingway (dir. Richard Shepard/2013)

[image & suggestion courtesy of Richie]

"Four is what...?" (44) [Wuthering Heights]

Cu acest Wuthering Heights (2011), spinoasa - din punct de vedere etic - problemă a adaptării libere (ca gen) ridică din nou clasicele întrebări. Prima: centrarea naraţiunii filmice pe iubirea imposibilă dintre Heathcliff şi Catherine Earnshaw este calea (să-i spun regală?) ce conduce către esența romantică a cărții lui Emily Brontë sau doar o eschivă în fața întunecatelor adâncimi ale unuia dintre cele mai damnate personaje ale literaturii? Sau: nu cumva senzualismul regiei practicate de Andrea Arnold deplasează accentul de pe consoanele unei uri reci și a unei iubiri morbide pe vocalele posesiei amoroase, mai simplistă şi mai simplu scos la înaintare? Mai vreţi? Mai am: este recursul la elipse şi impresionism opţiunea corectă pentru a ca spectatorul să poată survola în cunoştinţă de cauză desfăşurarea grandioasă a forţelor malefice din care romanul își țese urzeala?

Ca adaptare (foarte) liberă, filmul lasă aceste semne de întrebare în derivă, iar cei care vor să dea cu barda, au pe ce să-şi exerseze muşchii. Totuşi, Andrea Arnold reușește să stabilească un dialog fin şi delicat cu opera-sursă. Nu pretinde că o îmbrățișează în totalitate (cine ar putea vreodată?), ci încearcă să-i capteze asurzitoarele ecouri, privilegiind prin mizanscenă doar câteva aspecte, riguros alese şi totalmente susţinute ca principii operaţionale. Cu atât mai rău pentru lucrurile rămase pe dinafară,  însă ce se taie in the process, nu se fluieră.

Emoţia puternică este degajată de prezența vizuală și sonoră a naturii, de frumuseţea austeră, ostilă şi stranie a aridelor ţinuturi englezeşti, trăsătură esențială a romanului adusă aici până aproape de incandescență. Din fericire, filmul se îndepărtează de imageria romantică tipică şi pătrunde, în schimb, în mecanica şi dinamica raporturilor nemijlocite dintre personaje şi spaţiul în care se mişcă, decizie regizorală sprijinită şi de formatul imaginii. Arnold nu se pierde în peisaj, ci restrânge cadrul pe negocierea permanentă a corpurilor cu spațiul și cu elementele unei naturi cât se poate de vii.

Mergând pe firul poveștii clasice din care reține doar câteva episoade, recurgând la omisiuni și salturi, filmul amorsează constant senzaţia (pentru unii sâcâitoare, poate) de impregnare a personajelor în „vizaviul” lor cu mediul ambiant. Impregnare fizică, intimă, până la os. Totul pe fondul unei distincţii foarte fluide între interioare și exterioare: ambele induc semnificații, percepții diferite, reacții emoționale în lanţ.

Cadrele filmate de pe umăr și gros-planurile sunt, de regulă, poncife ale unei regii ce preamăreşte simțurile și materia. Nu e cazul aici! Wuthering Heights strălucește printr-un decupaj și un montaj extrem de inventive și mobile, capabile de ciocniri subtile. Amândouă îşi extrag precizia şi rafinamentul dintr-o subiectivitate declarată: punctul de vedere al lui Heathcliff este predominant și funcţionează ca un catalizator sau prismă ce deformează evenimentele, alter(n)ând distanțele și planurile. Regăsim acest lucru în sound design: textură bogată în context ambiental, ce parcă antifonează scurtele dialoguri incidentale, lăsând naturii rolul de prim solist, în contrast cu tonalitatea mai clară, mai puternică a dialogurilor dintre cei doi protagonişti.

E un stil ce ne-ar putea face să ne gândim la Malick și la posibile conexiuni cu The Tree of Life: for instance, capela gotică din filmul lui Arnold în opoziție cu himerica şi aroganta catedrală malickiană. Reîntoarcerea lui Heathcliff, adult (a cărei importanță este considerabil diminuată), face loc unei suprapuneri temporale în care reapar momente din copilăria sa. Nu există nici un „marcaj” care să delimiteze aceste clivaje, iar asta mi se pare încă o prelucrare înţeleaptă a epicului victorian în sensul că dezvăluie suprafaţa friabilă pe care evoluează personajele și traiectoria circulară a vieții lor, văzută atât ca iad, dar și ca paradis pierdut, dureros repliate unul în celălalt.

The Visual Showdown (I): Asian Taboo [special video guest post by Mihnea Ştefan Avram]

Long story short: Mihnea mi-a trimis pe fb nişte linkuri cu câteva dintre montajele sale inspirate de elementele comune ale unor filme altfel diferite ca gen sau structură. Un fel de video-cvasimilitudini, dacă doriţi, adică ceea ce m-am lăudat eu că fac în urmă cu un secol şi n-am mai făcut. Mi-au plăcut, au vână şi substanţă, semn că el are ochi pentru detalii (şi timp pentru a le pune laolaltă), drept pentru care i-am propus să contribuie aici cu acest tip de special guest post-uri. A acceptat, m-am bucurat, i-am mulţumit, şi iată-ne, deci, în faţa primului rezultat. 

Ladies and gents, here's the first installment of The Visual Showdown: Only God Forgives (dir. Nicolas Winding Refn/2013) vs Enter The Void (dir. Gaspar Noé/2009)! Asian Taboo by Mihnea Ştefan Avram. Kudos!

«Deconstrucție:

Pe fondul senzualității specifice Orientului, două povești își descurcă ițele și se împletesc într-un amalgam de tabuuri, violență și cărări interioare.

Ca orice aventură, totul începe cu un preludiu incitant, având ca decor un oraș care nu doarme și care promite plăceri ascunse.

La fel ca în teoriile lui Freud, mamele au un rol principal în exprimarea sexualității propriilor progenituri, cu frații și surorile pe un plan secundar.

Nici un drum nu există fără elemente le de legătură, holuri și tunele. Într-unul evocă latura fizică a călătoriei, iar în celălalt spiritualitatea interioară.

Mâinile au un rol important în viaţa noastră: asigură unul din simțurile cu care sondăm lumea și, desigur, sunt un element activ prin care ne îngăduim extazul.

Bonus: femeile care vând sex. O formă de egoism servită pe platoul masculinității. Dar nu întotdeauna totul e permis.» [Mihnea Ştefan Avram]

Le Voyage en l’Occident (avec Tsai Ming Liang)

„Forma este un fond care tinde spre suprafaţă.” 

(Victor Hugo) 

14 cadre, 14 planuri-secvenţă. Cele mai multe de la distanţă. Cameră fixă, instalată frontal sau pieziş. Celelalte, trei sau patru, conţin în gros-plan chipul lui Denis Lavant (cu o singură excepţie). În rol de practicant al doctrinei Zen sau ceva de genul.

14 cadre. Cu durată variabilă. Cel mai lung are cam 19 minute şi înfăţişează un călugăr budist coborând în relanti scările unui pasaj subteran, 12 pare-mi-se. O coborâre lentă, în timp real, care aici pare timp diluat. Călugărul acesta (Lee Kang-Sheng) este personajul central, constant, nedispensabil.

Cadre reci. Montaj abrupt, asimetric, lumină naturală, sunet ambiental în priză directă. Nu există o poveste, nu există dialoguri. Există sens. Dincolo şi dincoace de limita percepţiei primare.

Paul Salopek* avea dreptate: mersul e o cădere înainte. „Fiecare pas e un plonjon întrerupt, o prăbuşire evitată, un dezastru evitat”. Astfel, mai spune Salopek, mersul devine un act de credinţă. Exact ca în acest film, Le Voyage en l’Occident, un mediumetraj de Tsai Ming Liang, de fapt cel mai recent film al său, în care un călugăr budist, desculţ, înveşmântat într-o mantie purpurie, o nuanţă apropiată de cea a sângelui închegat, traversează Marsilia. Impasibil, netulburat de forofota urbană, atent doar la a păstra ritmul, la a compune şi descompune mişcarea în fracţiuni de secundă. Egale. Clătinare iambică, miracol în doi timpi, cădere înainte evitată. În slow motion.

Punând aici un fragment din fiecare cadru nu spoileresc nimic fiindcă nu-i nimic de spoilerit. Ce se vede preţ de 56 de minute e mai curând o bucată dintr-o poveste. O piesă a unui puzzle, a doua, cronologic vorbind, din tabloul cel mare. Prima datează din 2012 şi a fost filmată în Hong Kong. Se intitulează Voyager, are doar 26 de minute şi este parte a unui omnibus - Beautiful 2012 - produs de cea mai mare platformă tv online din China, Youku (un fel de Youtube chinezesc). Ceilalţi contributori sunt Ann Hui, Gu Changwei şi Kim Tae-yong.

Revin la secvenţa intrării în pasaj. Pe culoarul din stânga, ceva mai luminos, trecătorii îşi văd de treabă. Unii urcă, alţii coboară, mai nimeni nu se sinchiseşte de acest apostol-emisar al lentorii. Câţiva - copii, mai ales - cască gura curioşi sau îi dau târcoale. În cele din urmă îl abandonează şi aceştia, după ce un domn îi informează că omul nu e nici beteag, nici nebun, ci pur şi simplu aşa se deplasează el. E călugăr budist, explică autoritar vocea, mersul acesta e parte din felul lor de a fi. Şi expresie a unei alterităţi inaccesibile, adaug eu, căci discipolul Lavant nu depăşeşte nivelul de imitator.

Aparatul de filmat e instalat în partea de jos a scărilor, astfel că pelerinul navighează în permanenţă în contre-jour. Silueta sa, tivită de un nimb difuz de lumină, se transformă în funcţie de zona pe care o tranzitează, pendulând între contur abia perceptibil şi corporalitate fluidă. Haloul purpuriu al robei colorează obscuritatea. E un comprimat de cinema simplu şi pur, o formă de învecinare cu transcendentul.

Din partea cealaltă privite lucrurile, nu m-aş repezi să afirm că avem de-a face cu o metaforă a lipsei de dialog dintre două culturi - occidentală şi orientală. Marsilia lui Tsai e depersonalizată, folosită strict ca referinţă topografică. Funcţia iconologică, adică de exponent al lumii occidentale, este ignorată cu desăvârşire. Asta se vede mai ales în a doua cea mai lungă secvenţă a filmului, consumată într-un colţ anodin de piaţă: în cele 7-8 minute cât durează traversarea perimetrului, toate naţiile pământului se perindă brownian prin cadru. E un melting pot etnic care nu are nici o legătură cu o identitate precisă (europeană). 

De unde şi intersectarea fără urmări, simplă lipsă de coliniaritate ce-şi găseşte pandant într-o secvenţă din The Thin Red Line (cea de mai sus). Trupuri ce trec unele pe lângă altele simulând curiozitatea. Manechine ambulante, ori ştim cu toţii că manechinul este efracţia unei configuraţii, iluzie optică a motricităţii. Timp şi spaţiu mixate într-un soi de prezent continuu.

* Paul Salopek a pornit anul trecut - pe jos - din Africa (Etiopia), într-o călătorie ce va dura şapte ani cu punct terminus Ţara de Foc. Practic, el reface călătoria strămoşilor noştri care au descoperit primii Pământul cu cel puţin 60.000 de ani în urmă.

Imaginile acestea sunt din Voyager, scurtmetraj care, cel puţin deocamdată, poate fi considerat kilometrul 0 al proiectului iniţiat de Tsai Ming Liang. Voyager va putea fi urmărit la NexT 8, în cadrul noii secţiuni Arthouse Shorts.