A Most Wanted Man: „grand finale” pentru Philip Seymour Hoffman

A Most Wanted Man curge încet, calm şi metodic ca un râu care-şi negociază fiecare centimetru de albie. Ieşirile din matcă sunt puţine şi sunt urmate numaidecât de replieri. Există, totuşi, un moment în care acest parcurs lin se intensifică brusc şi curenţii subterani ies rapid la suprafaţă, învârtejindu-se într-un punct fix. Mai exact în secvenţa în care protagonistul acestui şi mai stil(iz)at Mad Men cu spioni, Günther Bachmann (PSH), şeful unui serviciu secret german a cărui misiune e combaterea terorismul, ajunge în faţa unei evidenţe devastatoare, îndelung ignorate. Înfruntarea nu mai poate fi evitată.

"Four is what...?" (52) [A Guide To Recognizing Your Saints]

Din categoria acelor filme cu incongruent parfum nostalgic care evocă „şcoala vieţii” în cartierele rău famate din suburbiile americane. Amestec de violenţă extremă, naivitate, iubiri adolescentine, prieteşuguri şi trădări, tensiuni rasiale, toate pe un fond muzical şaptezecist perfect asortat cu dramele mici şi mari ale protagoniştilor (depănate în flashback).  

Robert Downey Jr., impresionant în rolul scriitorului matur care-şi aminteşte o tinereţe agitată (perioadă în care este interpretat de Shia LaBoeuf), întreruptă brusc odată cu fuga de-acasă. Gest pe care tatăl său, imigrant simplu la a doua generaţie (cu principii de viaţă şi mai simple), nu-i dispus să-l ierte sub nici o formă. El avea alte planuri pentru fi-su! Trecut true colors versus prezent gri într-o adaptare relaxată a unui roman autobiografic (autor, scenarist, regizor: Dito Montiel). Film premiat la Sundance în 2006. Pe bună dreptate.

Iar dacă vă întrebaţi ce ascultă domnul ăsta, atunci aflaţi că despre asta este vorba... Are şi o teorie legată de ea, dar mă tem că e nevoie să aflaţi direct de la el.

Dystopia extraordinaire (Gilliam x 3): Special guest post by Mihnea Ştefan Avram

„Luăm cele trei distopii ale lui Terry Gilliam, amestecăm ușor, adăugăm niște Ceaikovski și savurăm. Iese o amintire a unui viitor care s-a întâmplat, cu costume extravagante sau fetișiste (se putea fără?), cu o fată de care ne amorezăm (se putea fără??) și diferite mașinării vintage pompoase. Și-n tot acest timp, o figură sau figuri supreme, care se joacă de-a semizeii, un Big Brother (știe Orwell) care veghează constant și paternal subiecții. Și în final, nu există scăpare, nici un happy end. Iluzia trăiește suprem.” (text + montaj: MSA)

„All good people read good books” (29) [Little Winky]

„E un roman genial scris de un copil de patru ani: Little Winky de Horace Azpiazu. Cartea e profund antisemită. 

Cvasimilitudini (XCIV) [Smoked hams]

Două comedrame cu puternic specific local: spaniol şi irlandez. Prima fără problematizări serioase în zone etice/morale înalte, a doua cu probleme exact în acele zone fiindcă acolo-şi cantonează intriga: un preot catolic cu un comportament ireproşabil este pus în faţa unei ameninţări cu moartea formulate de un membru al micii comunităţi în care prestează. Motivul: vrea să răzbune prin crimă o altă „crimă” căreia i-a căzut victimă în copilărie: abuzul sexual comis de un alt reprezentant al bisericii.

The Marquee (10)

Tipul spre care e îndreptată săgeata e Ben Affleck, aflat la al doilea său film important: Dazed and Confused (dir. Richard Linklater/1993). Întâmplările istorisite aici se petrec în 1976, imediat după ultima zi de şcoală a acelui an, întâmplător şi anul în care avea să fie lansat Family Plot, ultimul lungmetraj semnat Hitchcock.

Bonus: un clip din film în care apare şi Matthew McConaughey (primul rol serios şi pentru el). De altfel, distribuţia e plină de nume care mai târziu vor deveni staruri, printre care Milla Jovovich şi Parker Posey.

Şi pentru că tot se discută de un posibil sequel pentru Boyhood, pe mine unul m-ar interesa unul pentru Dazed and Confused. Linklater n-a exclus această posibilitate, numită de el un „sequel spiritual”. Cu atât mai mult cu cât surprinde percutant deruta şi spleen-ul (sub)urban al unei generaţii de tineri americani plictisiţi pentru care „the fifties were boring. The sixties rocked. And the seventies - oh my God, they obviously suck. Come on! Maybe the eighties will be radical.” Este, practic, generaţia din care a făcut parte şi Linklater (născut în 1960), întâmplările din film fiind mai mult decât autoreferenţiale.

Aimer, boire et chanter/Life of Riley: scurt şi consistent tratat despre „biologia umbrei”

Deşi Alain Resnais face cam acelaşi lucru de 30 de ani încoace - prezintă viaţa ca o piesă de teatru şi lumea ca scenă - Aimer, boire et chanter/Life of Riley, ultimul său film, a fost distins la ediţia curentă a Berlinalei cu Premiul Alfred Bauer. Juriul l-a considerat o „producţie care deschide noi perspective”, iar asta e o motivare ce denotă, dincolo de ironia uşor involuntară, o bună orientare în teren. Cu alte cuvinte, membrii juriului au înţeles că au şansa istorică de a onora un cineast de anvergură cât încă este în viaţă. Să-i încadreze filmul în paradigma cinema-ului modernist era doar o operaţiune de rutină. La mai puţin de o lună de la anunţarea palmaresului, Resnais îşi încheia socotelile cu viaţa.