2014/Alte superlative: Year's Best Use of a Pop Hit (in a film feature)

Se impune o recapitulare: în 2013 a fost Heroes, anul trecut Modern Love, plus Space Oddity à l'italienne - menţiune, iar acum din nou... Space Oddity! Rezultă practic că n-a fost an de la instituirea acestei secţiuni în care o piesă de David Bowie să nu se califice pentru The Lloyd Dobbler Award (numele alternativ al acestei categorii), ceea ce mi se pare o superbă minunăţie, cu atât mai mult cu cât melodiile sale „plantate” prin coloane sonore sunt arhicunoscute! Nu plonjează mai nimeni prin discografia sa după rarităţi, ba dimpotrivă: calea bătătorită e sfântă. Şi totuşi, de fiecare dată rezultatele sunt altele, aşa cum se întâmplă şi-n aceste secvenţe aeriene nocturne din Bird People. Explicaţia e că pur şi simplu muzica lui face masă, cum se zice în fizică, lipindu-se perfect de imaginile pe care e suprapusă.

Întrebată de CdC de ce (aliteraţie deliberată, hehehe!) a ales fix această melodie, riscând pe lângă saturaţia produsă de notorietatea hitului şi un efect de redundanţă, Pascale Ferran a răspuns franc şi direct, după cum urmează (nu cred că se impune traducerea, franceza folosită aici e ultrafacilă): 

„C’est simplement parce que j’adore cette chanson, elle me réconcilie avec moi-même. C’est un truc d’adolescence. Quand on l’a essayé sur les images, ça produisait sur moi exactement ce que je recherchais: un enffet d’envol et de jubilation absolue, mais aussi une emotion plus paradoxale. C’est un sequence où tout est permis pour le personage, et je trouvais ça bien que le film s’autorise tout à ce moment-là. C’est vrai que ça peut paraître redonant avec la scène, mais j’ai toujours adore cette chanson sans comprendre les paroles, donc sa présence dans le film est surtout liée à la musique pour moi.”

E un caz în care rezonez plenar cu această viziune totalmente sinceră şi simplă de a face cinema şi nu ascund că, văzând de mai multe ori filmul, am simţit vertijul şi jubilaţia. Vorba aia: de când nu aţi mai visat că zburaţi?

Menţiuni:

It Must Have Been Love/Roxette în Comet (guilty pleasure to the moon and back)
Don't Say a Word/Patti Austin în Saint Laurent

Cvasimilitudini II.7 [Birdmen]

Screenshot from Boy Meets Girl (dir. Leos Carax/1984)

Screenshots from Birdman (dir. Alejandro González Iñárritu/2014)

Coincidenţe, de bunăseamă, but hey, Cinema loves coincidences, right?

2014/Alte superlative: Best „mots de passe”

Screenshots from Maps to the Stars (dir. David Cronenberg/2014)

Cum nu toată lumea e familiarizată cu sintagma, reiau definiţia lui Baudrillard pe baza căreia am instituit această categorie: „Mots de passe... L’expression me semble assez bien dessiner une façon quasi initiatique d’entrer à l’intérieur des choses, sans pour autant en dresser un catalogue. Car les mots sont porteurs, générateurs d’idées, plus encore, peut-être, que l’inverse. Opérateurs de charme, opérateurs magiques, non seulement ils transmettent ces idées et ces choses, mais eux-mêmes se métaphorisent, se métabolisent les uns dans les autres, selon une sorte d’évolution en spirale. C’est ainsi qu’ils sont passeurs d’idées.”

În filmul lui Cronenberg, liberty (sau liberté în limba de scriere a versurilor) e introdus de o fantomă, căci ce altceva e o fantomă dacă nu o ipostază a libertăţii absolute, arbitrare, prezenţă insonoră în apariţii, dar cât se poate de vorbăreaţă odată întrupată? Cuvântul (de trecere) va fi repetat de cinci ori pe parcursul a aproape două ceasuri. Cam mult, au zis unii. Deloc, zic eu. Pentru că a cita diverse strofe din ilustrul poem eluardian, într-un context în care Hollywood-ul e teatru de operaţiuni, nu e fiţă intello, ci epitom al evadării romantice dintr-o lume închisă, cosangvinizată.

2014/Alte superlative: Best Selfie

Runner up

Screenshot from L'extravagant voyage du jeune et prodigieux T.S. Spivet 

(dir. Jean-Pierre Jeunet/2013)

And the winner is... selfie-ul ratat al titubantului comandant-anchetator Van der Weyden (un Bernard Pruvost excepţional, scos de Dumont din joben realmente), deranjat în tentativa de auto-portretizare cu telefonul de un elicopter aducător de veşti proaste.

Screenshots from P'tit Quinquin (dir. Bruno Dumont/2014)

Scurt, dar complementar, un text tematic tot pe 26 (universul care conspiră, drăguţul!). Dacă fac trimitere spre el e şi pentru că filmul lui Jeunet corespunde accepţiunii date de Debray (o găsiţi acolo) acestui termen. Chiar şi aşa, rămân la ideea că adaptarea cărţii lui Reif Larsen a generat un film agreabil.

2014/Alte superlative: Best Answered Question (in a Film)

Screenshot from Birdman (dir. Alejandro González Iñárritu/2014)

El, actorul-megavedetă pe Broadway, plin de fumuri, sigur pe sine şi cinic. Ea, fiica unui actor cândva star la Hollywood, refugiat acum pe Broadway pentru o lovitură de imagine care să-l readucă în prim-plan, proaspăt ieşită de la dezintoxicare şi angajată ca asistentă personală a tatălui, doar-doar s-o da pe brazdă, nesigură pe ea, dar foarte înfiptă tocmai pentru a-şi masca lipsa de încredere. Fumează amândoi în balconul teatrului şi joacă „truth or dare”. El alege adevăr(ul), fiindcă îi vine mai uşor să spună lucrurilor pe nume şi oricum nu menajează pe nimeni, deci nici pe fetişcana asta rebelă, ea alege provocare(a), mai ales că-i şi cam place de el. Şi nu doar din spirit de frondă, pentru că dacă nu e clar deja, el şi tatăl ei sunt rivali pe scenă.

Într-un astfel de balans pe muchia flirtului, întrebarea ei pică aproape firesc: 

- If you weren't afraid what you wanna do to me?

Răspunsul lui, franc şi cravaşant, îi taie aripile:

- I'd pull your eyes out of your head, I'd put them in my own skull and look around so I can see the street the way I used to when I was your age.

Simply beautiful! Simply the best!

Previous best answered questions:
2013
2012

2014/Alte superlative: Best Live Act in a Movie

Două sunt reprezentaţiile şi amândouă sunt inserate diegetic de Dumont în desfăşurarea de forţe (supranaturale şi subumane) din P'tit Quinquin, miniserie tv plasată de subsemnatul pe locul I în ierarhia celor mai bune filme (producţii cinematografice) ale anului trecut. Bine, pentru cei familiarizaţi cu stilul lui Dumont nu-i nici o noutate folosirea muzicii în formula asta, însă aici se întrece pe sine, ajutat evident şi de spaţiul generos alocat convoluţiilor epice, implicit dezvoltării personajelor.

Lisa Hartmann, interpreta (şi compozitoarea) acestei piese, înglobează tot ce-i mai naiv şi totodată kitsch în aspiraţiile de vedetă ale unei fete de la ţară, rămânând totuşi departe de ridicolul unei posturi de genul ăsta. Ridicoli şi aberanţi sunt ceilalţi. Coliziunea dintre ingenuitatea unei adolescente ce-şi doreşte să ajungă star şi obtuzitatea unei lumi rejective va avea un climax gândit parcă în trasa acelui celebru principiu „jeter des perles à des cochons”. Ieşirea ei din scenă e copleşitor de absurdă, dar numai pentru cei din exterior. Mais c'est „la bête humaine, mon commandant!”, n'est-ce pas?

2014/Alte superlative: Best Use of Suspense

Screenshot from Manakamana (dir. Stephanie Spray & Pacho Velez/2013)

Vor reuşi cele două femei să termine îngheţata, ce se topeşte accelerat, înainte ca gondola să ajungă la capăt? 11 minute durează un tur, dus sau întors, şi e filmat în timp real.

***
Primul episod din seria asta e aici, iar dacă nu aţi mai prizat ceva suspans lately, găsiţi aici o lecţie numai bună de recapitulat.