La giovinezza||Youth (dir. Paolo Sorrentino/2015): între reciclări şi pastişă

N-am de gând să mă lăbărţez pe şapte paragrafe şi nici să bat apa-n piuă pentru a spune ceva ce e de ordinul evidenţei: noul film al italianului Paolo Sorrentino, un cineast pentru care - nu mai e nici un secret de-acum - am o anumită slăbiciune, e o mare dezamăgire. Fireşte, în comparaţie cu La grande bellezza, dar şi în comparaţie cu orice alt film făcut de el, inclusiv This Must Be the Place, cel mai slab ever, în opinia mea. Întâmplător sau nu, la fel ca acela, şi La giovinezza e tot în limba engleză. Să fie o posibilă explicaţie a eşecului faptul că Sorrentino nu e în stare să comunice la fel de bine cu actorii neitalieni, că nu poate intra în rezonanţă cu ei (s-au mai văzut şi alte cazuri).

Când îi vezi pe Rachel Weisz (singura rază de lumină într-un film în mare parte anost), Michael Caine sau Harvey Keitel debitând replici, unele de o trivialitate aiuritoare (ghiciţi cine e scenaristul?), de parcă ar fi automate de cafea cu voce umană, apare şi întrebarea: nu cumva, dincolo de dialogurile slabe, e şi o problemă de comunicare pe undeva, o problemă de transmitere a cerinţelor?

Evident, nu e singura sau cea mai mare hibă. Defecţiunea e structurală. De pildă, găsesc niţel redunantă, la doar doi ani distanţă de un hit internaţional realizat cu un anume instrumentar, opţiunea de a miza, fără nici o variaţie stilistică, fix pe aceeaşi schemă narativă (peripatetizările sau peripatetismele retrospective ale unor artişti 70+, looking back in anger), fix pe aceeaşi temă axială (îmbătrânirea), fix pe acelaşi melanj muzical (coloana sonoră e cu de toate, de la muzică clasică la tehno-pop) şi nu în ultimul rând pe acelaşi montaj disruptiv. Care funcţiona perfect în La grande bellezza, pentru că povestea de-acolo era centrată pe un singur personaj, ori aici e complet out of sync (există cel puţin două subplot-uri), împingând întregul ansamblu în ceva ce pare o accentuată criză de idei. Sau na, revizitarea unei reţete de succes.

Între noi fie vorba, cam toţi protagoniştii din La giovinezza sunt victimele unor crize: dirijorul interpretat de Michael Caine are o cădere de (psiho)sistem de operare, regizorul lui Keitel (cuscrul dirijorului) de inspiraţie, fiica şi asistenta dirijorului (Weisz) are probleme de cuplu, actorul lui Dano (subtil, nu?) e beteag şi el de spleen anti-hollywoodian, iar un tip ce-l interpretează pe Maradona, dacă nu cumva o fi chiar dublura lui (Roly Serrano), e cât un caşalot steroidizat, semnalment fizic ce denotă o criză generalizată. Apropo: dacă tot voia să-l aibă în film pe Diego, nu înţeleg de ce nu l-a solicitat direct pe el? Că doar sunt prieteni buni, l-a pomenit şi în discursul de Oscar... De ce era nevoie de un proxy care mai curând îi face un deserviciu titularului ? Se ştie deja: în materie de a-şi face singur deservicii, Maradona e neîntrecut.

Mai sunt şi alte personaje prin peisaj, majoritar decorative, un fel de extras cu atribuţii extinse. Ele nu traversează vreun turbion personal, ci viaţa sau orizontul vizual al celorlalţi: muza regizorului (Jane Fonda), o maseuză parţial tăcută, exotică prin prezenţă (Luna Zimic Mijovic), Paloma Faith, Sumi Jo & Mark Kozelek as themselves şi, cu voia dumneavoastră, ultima dar nu cea din urmă, compatrioata noastră Mădălina Ghenea (aplauze, sic!). Tot as herself, dar un fel de herself wannabe: Miss Univers. Ei bine, galeria asta întreagă de freakşi (plombată cu un Dano deghizat temporar în Hitler!) e înghesuită - în scopuri terapeutice, chipurile - în decorul alpestru al unei staţiuni elveţiene (da, da, sunt şi vaci, cu tălăngile aferente, pe care Caine le şi dirijează într-un concert imaginar, rezultând cu acest prilej şi cea mai penibilă secvenţă din film). Altfel spus, un fel de cimitir al elefanţilor înţelepţi, înţelepţiţi sau pe cale de îneţelepţire (vorba vine). Sau un Sunset Boulevard strămutat în Elveţia. Sau corabia felliniană din E la nave va, că tot e Sorrentino mare fan Federico (bine, aici nu e cazul, tentativa de omagiere fiind o cruntă deziluzie)! Mai vreţi? Ar mai fi...

Din cauza conţinutului mai altfel, acest clip e parolat. Parola e ghenea (previzibil, nu?)

Ce rămâne? Imaginea, ce altceva? Grandioasă, spectaculară, eye-candy (maestru de ceremonii, Luca Bigazzi, colaborator de cursă lungă al lui Sorrentino). Mă tem însă că e prea puţin pentru ambiţiile sale măreţe şi pentru aşteptările înalte (ale mele şi ale altora). Poate că pe undeva regresul era inevitabil, se mai întâmplă, dar ce mă miră peste măsură e prezenţa sa la Cannes, în competiţie, în condiţiile în care alte filme, incomparabil şi indubitabil superioare, au fost expediate în secţiuni adiacente. Mă rog, nepotismul sau cosangvinismul de castă e problema selecţionerilor şi a directorului festivalului. Cine ştie, poate-l întreabă cineva pe Frémaux cum stă treaba, că oricum vine la Bucureşti zilele astea cu filmele fraţilor Lumière (restaurate), eu doar semnalez încă o anomalie. Speaking of Les films de Cannes: La giovinezza nu a fost inclus în program, presupun că nu mai e o noutate pentru nimeni, însă dacă simţiţi nevoia unei atrocităţi veritabile, vă recomand Il racconto dei racconti/Tales of tales (cel mai recent Garrone, adică).

Am auzit pe undeva că La giovinezza ar fi un film filosofic. Probabil că e, însă numai pentru cei care n-au citit mai mult de două pagini de filosofie. Altfel, e doar un film ratat, un construct artificial care simulează emoţia, melancolia sau compasiunea şi nu capturează sub nici o formă acea idee de sense of time. E complet în afara ei şi e trist pentru un cineast care citează din Stravinski sau Novalis.

Entertainment: destabilizare cu orice preţ

„Mi se pare ridicol (...) că se aşteaptă ca oamenii să se închidă într-un costum de haine. De exemplu, în costumul unui inginer, al unui doctor sau al unui geolog, apoi pielea creşte peste costum, vreau să spun peste haine, iar omul respectiv nu-l mai poate scoate.”

Am găsit fragmentul ăsta într-o proză de Alice Munro şi mi se pare că se potriveşte la fix antieroului din Entertainment, fiindcă tot filmul nu e altceva decât o urmărire telescopată a opintelilor sale de a-şi scoate acel costum în care lumea îl vede orice-ar face. Interpretat de Gregg Turlington, într-un soi de contre emploi la Neil Hamburger, personaj pe care l-a jucat în mai multe sitcom-uri de legendă (Free Radio),  tipu' e comediant stand-up  care emite gutural texte porno-scatologice cu pretenţii de umor în faţa unei audienţe compuse din rednekşii adunaţi prin cârciumile unor orăşele din apropierea deşertului Mojave. Inadecvarea mesajului la public e izbitoare şi cu toate acestea el continuă să-şi urmeze neabătut calea şi să respecte (auto)angajamentele de a apărea în faţa unui ciopor de tâmpiţi pe care-i detestă.

Văzându-l cum recurge la absolut orice mijloc pentru a fi antipatic îţi vine să crezi că omul ispăşeşte o condamnare la muncă în folosul comunităţii. Nu i se poate sustrage (din motive diverse), însă apelează, în compensaţie, la tot ce-i stă în putinţă pentru a o sabota. Şi implicit pentru a se autosabota. Cum se zice pe stradă, pare că şi-o caută cu lumânarea. Interesant e că nici măcar nu-i prea clar ce caută. Atunci când o gagică, ofensată de insultele pe care le debitează, îi aruncă un pahar cu apă în faţă, limbajul la adresa ei devine ultraviolent, de genul „ori la bal, ori la spital”. Impresia, construită de regizor cu prim-planuri pe chipurile tot mai aspre ale bărbaţilor din sală, e că la sfârşit va fi călcat în picioare, ostilitatea din aer atingând cote periculoase. Ei bine, nu se întâmplă asta: deşi i-a provocat şi a lăsat impresia că îşi asumă riscul de a fi pulverizat, ca şi când asta ar fi dorinţa lui ultimă, va refuza confruntarea şi va ieşi neonorabil din clinci, pe uşa din dos. 

În general, cam asta e tot ce face. Iese pe uşa din dos din orice situaţie în care-l poartă hazardul. Duce cu el o povară pe care doar o putem intui privindu-i chinul sisific de a se conecta la ce-i în jurul său. E anxios, asocial şi dispreţuieşte tot ce mişcă, în mod manifest sau reţinut. Singura lui fărâmă de umanitate răzbate din tentativa de a ţine, telefonic, legătura cu fiica lui demult înstrăinată. De altfel, dorinţa de a o reîntâlni, o ambiţie iluzorie şi asta, ar cam fi unica raţiune ce-l ţine la suprafaţă. Convorbirile cu ea (sau cu mesageria vocală a numărului pe care sună), filmate din perspectivă unilaterală, sunt mai curând nişte spovedanii. După o vreme, în absenţa unei reacţii, şi acestea par a deveni o corvoadă. Un automatism de o tristeţe incomensurabilă.

Aş zice, păstrând evident proporţiile şi diferenţele faţă de romanul lui Musil, că acest comediant fără prea mult har, dar nici din cale-afară de anost. e cel mai spectaculos om fără însuşiri pe care l-am văzut vreodată. Mutatis mutandis, Rick Alverson, care nu e genul de cineast care-şi flatează publicul, ba dacă-l poate flegma, nu ezită s-o facă, poate fi lesne identificat cu acest ins şi, într-un fel, cred că e ceea ce şi-a propus. Deoarece obiectivul său e să destabilizeze cu orice preţ audienţa, mai precis habitudinile acesteia, reflexele ei osificate de valuri şi valuri de junk cinema.

Dacă în The Comedy miza din greu pe scabrosul grosier, în Entertainment trece la nivelul superior, cultivând cu subtilitate, chiar dacă nu lipsesc bucăţi de greţoşenie, un film inclasabil, greu de dus la capăt, însă odată ajuns acolo, the whole picture is changing. În liga asta a turbaţilor fără frontiere, Alverson face un dublu minunat cu Dupieux. Staţi cu ochii pe ei.

P.S.: Unde ajung sau unde se duc (sunt duse) avioanele după ce sunt scoase din circulaţie? La fier vechi, în Europa, sau într-un cimitir de avioane, în State. Victorville, de pildă, în California, la marginea deşertului Mojave, este un astfel de aero-loc de veci, deşi mai corect spus ar fi de tranzit. Un purgatoriu industrial.

 Spectaculos la nivel conceptual, deprimant din perspectivă gnoseologică. Aerul uscat încetineşte puterfacţia tehnologică, timp în care, până la iminenta dezmembrare, de pe urma acestui muzeu open space se mai câştigă nişte bani. Cine doreşte, poate veni în excursie. Cu ghid sau fără. De-aici, din Victorville, îşi începe traseul spre niciunde personajul filmului despre care am vorbit mai sus.

"Four is what...?" (71) [Beasts of No Nation/2015]

Screenshots from Beasts of No Nation (dir. Cary Joji Fukunaga/2015)

Dens, tensionat, brutal, visceral chiar, un fel de Beasts of the Southern Wild în care o catastrofă produsă de om (războiul) ia locul calamităţii naturale. În fond, ambele filme vorbesc despre maturizare forţată, y compris spulberarea inocenţei, doar că registrul e radical diferit: realism magic versus realism crud, ranforsat. Elegia din primul (pentru mine ăsta a fost termenul de comparaţie) e înlocuită cu o poetică a violenţei în mare parte insuportabilă (bine, sunt şi câteva momente în care lucrurile sunt aduse vizibil din condei, puse cu mâna, cum se zice), căci Fukunaga (regizorul primului sezon din True Detective) îşi face o marcă stilistică din nestilizarea cruzimii, din portretizarea acesteia în toată antisplendoarea sa. De regulă, excesul, indiferent de natura lui, dăunează grav unui demers artistic (şi nu numai), însă aici, cumva într-o manieră aproape miraculoasă, ratarea mizei e evitată. Poate că un aport susbstanţial îl are şi carisma tectonică a personajului central (Idris Elba, în rolul unui lord african al războiului, amoral şi sângeros), mie aşa mi se pare, însă nu aş băga mâna nimănui în foc pentru asta (eu fiind şi un fan al său încă de pe vremea The Wire).

Ca să rezum: nu-i un film uşor de dus, are toate ingredientele care să dea spectatorului o senzaţie acută de inconfortabil, dar spre deosebire de alte producţii de gen (apropo, acesta e debutul Netflix pe piaţa lungmetrajelor)  are acea onestitate în numele căreia i se pot ierta destule hibe. Să nu vă miraţi, deci, dacă vă spun că am apreciat în acest Beasts of No Nation tot ce l-a iritat sau indispus pe recenzentul meu veneţian.

Cvasimilitudini II.31 [Kids torturing insects]

Screenshots from Le salaire de la peur (dir. Henri-Georges Clouzot/1953)

Screenshots from The Wild Bunch (dir. Sam Peckinpah/1969)

În cazul de faţă nu e o întâmplare (sau coincidenţă): deschiderea la care recurge Peckinpah (un grup de copii torturează câţiva scorpioni aruncându-i într-un muşuroi de furnici, în timp ce un grup de cowboys intră în oraş) e un omagiu asumat, deschiderii din filmul lui Clouzot, unde un ţâcă în puţa goală maltratează nişte gândaci, asta în vreme ce în sordidul orăşel sud-american în care trăieşte el, îşi face intrarea un convoi de maşini ce va agita întreaga aşezare. Şi implicit vieţile unora dintre cei câţiva pierde-vară cîn aşteptarea unor vremuri mai bune.

"Four is what...?" (70) [Kumiko, the Treasure Hunter/2014]

Screenshots from Kumiko, the Treasure Hunter (dir. David Zellner/2014)

„I only need page 95. It is my destiny”, îl imploră Kumiko (Rinko Kikuchi, unii o ştiţi din Babel) pe gardianul bibliotecii din care încercase să fure un atlas geografic cu harta oraşului Fargo. Omul simte că ceva nu e în regulă cu tânăra aceasta atât de insistentă, dar consimte în cele din urmă şi o ajută să plece cu pagina respectivă, nefiind foarte sigur dacă a luat-o şi el razna sau pur şi simplu e victima unei forme dubioase de hipnoză. 

Odată procurată harta, doar banii necesari călătoriei în State rămâneau o problemă, dar şi asta se va rezolva când Kumiko primeşte cardul firmei la care lucrează pentru a face diverse cumpărături. E un fel de secretară şi, deşi în ultima vreme comportamentul ei lasă din ce în ce mai mult de dorit, boss-ul, un bătrânel cam țăcănit, continuă să-i acorde încredere.

Pare ocazia ideală să-şi pună în practică planul fantasmagoric şi nu o va rata. În fond ce-şi doreşte? O nimica toată: să găsească geanta cu bani îngropată în zăpadă de Carl Showalter (Steve Buscemi), în Fargo, iconicul film al fraţilor Coen (1996)! Sună abracadabrant, la limita scrântelii, însă doar pentru noi, deoarece Kumiko face parte din categoria celor care cred că nebuni sunt doar cei ce nu-şi duc visul până la capăt. Cu orice preţ. 

Pentru ea, geanta aia e mai reală decât realitatea din jurul ei (cvasiinexistentă, căci ea-i o singuratică, o fiinţă completamente alienată), e comoara în căutarea căreia merită să porneşti precum conchistadorii pe vremuri. De altfel, într-o altă secvenţă a filmului şi implicit a propriei realităţi, ea se defineşte chiar aşa: „I'm like a Spanish Conquistador!” Stârneşte doar zâmbete complezente. Şi-ţi vine să te gândeşti la Don Quijote sau de ce nu?, la Jules Verne, memorabil invocat în Vanilla Sky (într-un context oarecum similar).

Asta-i povestea din film. Cea reală, căci a existat una, e puţin diferită, iar fraţii Zellner (David & Nathan, autori ai scenariului) o prelucrează deştept, mixând fapte şi întâmplări adevărate cu speculaţii şi zvonuri apărute în urma anchetelor oficiale şi jurnalistice. La nivel regizoral (semnează doar David) amestecul e şi mai subtil, dozând echilibrat elemente dramatice şi comice (de comedie neagră, mai precis). Nici o clipă filmul nu basculează într-una din cele două direcţii, confruntând în permanenţă spectatorul cu acel clasic suspension of disbelief. Numai că pe invers!

Distant, neutru şi aproape rece (în sens mcluhanian), filmul vorbeşte, fără a-şi propune să indice vreo concluzie sau o linie directoare, despre lucruri (aş zice plăgi, dacă n-aş risca să fiu prea dramatic) actuale: izolare, însingurare autoindusă, contact precar cu socialul, indiferenţă. 

Kumiko e inadaptata perfectă: nu-şi găseşte locul nici în Japonia natală, unde nu are prieteni (cu excepţia unui iepure!), refuză convenţiile sociale (de ex., măritişul) şi evită orice companie umană ce tinde să-i invadeze spaţiul simbolic, cu atât mai puţin în America, unde aterizează cu o obsesie ce-i perplecsează pe toţi cei de care se izbeşte, în general freakşi ca şi ea. Toţi ştiu că acea comoară nu există, însă nici unul nu se omoară cu firea s-o oprească, fiind cumva sideraţi (cuceriţi?) de cerbicia unei fiinţe out of this/their world. 

Până şi poliţistul care ajunge să-i aloce ceva mai mult timp, în parte datorită jobului, în parte din cauza unei fascinaţii greu explicabile, se lasă în cele din urmă păgubaş. Raţional vorbind, ştie că e dusă cu pluta, însă tot pe acelaşi versant al raţionalului se teme de consecinţele imprevizibile ale unui adevăr expus prea brutal. Ezitările sale sunt spaţiul ideal de manevră pentru Kumiko, o formă de aprobare sau legitimare a demersului ei.

Exact aceste două piste sunt folosite şi de Zellner: inocenţa ambiguă a protagonistei şi fascinaţia indescriptibilă exercitată asupra celorlalţi, implicit a spectatorului. Empatia e o cheie sau o cale de a „citi” o fiinţă funciarmente desprinsă de realitate, însă în acelaşi timp balansul despre care vorbeam mai sus ţine filtrul cerebral mereu în alertă. 

În fond s-ar putea spune că acest film e o interpretare în registru absurd a faimosului îndemn din scripturi: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.”

Cvasimilitudini II.30 [Weirdo Haircuts]

Screenshot from Charlie's Angels 

[Season 1, Pilot episode: Charlie's Angels (dir. John Llewellyn Moxey/1976)]

 Screenshot from No Country for Old Men (dir. Joel & Ethan Coen/2007)

Ca să fie clar: în primul cadru e Tommy Lee Jones, cu o frizură ce avea să devină celebră abia în No Country for Old Men, film în care el va juca rolul unui poliţist ce încearcă - inutil - să se opună (rău)lui Anton Chigurh, noul purtător al frizurii. Care Anton, în mod absolut întâmplător, vânează un tip numit... Llewellyn Moss, nume foarte similar, inclusiv fonetic, cu al regizorului primului episod din serialul menţionat mai sus. Să ne mai mirăm, deci, că doar câţiva ani mai târziu Llewellyn va fi (pre)scurtat în Llewyn? Presupun că nu. Coincidenţe, cu siguranţă!

Blitz Oktober CineQuiz

Update: 
Răspunsul corect era (sau este): Roman Polanski. A fost de Mădălina Pojoga, pe care o rog să mă contacteze pe email sau pe facebook, printr-un PM. Felicitări!

Evident, concursul avea legătură directă cu prezenţa mea zilele acestea prin Cracovia.

*

* *

Who's this young fella? Atât trebuie să indicaţi în răspunsurile voastre: numele cineastului imortalizat în aceste fotografii din tinereţile sale fragede. Se punctează primul răspuns câştigător. Secţiunea comments vă aparţine. Noroc! 

Premiul? Un dvd original din colecţia personală. Înţiplat, bineînţeles.

?
Roman Polanski