Cvasimilitudini II.49 [The neon light]

Screenshot from Strangers on a Train (dir. Alfred Hitchcock/1951)

Screenshot from Lost River (dir. Ryan Gosling/2014)

Screenshot from Carol (dir. Todd Haynes/2015)

Juxtapuneri (XLI) [The Tree]

Primul cadru e din Speak (dir. Jessica Sharzer), un film din 2004, deci înainte de faza Twilight a domnişoarei Stewart.

În filmul respectiv juca rolul unei boboace cu dificultăţi de integrare în noul colectiv şcolar. Până şi prietenele la cataramă din gimnaziu încep s-o repudieze fiindcă nu mai e tipa de gaşcă pe care o ştiau ele. Şi chiar o prindea postura aia de mutoasă inadaptată pentru care aproape toate lucrurile din jur tind să se descuameze sub influenţa unui dezinteres cosmic. Apărut, aparent, de nicăieri. Sau să capete o formă abstractă, asemeni copacului pe care-l desenează mai mult în scârbă la singura oră de curs care-i captează cât de cât atenţia.

Celelalte două imagini sunt din American Ultra (dir. Nima Nourizadeh/2015), unde o regăsim într-o altă ipostază alături de Jesse Eisenberg. Puteam face montajul ăsta şi video, probabil era mai de efect, dar n-am avut chef. Oricum mi se pare sugestiv şi-aşa. Pentru un microexerciţiu ludic de control cred că-şi face cu asupra de măsură treaba...

Cvasimilitudini II.49 [Mothers and daughters]

Şi nu de ieri, de azi, durează obsesia lui Almodóvar pentru relaţii materno-filiale zbuciumate, ci de la Tacones lejanos. Nu se poate vorbi de o idealizare a acestor legături, ba dimpotrivă, Volver fiind un splendid exemplu în acest sens. Dacă vă aduceţi aminte, antimodelul de viaţă familială pe care Irene (Carmen Maura) îl transmite (in)conştient fiicei sale Raimunda (Penélope Cruz) îi va greva acesteia alegerile. Bărbaţii din viaţa ei au fost nişte lepre iar mariajul în care o găsim noi, ca să zic aşa, are toate datele unui coşmar domestic first class. Exact din acest motiv Irene se întoarce şi încearcă să repare, să îndrepte răul făcut. „Revenirea” în viaţa fiicei sale nu e atât o încercare de reconciliere, cât o formă de egoism cu deschidere ce are în sfârşit ocazia să se manifeste.

Screenshots from Volver (2006)

Screenshots from Julieta's official trailer (dir.

Poate aţi remarcat: între cele două filme în care Almodóvar practic reface această scenă, schimbând doar unghiurile în care sunt plasate persoanejele, sunt 10 ani. E un amănunt mai curând anecdotic, care demonstrează însă că obsesiile odată instalate nu mai ţin cont de timp, care devine doar o cuantă accesorială în toată povestea. Când contele Dracula (din filmul lui Coppola) îi spune Minei „I've crossed oceans of time to find you”, tot din perspectiva unui sclav al fixaţiilor (fecunde) vorbeşte.

Cvasimilitudini II.48 [Mannix]

Screenshot from The Hateful Eight (dir. Quentin Tarantino/2015)

Screenshot from Hail, Caesar! (dir. Ethan & Joel Coen/2016)

Ok, am înţeles că pe Oswaldo Mobray (Tim Roth) îl chema, de fapt, English Pete Hicox şi că e străstrăbunicul basterd-ului Archie Hicox (Michael Fassbender), da' pentru Chris Mannix ce explicaţie mai ai, frate Tarantino? Că la fraţii Coen e simplu: Mannix-ul lor are la temelie un personaj real, un producător executiv din anii '50, E.J. Mannix (l-a jucat şi Bob Hoskins în Hollywoodland), omul de casă sau fixer-ul, dacă doriţi, marelui mahăr Louis B. Mayer.

Deci care să fie explicaţia? S-or fi terminat numele fictive din catastiful aferent?

"Four is what...?" (78) [A Perfect Day/2015]

Screenshots from A Perfect Day (dir. Fernando León de Aranoa/2015)

Nici un fel de legătură cu piesa lui Lou Reed. Care, de altfel, nici nu avea A-ul în titlu, dar e bine de precizat ca să nu existe dubii (asocierile de idei sunt deseori tricky). După cum nici cu ideea de perfecţiune, raportată la o zi de muncă în condiţii periculos-insalubre (a scoate cadavre din fântâni, de pildă, într-o zonă de conflict, nu cred că-i jobul de vis), nu e cine ştie ce legătură. Şi-atunci cu ce are legătură titlul?

În primul rând cu acea viziune asupra lucrurilor care te îndeamnă să apreciezi mereu partea plină a paharului. Altfel spus, dacă rămâi viu sau măcar întreg fizic la finalul unui slalom, more or less haotic, printre mine antipersonal ascunse inclusiv în cadavre de bovine, detașamente (para)militare implicate într-un război civil şi civili cu agende neclare (rolul tău, din postura de voluntar ONU, fiind să-i ajuţi exact pe aceştia din urmă), se poate spune că ai avut o zi perfectă. În al doilea, cu imunitatea pe care persoanele aflate în astfel de sitauţii o dezvoltă în faţa acestei rutine, efectele directe fiind o anume detaşare în interacţiunea cu absurdul şi umorul negru folosit ca antidot pentru ce se întâmplă în jur. Totuşi, trebuie să mai glumească cineva, mai ales când ceilalţi, prinşi în meschinele lor răfuieli interetnice, nu mai ştiu de glumă.

Fireşte, umorul nu e soluţie infailibilă, fiindcă un război, indiferent de natura lui, te pune periodic în faţa unor atrocităţi greu de suportat. Şi cum întâmplările din acest film, bazate pe cartea Paulei Farias, care le-a trăit nemijlocit în mijlocul luptelor dintre sârbi şi bosniaci, nu-s chiar de povestit la gura sobei, Aranoa se apropie de ele şi le arată cu infinită precauţie tocmai din dorinţa de a lăsa nespusul, partea aceea invizibilă dar evident prezentă, să se deruleze în mintea spectatorului (deci în afara cadrului). Potenţat şi de suspansul care derivă din context.

Lipsesc, de asemenea, şi binecunoscutele stereotipuri culturale pe care producţiile occidentale le convoacă de-a valma. Din comoditate sau pur şi simplu din prostie. Localnicii sunt văzuţi din afară, din perspectiva celor care se străduie să-i ajute, însă ochii acestora nu sunt nici superiori, nici biasaţi. Încearcă să-i înţeleagă şi, în măsura posibilului, să se pună în locul lor. E atâta firesc, adică non-intervenţie din poignet în toate aceste scene dintr-un război anapoda, vorba lui Sartre, un realism dublat de o tandră ironie (de supravieţuire, i-aş zice), încât optica regizorului spaniol merită aplaudată în picioare. Lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat, la scenă deschisă, la Cannes, anul trecut, unde A Perfect Day a fost proiectat hors concours.

Cu nişte partituri foarte fin desenate, Benicio Del Toro, Tim Robbins, Olga Kurylenko şi Melanie Thierry inundă ecranul cu umanism şi empatie (Kurylenko e eclatantă în fiecare cadru). Lor li se adaugă actorii din fosta Iugoslavie, ţinuţi atent în frâu astfel încât să nu aducă mai multă culoare locală decât în realitate. Pentru mine, filmul lui Aranoa e una dintre revelaţiile acestui început de an (l-am văzut prin ianuarie, dar am tot amânat să scriu). În ciuda unui happy-end mai mult amar decât dulce, chestionabil din unghi narativ, satisfacţia de ansamblu a rămas intactă.

Cvasimilitudini II.47 [The taste of snow]

Screenshot from The Hateful Eight (dir. Quentin Tarantino/2015)

Screenshot from The Revenant (dir. Alejandro González Iñárritu/2015)

Cvasimilitudini II.46 [The Halo]

Screenshots from Spetters (dir. Paul Verhoeven/1980)

Screenshot from De vierde man/The 4th Man (dir. Paul Verhoeven/1983)

Screenshot from Flesh+Blood (dir. Paul Verhoeven/1985)

E o axiomă pentru o grămadă de lume: Paul Verhoeven = Basic Instinct. Există şi o categorie ceva mai rarefiată, nu musai şi mai rafinată, pentru care Verhoeven înseamnă Total Recall sau Robocop, două sf-uri liminale ce pot fi citite şi ca atacuri subversive la adresa neoparanoidei administraţii Reagan.

Numai că înainte de a se rupe în figuri şi în superproducţii la Hollywood, omul ăsta a avut o substanţială şi zbuciumat-controversată carieră la el acasă, cunoscută în principiu sub numele nostim de „perioada olandeză” (începută, în materie de lungmetraj, în 1971, cu Wat zien ik/Diary of a Hooker şi încheiată în 1985 cu Flesh+Blood, care - truth be told - e o struţocămilă: echipă de producţie olandeză, distribuţie internaţională, dialoguri în engleză şi, desigur, Rutger Hauer, actor-fetiş pentru Verhoeven). După 21 de ani avea să revină în Olanda pentru Zwartboek, dar asta e altă poveste (o găsiţi aici).

Cinema-ul practicat de Verhoeven a fost de la bun început unul seminal-exploziv, debordând de energie, violenţă şi sexualitate, iar scenariile prietenului şi colaboratorului Gerard Soeteman, originale sau adaptate, i-au potenţat cu asupra de măsură predispoziţia spre hiperbolă, grotesc delirant şi obscenitate (dacă nu cumva vulgaritate, depinde de poziţiile moralist-estetice de pe care sunt privite lucrurile).

Totuşi, cum-necum, în prima parte a anilor '80, filmele sale - cele din care am extras imaginile - s-au căptuşit cu o spectaculoasă imagerie religioasă. Surprinzător e faptul că inserţia în contexte cât se poate de mundane, ca să nu zic triviale, a unor simboluri sau alegorii din iconografia catolică nu s-a dorit a fi un demers anatreptic, blasfemic sau provocator, cum poate v-aţi aştepta. Introducerea lor în ţesătura narativă e o consecinţă a acţiunilor personajelor, nicidecum pretext pentru satiră.

Aura (expresie a sfinţeniei în toate manualele de profil) din cadrele de mai sus a devenit un trademark pentru Verhoeven în acea perioadă, lucru şocant în condiţiile în care parada de nuditate sau scenele de sex cvasiexplicite, unele implicând inclusiv violul, aveau o frecvenţă şi o intensitate care divertau atenţia şi pulverizau cam tot ce se mai întâmpla pe lângă. Altele erau tabuurile asupra cărora merita să te năpusteşti în acea epocă şi dacă erau nişte graniţe ce trebuiau împinse cât mai departe, atunci destabiizarea şi violentarea spectatorului erau acelea. Datul la cap Bisericii Catolice şi creştinismului, în general, nu era pe agendă. Cel puţin nu pe agenda sa.

O spune chiar el într-un interviu: „In my opinion, Christianity is nothing more than one of many interpretations of reality, neither more nor less. Ideally, it would be nice to believe that there is a God somewhere out there, but it looks to me as if the whole Christian religion is a major symptom of schizophrenia in half the world's population: civilizations scrambling to rationalize their chaotic existence. Subsequently, Christianity has a tendency to look like magic or the occult. And I liked that ambiguity, because I wanted my audience to take something home with them. I wanted them to wonder about what religion really is. Remember that Christianity is a religion grounded in one of the most violent acts of murder, the crucifixion.”