Cvasimilitudini II.56 [Ripped socks]

Screenshot from Room at the Top (dir. Jack Clayton/1959)

Screenshot from Upstream Color (dir. Shane Carruth/2013)

Deşi nu-s rupţi sau peticiţi, aş adăuga aici şi ciorapii uzi purtaţi cu demnitate de Oscar Isaac în Inside Llewyn Davis. Pentru că nu ştiu dacă voi ştiţi, dar îţi trebuie o anume graţie interioară pentru a umbla cu şosete ude ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. V-o spune unul care pune preţ pe astfel de detalii şi care, dacă ar fi HR-ist (thanks God he's not!), i-ar pune să se descalţe pe cei care ar veni la interviuri. Şi nu pentru a-i umili, ci pentru a le testa personalitatea.

Screenshot from Inside Llewyn Davis (dir. Joel & Ethan Coen/2013)

Şi iar nu ştiu dacă vă amintiţi contextul în care Isaac, din postura de folkist ratat, ajunge în situaţia asta. Vă spun că am simţit frigul şi zloata prin care umblă, căutând iluzoria glorie, până în măduva oaselor. Şi că n-aş fi avut nici o jenă să procedez exact ca el în clipa în care aş fi ajuns într-un loc cât de cât încălzit. Pentru că, încă o dată o spun: îţi trebuie o anume graţie interioară pentru a umbla cu şosete ude ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

A very brave (loose) Cannon

Am fost tentat să zic că rămâne un mister cum un film ca Love Streams (1984), unul dintre cuirasatele indie-ului american, a putut fi produs sub umbrela Cannon Group, holding hollywoodian specializat preponderent în action-uri de serie B şi C (Death Wish, Delta Force şi alte chucknorrisme), dar nu e nici un mister. 

Cassavetes fusese avertizat de medicul său că ciroza cu care se lupta e în fază terminală şi că mai avea de trăit doar 6 luni. Bazându-se pe informaţia asta (ce s-a dovedit a fi eronată, Cassavetes va muri în 1989), a început noul proiect contracronometru. Tot aşa a apărut şi finanţarea, căci cuplul Menahem Golan-Yoram Globus, noii proprietari ai afacerii, începea să fie preocupat şi de reputaţie, ori asta era ocazia ideală de a avea în CV un regizor iconic, ultracontroversat şi hachiţos pe deasupra şi de a intra în lumea bună. Ceva de genul „yes, we make probably some of the worst movies in history, but we also make important ones.”

În paranteză fie notat, cei doi cumpăraseră Cannon Films în 1979, cu 500.000 de dolari, de la Dennis Friedland şi Chris Dewey, tipii care o înfiinţaseră şi aproape falimentaseră cu producţii soft porn, pentru a o transforma ulterior în Cannon Group, brand cu mai multe ramificaţii şi obiecte de activitate (de ex., distribuţie sau producţie de casete video).

Povestea suprarealistă a facerii Love Streams, cel mai personal film al lui Cassavetes, e relatată (şi) de Golan în documentarul behind-the-scenes I'm Not Almost Crazy, ieşit odată cu includerea/lansarea Love Streams în portofoliul Criterion. N-am să insist acum asupra ei, aş sublinia doar că nimeni nu s-a băgat peste el during the process. Abia la final, mai mult ca să se afle în treabă, căci filmul i-a plăcut sau cel puţin aşa susţine, Golan i-a cerut regizorului să taie vreo 15 minute. Acesta a fost de acord, însă la a doua vizionare a venit cu o versiune mai lungă cu exact 15 minute. „Mi-a explicat că e mai scurtă. L-am crezut şi a rămas aşa”, povesteşte râzând mogulul.

În orice caz, aventura în zone elevate n-avea să fie un one night stand pentru Cannon Group. În '86 a finanţat superproducţia zefirelliană (cu tot cu kitsch-ul aferent) Otello, a urmat Barfly, un low-key bazat pe scrierile lui Bukowski, iar în '87, Shy People, al lui Andrei Konchalovsky. Mai mult, tot în anul ăla, un lungmetraj olandez produs şi distribuit de ei, De aanslag/The Assault (dir. Fons Rademakers), avea să primească Oscarul pentru Best Foreign Language Film. Să mai adaug că însuşi Norman Mailer şi-a adaptat şi regizat un roman la Cannon: Tough Guys Don't Dance? N-a fost un hit, însă casa de producţie a câştigat acţiuni la bursa onorabilităţii. Le va pierde câţiva ani mai târziu, dar despre prăbuşiri numai de bine (am pus nişte screenshot-uri destul de implicite, ca să zic aşa).

Cu vorbele lui Roger Ebert, tot din 1987, „no other production organization in the world today - certainly not any of the seven Hollywood 'majors' - has taken more chances with serious, marginal films than Cannon."

Cvasimilitudini II.55 [Maci (andadasi)]

Tot cu plante şi cvasimilitudinile astea, flori de sezon, maci, mai precis, doar că de data asta nu vă spun din ce filme i-am cules. Cine le ştie, are opţiunea comentariilor pe pagina de facebook.

***

Later edit (12.06, 14:41): Am adăugat şi titlurile filmelor ca să fie bine, să nu fie rău, vorba unui clasic în viaţă.

Screenshot from Mr. Nobody (dir. Jaco Van Dormael/2009)

Screenshot from Cobain: Montage of a Heck (dir. Brett Morgen/2015)

Screenshot from High-Rise (dir. Ben Wheatley/2015)

Cvasimilitudini II.54 [Les fleurs du Mr. Lavant]

Poate e doar o coincidenţă, poate nu ştiu, poate că nici nu contează. Mai mult sau mai puţin distribuit savant, acesta e Denis Lavant. Mare iubitor (consumator?) de flori. Avant, avant...

Screenshot from Holy Motors (dir. Leos Carax/2012)

Screenshot from Vingt et une nuits avec Pattie (dir. Arnaud Larrieu & Jean-Marie Larrieu/2015)

Versiunea şi mai explicită e aici. Pentru postul ăsta am preferat, cum să zic ca să fie cât mai clar?, sincronizarea cromatică. Da, cred că e cea mai potrivită formulă.

"Four is what...?" (83) [Sunset Song/2015]

Screenshots from Sunset Song (dir. Terence Davies/2015)

Romanul lui Lewis Grassic Gibbon, pe care veteranul cineast britanic Terence Davies îl aduce în premieră pe marele ecran, după vreo 15 ani de încercări şi abandonuri, e un clasic al literaturii scoţiene (şi parte a unei trilogii, de altfel). A apărut în 1932, e plasat în ajunul WWI şi narează maturizarea forţată a unei adolescente din ţinuturile Aberdeenului ce încearcă să scape de abuzurile unui tată tiranic. În anii '70 a ieşit şi o miniserie tv, care a circulat preponderent în arealul insular, însă de-atunci nimeni nu i-a mai acordat atenţie. 

Davies, care face filme într-o manieră foarte personală, pe o formulă apropiată oarecum de Greenaway sau Jarman, părea omul potrivit pentru acest job. Cel puţin în teorie..

Nu vreau să spun cu asta că Sunset Song e o dezamăgire fundamentală. Pentru cei sensibili la un anume lirism al imaginii (Scoţia rurală e foarte eye candy pentru publicul de pe continent, cum zic englezii) poate fi un prilej de încântare şi evaziune. Din primul cadru (cel în care ne este prezentată eroina, în elementul ei, ridicându-se dintr-un lan de grâu asemeni unei creaturi mitice) până în ultimul (pe care nu vi-l dezvălui), camera lui Michael McDonough e setată să capteze tonurile şi nuanţele cromatice ale unei naturi edenice, virginale. În care oamenii se comportă ca nişte brute, căci această idee amorsează toată dialectica vehiculată în film. 

Prima parte, derulată sub spectrul iminentei izbucniri a războiului, e atent construită în termeni de storytelling şi dezvoltare a personajelor. Evident, focusul cade pe Chris (interpretată magnific de ex-modelul Agyness Deyn, numele fiind o poezie în sine) şi pe tatăl său (Peter Mullan), mână forte într-o gospodărie ce trebuie să funcţioneze, adică să fie rentabilă din toate punctele de vedere. Simbolistica nu e foarte subtilă, veţi fi de acord. De pildă, accesele de violenţă ale capului de familie sunt un fel de buzdugan ce anunţă nenorocirile din partea a doua, când prima conflagraţie mondială e deja la uşă şi în vieţile lor.

Ei bine, exact pe logica racordării evenimentelor mici la cele mari, Sunset Song prinde viteză, lucrurile se precipită, personajele vin şi pleacă fără preaviz ca într-o gară în care graficul trenurilor e dat peste cap. Deşi execuţia e în continuare impecabilă (minus montajul, out of sync în unele momente), senzaţia imprimată în ultimul act e aceea a unei plimbări pe repede înainte printr-o expoziţie: toate tablourile sunt excepţionale însă conexiunea dintre ele lipseşte. Şi nici timp nu e să le asamblezi mental fiindcă trebuie să ajungi repede la ieşire. E o hibă de scenariu, cred, sau o prea mare încredere în forţele magice ale unei poveşti care ar trebui să se spună singură, prin imagini. Bibilite, filtrate, picturalizate. 

Parţial se întâmplă. Însă nu-i suficient. Cel puţin nu pentru acel Terence Davies care a făcut The House of Mirth.

"Four is what...?" (82) [Truman/2015]

Estimated reading time: 5 minutes. 
Do you have them or the technology completely hijacked your brains? If you're here, you should have that time. Thanks!

Screenshots from Truman (dir. Cesc Gay/2015)

Un film despre iminenţa şi mai ales imanenţa morţii, văzută ca un oaspete năzuros care se autoinvită intempestiv, ba mai fixează şi-un deadline (joc de cuvinte neintenţionat), timp în care e indicat să-ţi rânduieşti afacerile personale şi lumeşti, pentru ca apoi să apară la uşă gata de last party. Nu exagerez deloc. Exact asta e abordarea propusă de Gay, una care favorizează comicul, apăsat amar, în locul facilelor melodramatizări grabnic generatoare de emoţii apoase. Nu zic, s-ar putea să fie unii care să nu reziste, depinde de temperament, însă Truman nu-i un storcător de lacrimi, asta pot garanta. Sau dacă e, e defect (sau cu piese lipsă). Din fericire.

Julián (Ricardo Darín) e un actor argentinian de teatru (element biografic împrumutat din viaţa sa, Darín fiind din Argentina), venit la Madrid şi rămas acolo graţie succesului avut pe scenă. Şi în afara ei. Trecut de 50 de ani, are tabieturi şi un câine pe care-l adoră. Îî ţine de urât şi asta pare a fi de ajuns unui bărbat liber, ieşit din hora complicaţiilor familiale. Altfel, un tip jovial, impulsiv, outspoken şi cam antipatic pentru unii. În urmă cu un an a aflat că are cancer. Sătul de tratament şi de rigorile lui, decide să-l întrerupă, conştient că oricum finalul va fi acelaşi. La ce bun să-l mai amâne?

E clipa în care pentru el începe numărătoarea inversă. Tot ce are de făcut e să-şi încheie socotelile cu cei din preajmă (nu prea mulţi) şi mai ales să-i găsească un nou stăpân lui Truman. Cum care Truman? Truman, the dog. Căci aşa se numeşte animalul, ocazie cu care am lămurit şi titlul. În contextul ăsta, Tomás (Javier Cámara, ce pentru mine va rămâne forever asociat cu Benigno din Hable con ella), un vechi prieten din copilărie, mutat între timp în Canada, îi apare la uşă. Vizita perfectă înainte de cealaltă vizită.

Nu recunoaşte deschis, însă avea nevoie de acest gest. Nu pentru a avea pe cineva căruia să-i plângă pe umăr sau care să-l plimbe de colo, colo (eventual şi pe Truman), ci care să-l ţină ocupat, să-i diverteze constant atenţia. Fiindcă, altfel, Julián îşi duce boala pe picioare cu demnitate şi detaşare. Totuşi, în ciuda împăcării cu situaţia, a asumării morţii, în definitiv, nu-i strică să aibă un martor al ultimelor sale zile. Parte din egoism, parte dintr-un histrionism (sau narcisism low key) căruia nu-i poate rezista. Raportării sale pasiv-agresive la existenţă sau la ce a mai rămas din ea, Tomás, un ins bonom şi extrem de calculat, îi răspunde cu reţinerea celui ce nu vrea să adâncească rana. Precauţia lui e uneori enervantă şi-atunci sar scântei.

Practic, în cea mai mare parte a sa filmul se derulează din perspectiva lui Tomás. Pe el îl vedem încercând să facă situaţiei, nu pe Julián. Pe el îl vedem luptând să-şi interiorizeze trăirile în faţa unui om de care e puternic legat afectiv şi pe care ştie că nu-l va mai vedea. Această deplasare de accent, în fond o neutralizare a tragicului prin schimbarea unghiului subiectiv, este practic elementul care scoate Truman din contingentul producţiilor de gen.

Iar Javier Cámara, actor cu o expresivitate excepţională, demn(ă) de stampele florentine, îşi decantează autointrospecţia în gesturi şi reacţii micronice, reducându-le sau amplificându-le alonja într-o simfonie corporală racordată la succesiunea evenimentelor, nicidecum la aşteptatul lor efect asupra spectatorului. Între el şi Darín chimia e optimă, astfel că întregul film funcţionează şi ca dispozitiv ce le pune în valoare talentul şi inspiraţia.

Un singur lucru mi se pare nelalocul lui şi anume subplotul pe care Gay îl introduce oarecum forţat. Nu intru în detalii, o să-l detectaţi şi singuri, însă cum spuneam, nu se justifică diegetic şi generează un contrast relativ strident în fişa de personaj rezervată lui Tomás. E un detaliu minor, totuşi, care insolitează ansamblul, nu-l influenţează esenţial. Evitând sentimentalismul şi reducând boala la un cameo periferic, cineastul catalan tratează cu gentileţe, umanism şi ironie, amară, o mai spun o dată, un subiect dificil. Sau, dacă doriţi, foarte uşor de transformat într-o baltă de lacrimi.

...and the rest is rust and stardust, cum ar zice Nabokov.

"Four is what...?" (81) [Beautiful Girls/1996]

Screenshots from Beautiful Girls (dir. Ted Demme/1996)

E suficient să priveşti distribuţia şi-ţi faci o idee cât se poate de limpede: filmul ăsta n-o poate da-n bară. Mira Sorvino, Uma Thurman, Natalie Portman, Rosie O'Donnell, Matt Dillon si Timothy Hutton: nume deja consacrate la vremea aia (1996) sau în plină ascensiune, dar perfect distribuite în roluri ce le vin ca şi când le-ar fi fost pregătite de când lumea.

Cum e să te apropii de 30 de ani, să ai o relaţie ce funcţionează, chiar dacă începe să se îndepărteze de ceea ce ţi-ai dorit, să nu mai ştii ce îţi doreşti exact (eşti pianist, dar te gândeşti sa pui de un career lifting şi să te apuci de vânzări, nu de alta, dar anturajul zice că trebuie să faci ceva serios şi profitabil în viaţă, altfel ajungi ca foştii colegi de liceu: iarna, când nu aruncă nisip pe străzi, stau în cârciumă, beau de sting şi visează la supermodelele din posterele de care pereţii camerelor lor sunt plini), să te reintorci în orăşelul natal pentru întâlnirea de 10 ani şi, out of the blue, de-a lungul acestui traseu să-ţi întâlneşti „sufletul pereche” - sună ciudat, ştiu! - în persoana unei puştoaice de 13 ani...? Cam cum e? Parcă nu mai sună atât de ciudat şi - mai ales ultima parte - trimite direct spre Nabokov (cretinii care au tradus filmul nu au auzit de el din moment ce au subtitrat Navakov!). E pomenit şi Polanski en passant, însă numai ca miştocăreală.

În fond, Beautiful Girls asta şi e: o reverenţă la adresa autorului Lolitei. Una foarte subtilă, schiţată în tuşe fine, căci deşi nu e nimic explicit erotic între cei doi (dar ar putea fi peste câţiva ani, suntem îndemnaţi şi ispitiţi să ne gândim), evoluţia legăturii dintre Willie (Timothy Hutton) şi Marty „neighbourhood Lolita” (Natalie Portman, la al doilea rol după fulminanta apariţie din Léon) acaparează întreaga atenţie.

Filmul deapănă şi alte poveşti, insistă asupra lor cu mai mult sau mai puţin aplomb, ba o mai scoate la înaintare şi pe Uma Thurman, dar toate trec în plan secundar deoarece „Romeo and Juliette, the dyslexic version”, cum zice chiar Marty în reeditarea dintr-un pridvor înzăpezit a „scenei balconului”, nu-ţi dă pace. Ea e inteligentă, delicată, angelică, vede „right through him” şi îl face din vorbe. Pe Willie îl prinde flama atât de tare încât ajunge să-i spună unui amic, după ce o vede plimbându-se cu un coleg de şcoală: „I'm actually jealous of a 12-year-old kid on a bike.” Ba chiar mai mult de-atât: cochetează cu ideea de a-şi părăsi actuala iubită...

Bun şi ce-i cu asta? Nu-i nimic, se poate spune. A trecut acceleratul. De fapt, e! Ca în versurile lui Blaga: „păduri ce-ar fi putut să fie şi niciodată nu vor fi". Sau ca în viaţă: „choose not to choose”. Şi asta dă de gândit, pentru că Beautiful Girls tratează cu sinceritate, ironie, detaşare şi rafinament angoasele, crizele, (in)deciziile, speranţele sau iluziile personajelor. Dovadă şi cvasimonologul ăsta.

P.S.: Personajul lui Matt Dillon, liderul trupei de loseri, ratatul cu potenţial, întruchipare acelui iconic contender lansat în cinema de Marlon Brando, e supranumit Birdman. N-are legătură cu ştiţi voi ce şi totuşi nu mă pot abţine să nu fac conexiunea cu partea a doua a acelui titlu: Birdman... Or the unexpected virtue of ignorance. I se potriveşte şi lui.