Crème de la crème: cine-retrospectiva anului 2017 [by Cinesseur]

Sub raza de acțiune a acestui dicton stăm.

Fiindcă:

1. Am văzut enorm de puține filme comparativ cu alți ani.
2. Din enorm de puținele filme văzute, enorm de multe au fost un borefest istovitor (pentru ochi și neuron).
3. Ipso facto o astfel de situație mi-a insolitat cinemetabolismul, nevoia de a revizita clasici (prilej constant de epifanii) impunându-se de la sine.
4. Descoperirile demne de atenție sunt indirect proporționale cu volumul (vorba vine) de filme parcurse.
5. Corolar (atenție, urmează un pasaj aparent scorțos):

Baudrillard zicea undeva, referindu-se la fazele succesive ale imaginii, că ultima fază ar fi fără raport cu realitatea, orice tip de realitate, fiindu-și propriul simulacru pur. Altfel spus, în acest al patrulea caz ea nu mai ține defel de ordinul aparenţei, ci de al simulării. Ori anul acesta cu așa ceva m-am confruntat în cinema: Hazanavicius l-a (di)simulat pe Godard într-o însăilare sinonimă cu antidefiniția antibiopic-ului, Lynne Ramsay pe Scorsese, Baumbach pe Woody Allen (relativ decent), Lanthimos pe Kubrick & Haneke, Haneke pe el însuși într-un sequel ce spoilerește finalul din Amour, iar Sofia Coppola pe Siegel (la propriu, aici fiind vorba despre un remake). Don, nu Bugsy (inside joke!). E tot mai complicat, așadar, să distingi între autori și impostori în condițiile astea, prin urmare i-am eliminat pe toți (și pe mulți alții) rămânând cu filmele de mai jos.

Avanpremieră Crème de la crème: Best of 2017 [special guest post by Letiţia]

Fără febră, poate cel mult cu febrilitate (am cam zorit-o) și fără diacritice, comme d'hab. Nu ne împiedicăm în ș-uri și ț-uri că doar putem mai mult. Cetiți, dară, și vă veseliți! Nu veți găsi multe retrospective ca asta. Thanks, L.!

"Four is what...?" (89) [Good Time/2017]

- The Talented Mr. Pattinson (trecut prin toate filtrele cromatice posibile) -

Cvasimilitudini II.90 [Cow on a Hot Tin Roof]

Screenshot from The Unforgiven (dir. John Huston/1960)

Eastwood nu s-a inspirat de-aici pentru ceea ce a devenit ultimul mare western girat de Hollywood. Filmul lui Huston, deși făcut și lansat cu mari ambiții (replică pentru clasicul The Searchers), a fost în cele din urmă un splendid fiasco. În autobiografia sa, regizorul afirma că din toată filmografia, întinsă pe parcursul a peste 50 de ani, pe ăsta îl urăște cel mai cu spume. Dacă totuși a rămas în memoria unora pentru ceva anume, well, motivul e ăsta: e singurul western în care a jucat Audrey Hepburn. 

Zece ani mai târziu, Enzo Barboni (zis și E.B. Clucher), un italian mare imitator de western-uri și asistent al lui Sergio Corbucci, iese la înaintare cu o producție deopotrivă omagiu și parodie a genului, capete de afiș fiind Bud Spencer și Terence Hill. Așa se și explică imaginea de mai jos.

Screenshot from Lo chiamavano Trinità.../They Call Me Trinity (dir. Enzo Barboni/1970)

Partea bună cu vacile astea e că-s vii. Căci avem și vaci moarte.

Cvasimilitudini II.89 [Faces in a bubble]

Screenshot from Eva (dir. Kike Maíllo/2011)

 Screenshots from Twin Peaks: The Return (dir. David Lynch/2017)

Twin Peaks: kitul neofitului în labirintul lynchian (8)

„Never trust the teller, trust the tale.” (D.H.Lawrence)

Nu știu câți se așteptau ca Twin Peaks: The Return să se încheie cu o rezoluție clară, general valabilă pentru toată lumea, deci degrabă uitabilă. O astfel de variantă era exclusă ab initio, doar vorbim despre Lynch, nu despre vreun sculer-matrițer de studio, tocmit să execute produse standardizate în funcție de demografice.

Filmele sale stimulează căutarile, (auto)interogarea, defrișarea pădurii de sensuri, nicidecum nu flatează așteptările comode. Prin urmare, cine se gândea la un cerc ce urma să fie închis și pus în rastel, ei bine, țeapă. Și încă una de proporții. Vorba lui Rodney Mitchum:

Așadar, finalul a lăsat în aer o groază de întrebări, mult mai multe decât înainte de 21 mai. Și nu atât despre Dale Cooper sau ploturi accesoriale, cât despre lucruri și personaje esențiale (Laura & Sarah Palmer, Audrey) din microcosmosul Twin Peaks. 

Totuși, trei lucruri sunt limpezi:

1. Revivalul căruia i-am fost martori (recunoscători, sper) va schimba din nou fața serialelor tv, așa cum s-a întâmplat și la începutul anilor 90. 

2. Odiseea lui Dale Cooper, cel pe care-l știm din primul sezon (înainte de a fi împușcat de un John Doe despre care apoi nu s-a mai zis nimic) se încheie în episodul 17, imediat ce trece pragul ușii din subsolul Great Northern. Orice iluzorie continuare (pentru care ar trebui să liciteze Amazon sau Netflix, jucători mai puternici ca Showtime) nu va mai avea de-a face cu el.

3. Dacă a fost despre ceva anume din perspectivă narativă (adică altceva decât un epustuflant voiaj prin sau generat de subconștientul lui Lynch), partea a treia a fost despre White Lodge, a cărui supremație a fost temporar restaurată (am mai zis asta în entry-ul precedent, dar îmi place să repet când am dreptate, mai ales că se petrece destul de rar fenomenul).

Pe partea cealaltă, adică a teoriilor ce-și propun să dezintegreze enigmele derutantului episod 18, am și eu una. În definitiv, e nevoie de atenție și de conectarea corectă a firelor. Să nu facă scurt #cumarveni: anod, catod, anod, catod...

Simplu, nu?

În chiar primul episod, The Fireman (căruia pe-atunci i se spunea The Giant) îi transmite lui Cooper (încă prizonier în Black Lodge) un mesaj sibilinic.

Înțelegi, întreabă Fireman. Înțeleg, răspunde Cooper.
Doar ei au înțeles, noi nu. Până spre final.
Dacă Fireman îi dă indicații topometrice, celălalt camarad, The Arm (ex-The Man from Another Place), îi oferă coordonate orare privind accesul.

Also: 2+5+3 = 10 („the number of completion”, says Gordon)

Repet, că poate nu-i clar: suntem la 430 mile** de Twin Peaks, imediat după trecerea lui Cooper dincolo, folosind cheia fostei lui camere din Great Northern, și după reîntâlnirea cu Diane via Glastonbury Grove. Practic, din momentul ăsta vorbim de un salt într-o nouă dimensiune temporal-ontologică (Dale devine Richard, iar Diane e Linda) și de o nouă misiune (auto)impusă („Find Laura” îi șuieră și Leland Palmer), de fapt acceași de la bun început: deturnarea destinului Laurei. Adică împiedicarea crimei din 22 februarie 1989. Anularea unei lumi, cu alte cuvinte.

Iar de-aici și până la Carrie Paige + deznodământul amețitor e doar un pas. Mă rog, un salt. În timp. Într-o realitate alternativă. Ce vede Carrie/Laura la sfârșitul acestei saga, ce o înspăimântă atât de tare? Is it the future or is it the past? 

Răspunsul e la Leonard Cohen: I've seen the future, brother, is it murder. Întuneric. Întunericul în care se cufundă casa de la numărul 708, reședința familiei Palmer (as we know it), acum locuită de o doamnă Chalfont. Care a cumpărat-o de la o anume familie Tremond. Ori noi știm că numele astea nu-s puse acolo întâmplător.

Vă reamintesc că mare parte din detaliile astea sunt înșirate mai mult sau mai puțin strategic începând din episodul al treilea, cel în care este manufacturat Dougie. Tot atunci ni se comunică și durata traseului său catatonic (episodul 15), dar informația are sens doar pentru Dougie/Cooper (noi o vom pricepe mult mai târziu). Și nu doar sens, ci efecte concrete: primul device care-i salvează viața e cheia cu numărul ce rezultă din ligamentarea indicativelor înscrise pe difuzoarele din patrulaterul sonor în care aterizează Cooper (după ce ratează ieșirea din Black Lodge).

Cu alte cuvinte, ce am văzut în ultimul episod poate fi interpretat sau asimilat ca mix între mitul lui Orfeu și Vertigo-ul lui Hitchcok. Putem intelectualiza oricât vrem, e chiar indicat s-o facem, însă nu știu dacă vom ajunge undeva cu un imprevizibil calculat precum Lynch. În fond, filmul ăsta în optsprezece părți are textura unui vis și ar trebui luat ca atare. Puține vise sunt liniare, puține vise pot fi descifrate la milimetru (și chiar și așa rămân zeci de variante posibile). E important însă că demersul în sine pune scripeții cerebrali în mișcare... Nu multe producții tv îți oferă luxul ăsta. But not for long...

Iar dacă vreți să știți cu ce am rămas eu din sezonul al treilea, mai precis care sunt pentru mine imaginile-mantră din fiecare episod (eu le-am zis esențiale, dar chestia e valabilă numai în ce mă privește, nu am pretenții de reprezentativitate pentru întregul show), dați o tură aici. (primele 9)

** Mare păcat că persoana care a tradus în română pentru HBO a simțit nevoia să translateze milele în kilometri. A făcut un deserviciu imens celor mai puțin atenți, coordonatele acelea, după cum se poate lesne observa, având o semnificație precisă exprimate exclusiv în mile (sau na, putea pune kilometrii în paranteză dacă ținea să fie acribioasă).

Twin Peaks: kitul neofitului în labirintul lynchian (7)

[long post ahead, possible minor spoilers]

➧➧➧ 

Now we know who The Giant is.

Fiecare apariție din acest sezon i-a fost creditată cu șapte semne de întrebare (???????). Nu mă pot abține să nu remarc ca side note că șapte este și cifra din denumirea firmei de asigurări în care e angajat Dougie Jones în Vegas (Lucky 7).

A fost nevoie ca Andy (un freak din toate punctele de vedere) să fie aspirat în ceea ce, după aparențe, pare a fi White Lodge, pentru a-i afla numele (sau ocupația metafizică?), dovadă că și-n (alter)lumea imaginată de Lynch, una profund îndatorată spiritualității orientale, informațiile fundamentale li se revelează celor simpli și funciarmente buni, acelor indivizi cărora în mod eronat li se aplică o etichetă la rândul ei interpretată eronat: săraci cu duhul.

The cow jumped over the moon.