Cvasimilitudini II.91 [The Halo: o continuare a continuării]

Screenshot from Bérénice (dir. Raoul Ruiz/1983)

Screenshot from Hostiles (dir. Scott Cooper/2017)

Primul episod din această serie (improvizată) în interiorul seriei celei mari e acolo ←←←, iar al doilea e aici.

Mametizări (IX)

- Am ținut cont de toate chestiile pe care mi le-ai spus...
- Serios? Mie nu mi se pare. Cum?
- Cu dinții.

Toată seria e aici.

"Four is what...?" (90) [Killer Joe/2011]

După ce vedeţi Killer Joe s-ar putea să vă gândiţi de două ori înainte să mai comandaţi ceva la KFC (în care F-ul poate fi asociat mai ales cu Friedkin, regizorul). Modul în care acesta introduce un copan fript într-un mecanism narativ oricum tur(b)at le va aminti unora de celebra legendă urbană cu Mick Jagger şi batonul Mars, iar altora le va provoca probabil greaţa (chit că nu-i croit ca un sick movie).

For what it's worth, Killer Joe e o comedie neagră, uşor absurdă, desprinsă parcă din sezoanele Jerry Springer Show. Diferenţa o face abordarea, iar în cazul lui Friedkin aceasta e grevată de recursul frecvent şi fervent la trei teme: pulsiunile criminale, sexualitatea deviantă şi amoralitatea. Într-o astfel de combinaţie e limpede că umorul, negru ca smoala şi el, e din partea casei.

Cât despre plasarea filmului între sau lângă Blood Simple şi No Country For Old Men, aşa cum am auzit vorbindu-se pe ici, pe colo, aş zice mai degrabă nu, chiar dacă fostul rege neîncoronat al rom-com-urilor stupide (ce vremuri îndepărtate, monșer!), Matthew McConaughey, reuşeşte să se  apropie convingător de Chigurh-ul lui Bardem, jucând cam acelaşi tip de personaj: un freelancer al răzbunării, dement-tenebros. Juno Temple, în schimb, mi-a amintit în unele momente de personajul lui Sissy Spacek din Badlands.

Crème de la crème: cine-retrospectiva anului 2017 [by Cinesseur]

Sub raza de acțiune a acestui dicton stăm.

Fiindcă:

1. Am văzut enorm de puține filme comparativ cu alți ani.
2. Din enorm de puținele filme văzute, enorm de multe au fost un borefest istovitor (pentru ochi și neuron).
3. Ipso facto o astfel de situație mi-a insolitat cinemetabolismul, nevoia de a revizita clasici (prilej constant de epifanii) impunându-se de la sine.
4. Descoperirile demne de atenție sunt indirect proporționale cu volumul (vorba vine) de filme parcurse.
5. Corolar (atenție, urmează un pasaj aparent scorțos):

Baudrillard zicea undeva, referindu-se la fazele succesive ale imaginii, că ultima fază ar fi fără raport cu realitatea, orice tip de realitate, fiindu-și propriul simulacru pur. Altfel spus, în acest al patrulea caz ea nu mai ține defel de ordinul aparenţei, ci de al simulării. Ori anul acesta cu așa ceva m-am confruntat în cinema: Hazanavicius l-a (di)simulat pe Godard într-o însăilare sinonimă cu antidefiniția antibiopic-ului, Lynne Ramsay pe Scorsese, Baumbach pe Woody Allen (relativ decent), Lanthimos pe Kubrick & Haneke, Haneke pe el însuși într-un sequel ce spoilerește finalul din Amour, iar Sofia Coppola pe Siegel (la propriu, aici fiind vorba despre un remake). Don, nu Bugsy (inside joke!). E tot mai complicat, așadar, să distingi între autori și impostori în condițiile astea, prin urmare i-am eliminat pe toți (și pe mulți alții) rămânând cu filmele de mai jos.

Avanpremieră Crème de la crème: Best of 2017 [special guest post by Letiţia]

Fără febră, poate cel mult cu febrilitate (am cam zorit-o) și fără diacritice, comme d'hab. Nu ne împiedicăm în ș-uri și ț-uri că doar putem mai mult. Cetiți, dară, și vă veseliți! Nu veți găsi multe retrospective ca asta. Thanks, L.!

"Four is what...?" (89) [Good Time/2017]

- The Talented Mr. Pattinson (trecut prin toate filtrele cromatice posibile) -

Cvasimilitudini II.90 [Cow on a Hot Tin Roof]

Screenshot from The Unforgiven (dir. John Huston/1960)

Eastwood nu s-a inspirat de-aici pentru ceea ce a devenit ultimul mare western girat de Hollywood. Filmul lui Huston, deși făcut și lansat cu mari ambiții (replică pentru clasicul The Searchers), a fost în cele din urmă un splendid fiasco. În autobiografia sa, regizorul afirma că din toată filmografia, întinsă pe parcursul a peste 50 de ani, pe ăsta îl urăște cel mai cu spume. Dacă totuși a rămas în memoria unora pentru ceva anume, well, motivul e ăsta: e singurul western în care a jucat Audrey Hepburn. 

Zece ani mai târziu, Enzo Barboni (zis și E.B. Clucher), un italian mare imitator de western-uri și asistent al lui Sergio Corbucci, iese la înaintare cu o producție deopotrivă omagiu și parodie a genului, capete de afiș fiind Bud Spencer și Terence Hill. Așa se și explică imaginea de mai jos.

Screenshot from Lo chiamavano Trinità.../They Call Me Trinity (dir. Enzo Barboni/1970)

Partea bună cu vacile astea e că-s vii. Căci avem și vaci moarte.