Cvasimilitudini III.29 [The Halo: the never ending story - part two] (Day 17)

Ray & Liz (dir.: Richard Billingham/2018) este un film frumos și emoționant (nu vă gândiți la tearjerkere, nu e cazul!), extras de sub crusta cât se poate de crudă a realității în care a crescut autorul său: coșmarul dezindustrializării thatcheriste de la mijlocul anilor '80 (case in point: Birmingham). 

L-am văzut la TIFF în 2019, a fost și regizorul în sală (hehe, erau filme în săli pe vremea aia :D) și trebuie să spun că rar mi-a fost dat să văd un tip atât de deschis și în același timp timid în fața publicului. 

De regulă, mixul ăsta e folosit ca mască, aici nu era cazul, omul era cât se poate de el însuși. Billingham vine în cinema din fotografie, iar Ray & Liz înseamnă, practic, lungmetrajul său de debut și transpunerea în imagini mișcătoare (nu în sens lăcrămos, ci în ălalalt, propriu) a albumelor sale de familie (relativ în același registru a mai făcut un documentar, în 1998, Fishtank, dar spunea că nu mai știe mare lucru despre soarta lui).

Excavajul într-o copilărie plină de privațiuni nu are nimic vindicativ sau, dimpotrivă, idealizant: Billingham a făcut un film onest, amar, atipic și completamente fără vreo dorință de a flata gusturi sau așteptări. Magic!

[Un episod din seria asta găsiți aici.]

This! (Day 16)

Screenshot from Center Stage (dir.: Stanley Kwan/1991)

Robert Altman: „The greatest films are the ones that leave you not able to explain, but you know that you have experienced something special.” 

Maggie Cheung (la vreo doi ani după prima apariție într-un film de WKW) o interpretează - năucitor! - pe Ruan Ling-yu, vedetă a cinemaului mut chinez, supranumită și Greta Garbo a Chinei.

Be back.

„Cheia ce mi-ai dat aseară...” (Day 15)

Clin d'oeil-ul cred că e cât se poate de evident, nu știu dacă ar trebui să mai adaug eu ceva. Bine, fie. 

Stellet Licht (Day 14)

Într-o zi mohorâtă ca asta (din cauza vremii strictamente), vreau să vă spun că îmi place lumina din exterioarele diurne filmate de Joanna Hogg. 

Este exact de-acolo, de la sursă, fără filtre lăptoase, de miere sau altele asemenea. De unde rezultă că e important să știi cum s-o capturezi fără a o scoate în evidență ostentativ. 

Este o lumină care completează, nu suprasemnifică. La Reygadas am mai văzut așa ceva, e primul nume din liga asta ce-mi vine în minte. Astea-s cadre din Unrelated, însă puteți face proba și cu celelalte filme (The Souvenir, de exemplu, că-i mai recent).

Cvasimilitudini III.28 [Pages floating down the road] (Day 13)

Screenshot from Wonder Boys (dir.: Curtis Hanson/2000)

Screenshot from The Ghost Writer (dir.: Roman Polanski/2010)

Două din reprezentările relevante ale procesului creativ de care se alege praful în cel mult 60 de secunde. Despre prima simt nevoia să adaug una, alta. 

Dacă-i adevărat ce se spune deseori - actul creator & distrugerea formează un binom inseparabil - mă gândesc că orice încercare de a defini arta ar trebui să admită că sentimentul de a pierde definitiv un lucru, de fapt, acceptarea forțată a ireparabilului, este un indicator al ratării. În Wonder Boys regăsim exact partea asta.

De altfel, secvenței în care un accident absurd îl privează pe scriitorul-protagonist de singurul exemplar al manuscrisului său îi este atașat un contrapunct elocvent, undeva spre final. Întrebat despre ce era vorba în cartea sa, mă rog, ceea ce ar fi trebuit să fie cartea sa, autorul nu poate răspunde nimic în afară de „Nu știu”. Mai departe, când este întrebat de ce a scris ceva ce nu poate descrie sau explica, el răspunde pur și simplu: „Nu mă puteam opri”. 

În The Ghost Writer pierderea survine în alt context, însă a-l dezvălui presupune spoilereală. Și nu se va întâmpla. 

"Four is what...?" (97) [Bezrazlichiye AKA Indifference/2013] (Day 12)

Dacă s-ar întâmpla vreodată să accept rolul de selecționer, mă rog, rolul unui tip care alege filme pentru un festival sau secțiunile unui festival, pentru filmul ăsta aș veni cu o categorie specială, împrumutată din titlul acestei cărți de Kenneth Turan. 

Și aș permite accesul pe baza unor întrebări de cultură filmică minimală, pentru că, altminteri, ar putea ieși discuții legate fie de subiect (ambiguu spre inexistent), fie de durată, fie de chestiuni care contrariază simțul comun. Iar astea nu-și au locul on my watch. 

Prin urmare, care e schema cu filmul ăsta? Să-i dăm cuvântul regizorului (Oleg Flyangolts): 

„The film was meant to be a declaration of love. Shooting started in 1989, when I was a romantic, in love with Italian cinema, Moscow architecture, and a beautiful girl. I returned to the project twenty years later and now would add this inscription to the film: 

• 1960s romanticism, 
• 1980s recklessness, 
• 2000s wisdom”.

Nu ai cum să nu rezonezi cu un astfel de credo, cu o astfel de combinație și mai ales cu distanțarea critică în raport cu propriul demers, abandonat și reluat după o perioadă de maturizare & reflecție. 

Day 11

Maiestuos ca un tablou de...

(completați voi în minte numele pictorului și comentați pe fb dacă simțiți că e cazul). 

Hashtag: Day11