Cvasimilitudini III.03 [„Nobody can eat fifty eggs”]

Screenshot from Cool Hand Luke (dir.: Stuart Rosenberg/1967)

Screenshot from Spetters (dir.: Paul Verhoeven/1980)

„Nobody can eat fifty eggs”, zice Dragline (George Kennedy), dar Luke (Paul Newman) ţine să-l contrazică, ba chiar ridică miza: el poate mânca 50 de ouă fierte. Într-o oră!

Nu-i o formă de a plusa pentru a alunga monotonia din viaţa deţinuţilor, ci pentru a-şi câştiga, altfel decât prin pumni, statutul de lider în ierarhia informală din puşcăria unde a ajuns fiindcă a vandalizat niște automate dintr-o parcare.

A rezultat, astfel, unul din cele mai faimoase pariuri din istoria cinemaului şi, evident, o secvenţă pe măsură în termeni de construcţie şi sound design! Replicată în diverse ocazii... Cea de mai sus e una între acestea. (de aici).

Tarantino 9

Pe fast forward:

Once Upon A Time... In Hollywood e un 9 care face cât un 10+. Adică un film după care Tarantino se poate retrage liniștit, dacă tot are de gând s-o facă și nu blufează pokeristic...

Un pic zgâlțâit pe final, dar în regulă (more than that, actually). Mă rog, niște hipioți nu se simt prea bine, dar aici risc s-o dau în spoiler-eală (light). 

Melancolic, migălit, maniacal cu detaliile (finalul deceniului 6 american e reconstituit la milimetru). Realism fabulatoriu. Revizionism/contrafactualism (jocul sau preferat) și omagiu (gândiți-vă cum se termină The Fearless Vampire Killers și contrapuneți apoi finalul de aici).  

Pop culture gone berserk (Manson e un deșeu al acelei epoci, a vrut să fie star rock, a devenit lider al unui cult de demenți). 

Totuși, dacă facem abstracție de fum și oglinzi, avem în Once Upon A Time... In Hollywood si un foarte solid film despre condiția actorului (pe axa apogeu - declin). Orson Welles ar fi fost impresionat. 

P.S.: Sharon Tate chiar i-a făcut cadou lui Polanski o ediție Tess. Plănuiau să facă acel film împreună. Finalmente a fost Nastassja Kinski în rolul principal, dar filmul i-a fost dedicat lui Sharon. Din o mie de motive plus ăsta (pe care Tarantino îl pune în film). 

P.P.S.: Portretizarea lui Bruce Lee o e feerie. At so many levels.

Cvasimilitudini III.02 [„The Square..."]

...is a sanctuary of trust and caring (...)”

Screenshot from The Square (dir.: Ruben Östlund/2017)

 Screenshot from Dolor y gloria (dir.: Pedro Almodóvar/2019)

The Square (discursul rece, fals reflexiv) vs. Dolor y gloria (discursul autoreflexiv, metadigresiv, îndrăgostit, cum ar fi zis Roland Barthes).

Din care (de)cuplez un fragment relevant: 

„Din inima furtunii care mă dezrădăcinează, mă deposedează de propria identitate, vreau să mă întorc uneori la origine - la originea mea. O pantă implacabilă mă face să alunec, să cobor (mă scufund) spre copilărie. Însă forţa care produce amintirea aceasta este ambiguă: pe de o parte, caut să mă liniştesc prin reprezentarea unui timp adamic, anterior oricărei îngrijorări din dragoste, oricărei nelinişti genitale şi totuşi mustind de senzualitate. Prin amintire, pun la bătaie timpul acesta împotriva timpului îngrijorării îndrăgostite. Dar mai ştiu şi că dragostea şi copilăria au aceeaşi natură: dragostea împlinită nu este niciodată altceva decît raiul a cărui idee fixă mi-a fost transmisă din copilărie.”

O amintire (mâna cu memorie fier-carbon)

Era unu', Mircea Radu, da' toată lumea îi zicea Mircea. Nu Nea Mircea, aia era rezervată lui Il Luce. Ăsta era Mircea și atât. Eventual, dacă dădea peste niște intelectuali fini, îl luau ăia cu Domnu' Mircea. Tipu' făcea o emisiune pe tv, Din dragoste, prilej să auzim de fiecare dată, pe generic, All You Need Is Love. Dacă ne uitam, firește. Eu mă uitam. Cum se uită acuma Chiva la nu știu ce emisiune cu țoape pe Kanal D. Bine, altă lume, alte obiceiuri.

Într-una din emisiuni, se duce Mircea la un cetățean care-și părăsise domiciliul conjugal de la oraș, refugiat fiind el, cu noua iubire, în casa părintească din mediul rural. Gazda, adică Viorel (că așa-l chema, deloc întâmplător), neam prost. Nu îl invită înăuntru. Îl ține la poartă, vorbesc de-a-mpicioarelea, cu Viorel proțăpit în cadru (frame within the frame gen). 

Vântul adie, cămeșa lui Viorel e deschisă la toți nasturii, prilej pentru noi să-i admirăm epiderma, burta și buricul. E ușor transpirat, e clar că vine de la lucru, asta e, așa-i la țară, mult de muncă și cald. Cel puțin vara. 

Amu nu știu din ce pricină, Viorel ținea în mână cartea de identitate. N-am prins faza, poate se legitimase, habar nu am. Și ce să faci cu o carte de identitate dacă tot o ai în mână și o arzi despre amor? Simplu! Te scarpini pe burtă din când în când, ca și când ai răzui un loz, life in plastic is fantastic. Sau alungi la mișto goangele care-l agasează pe musafirul nepoftit! 

Una din muște îi tot dă târcoale lui Mircea și, la intervale arbitrare de timp, aterizează undeva pe umărul drept. Viorel o vede, o fi el neam de traistă, dar prezența de spirit nu i-o ia nimeni. Cu o mișcare de expert, atinge discret, cu CI-ul plastifiat, cămașa alb-orbitor a oaspetelui. Musca își ia zborul. A înțeles aluzia. Câteva zeci de secunde, după care o ia de la zero. Viorel idem. A durat ceva hârjoana, oricum nu mai eram atent la ce discută ei acolo, în vipia amiezii. Mă interesau doar musca și naveta cărții de identitate. 

Mă așteptam ca Mircea sa reacționeze cumva. De fiecare dată s-a făcut că nu vede... Cringe factor maxim, dar el băiat chulo premium, claro que si, a îndurat cu stoicism totul. 

Nu era niciun clenci p-aici, în caz că vă gândeați. Nici nu știu ce mi-a venit să povestesc asta, mă scuzaț'!

Synonymes...

...este mărturia unui desțărat voluntar (Nadav Lapid) despre avatarurile adaptării la rigorile, nu doar lingvistice, ale exilului, poate fi așezat fără probleme lângă ontofoniile lui Gherasim Luca, și el un „étran-juif” în capitala Franței (după un intermezzo catastrofal în Israel).

Ritmul interior al litaniilor recitate de Yoav (personajul coagulant al episoadelor mai mult sau mai puțin suprarealiste, interpretat à bout de souffle de Tom Mercier) în deambulările sale pe străzile pariziene, mereu întunecate, mereu înfășurate în ploaie, sunt similare asamblajelor (anti)lexicale inventate de Gherasim Luca (alintat Zola de membrii grupului de suprarealiști români și francezi). Fascinante prin arbitrariul și imprevizibilul construcției (filmul lui Lapid are aceeași structură), poemele astea i-au fascinat pe alde Foucault, Guattari sau Deleuze. O parte pot fi auzite în filmul de mai jos.

La niște decenii distanță, Synonymes (premiat la Berlin cu Ursul de Aur) fascinează prin suprarealismul în cheie minoră, (des)compus între verb(alizarea) stradală și liniștea (asceza) din apartamentul cu tavanul spart, plombat cu țoale de căpătat. 

 Statistică, imn, sunet, război.

Crème de la crème: superlativele cinematografice ale anului 2018 [by Cinesseur]

Nu e chiar un top (deși există o numerotare).

E un aide-mémoire (cât de cât structurat, de-acolo și numerotarea).

Inițial mă gândisem la o prezentare-șaradă, a și rămas așa pe ici, pe colo, finalmente lucrurile curg oarecum firesc.

So!

Misfits:

Aici intră câteva filme de toată isprava cărora, totuși, le lipsește chelcășozul care le-ar fi făcut nec plus ultra: 9 Doigts (de P. J. Ossang), The Ballad of Buster Scruggs (frații Coen), Diane (de Kent Jones) și Lazzaro felice (de Alice Rohrwacher).

Supramențiune (o să vedeți la final de ce, eventual i-aș mai putea zice și admis fără loc, ceea ce ar putea însemna că merge plasat oriunde mai puțin pe... ați ghicit, sunteți isteți):

El mar la mar (dir.: J.P. Sniadecki & Joshua Bonnetta/2017)

10. Lucky (dir.: John Carroll Lynch/2017)

După regalul Twin Peaks: The Return de anul trecut, era cam aiurea un follow-up fără Lynch în top. Partea și mai mișto e că aici sunt doi: regizorul (John Carroll Lynch) și... David Lynch însuși (în rol de proprietar sonat de broască țestoasă). Nu-s neamuri, 0 nepotisme, doar afinități elective/afective. Și-i destul. Altfel, Lucky e filmul care marchează exit-ul lui Harry Dean Stanton. Un cadou de adio. Trist & jubilatoriu în același timp. 

Așa cum e secvența asta, pe care am văzut-o, nu exagerez, de cel puțin 100 de ori, și care continuă să mă emoționeze de fiecare dată. În fond, Lucky n-avea nici o obligație, a mers la petrecerea aia din inerție, nu-l cunoștea pe puști decât din poze (Juan Wayne îi zicea el), o știa doar pe maică-sa, că doar cumpăra zilnic țigări de la magazinul unde lucra ea, tot ea l-a invitat, așa, într-un acces de duioșie față de un străin cunoscut, dar dacă tot s-a dus, nu se cădea să meargă cu mâna goală... Smoke gets in my eyes. Again. 

9. Fleuve noir (dir. Erick Zonca/2018)

Neo-noir franțuzesc cu cetățeni defecți practicanți de profesii liberale (detectiv, scriitor etc.), revelația relevantă a anului. Condiția (autoarogată) a scriitorului în societate e principala atracție a filmului. Cassel și Duris sunt perfecți și atașanți în căpoșenia lor ce merge (interesat) dincolo de limitele profesionale, Sandrine Kiberlain e dincolo de bine și de rău.

8. Amanda (dir. Mikhaël Hers/2018)

Screenshot from Détective (dir. Jean-Luc Godard/1985)

7. Private Life (dir. Tamara Jenkins/2018)

6.  Coincoin et les z'inhumains (dir. Bruno Dumont/2018)

Quinquinii revin. Dezmăț. 

5. Ahlat Agaci/The Wild Pear Tree (dir. Nuri Bilge Ceylan/2018)

Nu se putea fără Ceylan, chiar dacă unora le-a mirosit. A deja-vu, desigur. La ce v-ați gândit?

4. Zama (dir. Lucrecia Martel/2017)

O carte excepțională, un film pe măsură.

3. First Reformed (dir. Paul Schrader/2017)

În cazul ăsta lucrurile sunt așa: aveam în cap o pistă derutantă, în cele din urmă franchețea lui Walter Hill și umorul lui Schrader, subversiv & negru ca tăciunele, m-au învins.

2. Manbiki kazoku/Shoplifters (dir. Hirokazu Kore-eda/2018)

După ce întreaga „afacere” e dată în vileag, tatăl sau mai bine zis mentorul copiilor e întrebat de unul din polițiștii de caz: - Și altceva să facă, în afară de a fura, nu puteai să-i înveți? Răspunsul e de o sinceritate dezarmantă: I-am învățat și eu ce știam. 

Nu o spune ca să se scuze, oricum viziunea lui e de neînțeles din afară. Și exact asta-i partea cea mai frapantă din tot filmul.

1. Pájaros de verano (dir. Cristina Gallego & Ciro Guerra/2018)

Delir vizual în decor sud-american. Mor după așa ceva. Oricum, dacă vă spotuiește păsăruica asta din screenshot, ați cam dat de dracu'!

1
(absolut)

La unele olimpiade (alea de științe, în special) există un palmares cu simbolistică mendeleeviană Au-Ag-Bz (+ mențiune). Deasupra acestuia este medalia de aur cu punctaj maxim. I se mai zice „aurul absolut”.

Iar acum am fost obligat să optez pentru acest premiu. El merge (sau vine de-acolo?) în Coreea de Sud: Burning (dir. Lee Chang-dong/2018).

Language vs. narration

Screenshot from Détective (dir. Jean-Luc Godard/1985)

Firește, Godard o împrumută (și simplifică), prin '85, de la Foucault, însă vorbele acestuia din urmă sunt mai actuale ca niciodată. Mai ales în era rețelelor sociale.