Feliz Cumpleaños!

Într-adevăr, nu mai e nimic de ascuns. Și nu de ieri, de azi! Știu că nu-s singurul, dar...

Master Ittei's commentary

Ghost Dog: The Way of the Samurai (r. Jim Jarmusch/1999)

Antichrist: jocuri și șocuri de cabană

Dacă Susan Sontag are dreptate și "orice stil este un mijloc de a insista asupra a ceva", atunci e foarte limpede că, după Antichrist, nu (mai) are rost să vorbim de stil în cazul lui von Trier. Numele filmului spune multe prin el însuşi, dacă nu cumva totul. În condițiile în care ai impresia că eşti stăpân pe propriile mijloace (dar nu eşti!), opțiunea pentru un astfel de titlu are ceva din cocoșismul unor puști care, pe un tricou cumpărat din piață, scriu/mâzgălesc, cu carioca sau altceva, numele jucătorului lor preferat, pentru ca mai apoi, când e să arate ce pot, se fac de râs. Sau, în acest particular caz, se apropie de gestul producătorilor de filme porno care calchiază/parodiază titluri clasice pe modelul Lawrence-of-A-Labia. Firește, Antichrist e mai ofertant de-atât: e dur, are acustică şi amplitudine, însă e, deopotrivă, pretențios-briz-brizant. Evident, nu se poate spune despre von Trier că nu știe ce face. Caligrafia lui se vrea savantă. Impresia mea e că se autoparodiază deliberat.

Totul e ostentativ în acest film construit pe doi stabilopozi mari și lați: "simbolism" de tip sledgehammer (un biotop numit Eden, nenumite personaje - două - ce pot trece oricând arhetipuri pentru masculin și feminin etc.) și maniheism septentrional nevrotic, pardon de expresie. E o inflație de ostentativ, de fapt: titlul (am zis deja), imaginea (tehnic vorbind, impecabilă), decupajul (oh, yes!, că tot am adus vorba de xxx) & evoluția lui Dafoe (uneori am impresia că nu se va putea dezlipi vreodată de cadrele rolului în care l-a fixat Scorsese, în urmă cu mai bine de 20 de ani). Aproape totul semnifică zbierat. Trufie zbierată, asta ne livrează von Trier.

Nu mai departe de-atât: Antichrist e înțesat de coduri, în general binare (masculin/feminin, rațiune/nebunie, natură/știință, puritate/depravare, medic/pacient ș.a.m.d.), încât devine o masă compactă și densă, un fel de plancton semiotic brăzdat de antinomii exacerbate, de parcă nuanțele ar fi dispărut din univers. Nu mai vorbesc de recurența unor motive vizuale anatomico-botanice (gât, picioare, păr, iarbă, arbori, animale) pe care von Trier ni le arată periodic, ca şi când ar fi fost prevăzute în vreun contract. Nu le poţi ignora orice ai face, din moment ce el e oricum decis să le expună - și în Braille dacă e nevoie, divizând totul la 2 și scriind cu creta pe tablă ca domnul Vucea. De ce ține să fie redundant? E problema lui, însă aș putea avansa, cum altfel?, două explicații 1. autoironie 2. epuizare/surmenare stilistică.

Prefer prima variantă, din care cauză îmi asum următoarele: e o pierdere de vreme să decriptezi, să hermeneutizezi, să vânezi arcane în Antichrist. There's no Antichrist in there (presupunând că asta vei fi căutând). Îmi place să cred că e doar râsul unui von Trier, fals nevrozat, în căutarea unor mijloace cât mai șocante de a flata ignoranța publicului cu producții (aparent) ermetice. Antichrist nu e vreun nod gordian (godardian nici atât!). E doar un horror soft-porn with production values, în genul celor pe care le făcea Lucio Fulci în anii 70 (pornind tot de la chichițe psihanalitice). Diferența e dată de faptul că italianul era onest și juca în liga lui, într-un registru stilistic fatalmente limitat (chit că, pe alocuri, era neașteptat de inventiv), în vreme ce von Trier se vrea în ligă cu Tarkovski, căruia îi şi dedică - tot ironic, sper - filmul. Prin urmare, a lua în serios un film care nu se ia în serios nici o clipă, it's not my cup of tea & crumpets, sorry!

- a doua imagine e din Una sull'altra (One on Top of the Other), dir. Lucio Fulci/1969 -

P.S.1: Ar fi fost oare prea facil pentru von Trier să utilizeze pe end credits Eden by Hooverphonic? „I never tried to reach your eden/Did I ever think of you as my enemy...”

P.S.2: Oricât m-am străduit, nu am reușit să găsesc vreo legătură între picturile lui Bosch și filmul ăsta. Poate ar fi fost mai ușor să fac conexiuni gândindu-mă la marca omonimă de electrocasnice...

Al, 70, Happy Birthday, Sir!

Îl prețuiesc pe Al Pacino nu atât pentru rolurile mari, panteonice, memorabile, în care a strălucit de-a lungul timpului. Au și acelea importanța lor, însă mai importante mi se par rolurile mici sau rolurile de întindere din filmele mici, cele care, de regulă, se pierd în desișul filmografiei unui actor larger than life.

Evident, nu toate, pentru că sunt și multe alese fără noimă, jucate la normă, din reflex sau din inerție. Vorbesc de câteva numai, nu prea numeroase, precum acest People I Know, pe care mai toată lumea l-a considerat a basket case. Mai toată lumea proastă (nu mă feresc de vorbe), fiindcă a refuza să-l vezi pe Pacino rânind îndârjit în grajdurile lui Augias, cum se spune, făcându-se luntre și punte de parcă ar fi fost ultima lui șansă de a mai apărea pe ecran, a refuza, deci, o evidență atât de strivitoare, eventual a o minimaliza doar din cauza unui scenariu subțire și cam peticit, e dovadă de prostie. Crasă și grasă.

Nu voi putea vreodată să uit imaginile care urmează. Căutătura asta plină de pulbere de plumb, căzută, de Lazăr trezit din morți sau poate gata să se reîntoarcă acolo, pietrele de moară puse în aceste priviri ("see the stone set in his eyes" ca să parafrazez un vers din U2), toate acele mărunțișuri ce-i însoțesc gesturile haotice, ei bine, acestea nu mai țin de talentul, puterea, știința de a intra într-un personaj până în albul ochilor, ci de ceea ce am putea numi conștiință evoluată. Pacino nu face astea la indicaţiile regizorului, ci fiindcă, într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, a fost acolo, știe calimera, ştie rânduiala, nu e nevoie să-i dirijeze nimeni tresăririle infinitezimal-spasmodice ale unei cute sau vreunui mușchi.

De fiecare dată când văd filmul, impulsul e același. E Pacino, mă rog, personajul lui, așezat pe o bancă într-un scuar plin de copaci scheletici, sub o lumină câinoasă, fără inimă. Obosit, gârbovit, pierzând contactul cu straturile amalgamate ale realității (doar cafeaua și pastilele îl țin la suprafață).

De fiecare dată când îl văd aici, îmi vine să trec „dincolo”, să mă așez lângă el și să-i spun: „Hai, bătrâne, las-o baltă, don't fuck around, femeia aia (Kim Basinger, magnifică) a bătut atâta drum din Virginia ca să te scoată din cloacă, iar tu i-ai zis că ăsta e cel mai frumos lucru pe care l-a făcut cineva pentru tine în ultima vreme (și la tine ultima vreme e măsurabilă în milenii), așa că, hai te du, las-o naibii de gală, se poate și fără tine, oricum ai demonstrat ce era de demonstrat, quod erat demonstrandum e pentru restul, so, my friend, just let it go şi du-te, altfel mă duc eu”. Așa i-aș fi zis, chit că, probabil, în minte, gândurile astea i s-or fi învolburând și lui. Așa i-aș fi zis pentru că m-a obligat să fiu acolo, să-l motivez, să vreau să-l ajut.

De-asta îl prețuiesc pentru rolurile (din filmele) mici. În (un)ele, nu mai e el. E un om din mulțime. Iar eu cred că e al dracu' de greu să te depersonalizezi într-atât încât oamenii obișnuiți să facă totalmente abstracție de tine, ditamai superstarul, și să te vadă unul de-al lor, un amărât peste care, tu, Pacino, fără a mai fi tu, sufli viață (sau moarte).


P.S.: Sper, dragă domnule Pacino, pentru binele meu, în primul rând, ca inima să-ți rămână "ca-n filme". Așa zicem noi, oamenii de rând, lucrurilor care ne surclasează imaginația sau dorințele.

Sophia

... a big emptiness.

(Ieri, Oggi, Domani, r. Vittorio De Sica/1963)

Cum voi trăi eu până o să mor. By default.

Chestiunea e simplă: te poți sinucide în momentul în care nu mai există lucruri pentru care să lupți, oameni care să te intereseze, în momentul în care, practic, renunți la sau te eliberezi de toate servituțile ce te țin legat de una, de alta. În ce mă privește, am ajuns la concluzia că nu mă pot sinucide azi, mâine sau poimâine pentru că (știu, o să ziceți că sunt scrântit, ceea ce e adevărat) mai am de văzut câteva zeci de filme esențiale (și de revăzut câteva), de citit/recitit alte câteva cărți la fel de esențiale și de ajuns în vreo câteva locuri de neratat în viața asta (bine, în acest ultim caz m-aș descurca mai ușor). Realmente, nu aș putea recurge la acest gest ultim (mie mi se pare o ieșire onorabilă din lanțul trofic) știind că mi-au scăpat vreo două Peckinpah-uri, trei Reed-uri, patru Truffaut-uri și aș mai putea invoca niște nume sau titluri, dar nu despre asta e vorba.

Ideea e alta: pentru a ajunge la punctul 0 aș avea nevoie de timp. Lucrul care mă înspăimântă cel mai tare e că nu voi găsi acest timp, ceea ce înseamnă că dacă adaug și ce se va mai aduna (filme și cărți) până voi anihila pasivul, o voi sfecli natural. Cu alte cuvinte, filmul, mai ales filmul, mă va ține în viață.

For the Love of Movies

(The Story of American Film Criticism)

Written and directed by Gerald Peary (columnist for The Boston Phoenix)
Produced by Amy Geller
Narrated by Patricia Clarkson (80 minutes, released in 2009)

I speak fluently in movie quotes

Prima îmi place s-o aud, a doua s-o spun. (capturile sunt din Code 46)

Video duel: "Tarantino vs. Coen Brothers"

A quite impressive (and a little nuts!) narrative mash-up by Leandro Braga covering more than 500 selected scenes from these three nutcrackers movies. You will appreciate the effort, I'm sure of it. The next video duel seems to be a must see also: Scorsese vs Kubrick.

"Al Feliz Pescador"

Scena asta, din finalul unui film ce închide un cerc și deschide în interiorul lui un cluster de nedumeriri, este esențialmente despre quarcul acela de fericire ce pare atât de tangibilă atunci când două ființe găsesc o frecvență pe care o izolează temporar de interferențe. Sau cum ar spune Newton, ajung la acea suprafață ce nu există decât ca accident.

Aşa cum ne-a obişnuit, Linklater nu forțează nimic, lasă lucrurile să curgă firesc într-un estuar al așteptărilor plauzibile, astfel că tu, privitor, ești imersat complet într-o poveste pe care nu o suspectezi nici o clipă de ipocrizie. Această privire, privirea lui spre ea (Julie Delpy, absolutely gorgeous, nu numai în scena asta în care o imită pe Nina Simone, ci peste tot) „e privirea cuiva care știe că albul și negrul nu trebuie să dea niciodată gri, ci trebuie să vibreze flirtând violent unul cu celălalt, năuciți de o atingere mătăsoasă de limbă, care întotdeauna anulează orice hazard” (Antoni Casas Ros). Tot ce mai poate face el e să accepte evidența (după o acoladă de 9 ani în care s-a tot chinuit s-o nege) și să-și miște abia perceptibil degetele mâinii stângi într-un gest de reglaj fin ce-i adâncește și mai mult certitudinea. N-aș mai vrea să citez pe nimeni, însă îmi răsună în cap vocea lui Freddie Mercury în Innuendo: „Surrender your ego, be free, be free". Mai sunt și avioane pe care e bine să le pierzi.

Anunţ-invitaţie

Mă bate gândul să pun de-o săptămână Michael Mann pe cinesseur. În genul Tarantino week (see the labels for details). Peste vreo două săptămâni, cam aşa. Cine doreşte să participe/contribuie, e rugat să lase mesaj pe email (găsibil în profil) . Thank you in advance.

Dead moon, dead man

Ghost Dog: The Way of the Samurai (r. Jim Jarmusch/1999)

"Coborâți o perpendiculară de la Lună. Fie ca perpendiculara să intersecteze un mormânt. Înăuntru, un om până acum îngrijit, ținut la cald, manichiurat. Veneau acele culori grele de curcubeu. Descompunere. (...) - Luna, lipsa ei de viață, lipsa ei de moarte. O perlă albă corodată. De un singur ochi, văzută cu un singur ochi." (Saul Bellow - Planeta domnului Sammler)

Un link la nervi

Un text rezonabil despre un film - Storm - cu un subiect ce mă face să mă raportez agresiv la existenţă: soarta femeilor pe timp de război. M-a apucat o furie surdă doar citind. Cică ne numim oameni. Yuk!

Se caută informații despre cartea pe care o citește Eva Marie Saint în North by Northwest!

Am tot încercat să dau de urma acestei cărți. Fără izbândă, deocamdată. Ok, după măriri succesive, titlul e identificabil - The Agreeable Age -, problema e că nu am găsit nicăieri (poate nu am știut unde să caut) vreo trimitere la/spre el, vreo, vorba aia, atestare istorică a sa. Oricât m-am jucat eu cu zoom-ul, autorul e de nedistins. Pe Amazon sau la Barnes & Noble, de pildă, titlul nu apare în listing-uri. Ar putea fi vreo traducere, dar chiar și așa, tot ar trebui să existe pe undeva vreo informație în acest sens. Nu există sau mai corect spus, nu am găsit eu. Nu am renunțat, motiv pentru care m-am gândit să vă împărtășesc și vouă misterul, poate or fi printre voi unii care știu mai multe (if so, please email me, thank you!). Desigur, există posibilitatea ca acest volum să fie vreo șmecherie tipic hitchcockiană, deși nici pe pista asta nu am identificat indicii. Oricum, dacă ar fi așa, aș găsi și mai plină de miez reactiv, autoironic, replica următoare:

Max von Sydow: 81 (se subînțelege restul)

- imagini autoreferențiale din Le scaphandre et le papillon (r. J. Schnabel/2007) -

The Gardener (sau "ca nisipul femeile sunt")

- workshop de (i)magi(n)e cu Dante Spinotti -

Dante Spinotti, directorul de imagine fetiș al lui Michael Mann, a "tras" splendoarea asta de scurtmetraj, anul trecut, în Polonia (Łódź), luând martori câteva zeci de studenți la ATF-ul lor și explicând fiecare mișcare a camerei și motivația din spatele deciziei de a opta pentru un unghi sau altul. Ce căuta Spinotti în Polonia? Venise să primească a lifetime achievement award la un festival de film focusat pe imagine: Plus Camerimage Festival.

Uichend cu Sokurov

Mi-am propus să văd în acest uichend Mother and Son şi să revăd Father and Son (din care am preluat această imagine). E unul din momentele e- şi dis-ruptive ale filmului pe care Sokurov îl construieşte din unghiuri ce-ţi şarjează emoţiile şi reflexele de parcă ai fi tu acolo, pe scândură, paralizat de frică, ameninţat în orice moment de spectrul prăvălirii în gol. Se zice că în 9 cazuri din 10 moartea survine în secundele de cădere şi nu la impactul cu solul.

Happy birthday, Robin!

Le voyage du ballon rouge (II)

Screenshot from Badlands (dir.  Terrence Malick/1973)

Screenshot from Vanilla Sky (dir. Cameron Crowe/2001)

- imaginea de mai sus apare în Vanilla Sky, însă originalul e din filmul lui Albert Lamorisse, Le ballon rouge (1956), din care Crowe a inserat câteva frânturi -

Screenshot from Walkabout (dir. Nicolas Roeg/1971)

Primul episod e aici.

Gata, am fluierat și eu!

În ciuda tonului, pe alocuri extrem de dur, subscriu la observaţiile lui Gorzo despre Eu când vreau să fluier, fluier. Cum nu am de gând să revin asupra subiectului, o să-mi permit să adaug că filmul lui Florin Şerban depășește la limită nivelul unei producții de televiziune (gen TVR) ce problematizează pe înțelesul oricui fără să-și disoneze publicul (maniheismul e maniheism, convențiile sunt convenții, rețeta e respectată la miligram). Nu-i nimic rău aici, dacă rezultatul nu e vândut cu altă etichetă. Așa privite lucrurile, performanța de la Berlin e cu atât mai remarcabilă (dacă acceptați gradul de comparație).

About light, speed and style in Chungking Express

"When we're shooting the film these walls were all reflective. We never knew when sunlight would be available. Many people thought that the lighting was part of our style. In fact, it wasn't, we had no choice! So what we were forced to do has become a style." (Christopher Doyle)

"In this film we performed many tricks with speed. We could lenghten one second, we could make one centimetre very long or very short. This was what the story was about. (...) Making this film was like a liberation. Not only I felt this, the crew and the actors did as well. It was an inspiration, it was a new film-making experience. If you go to the basics, the film-making is very simple. You may have elaborate sets, props or production, but the process is the most important thing, it has to be enjoyable. When I see this film now, when I see Chungking Express, I don't watch the story, I reflect on the making of those scenes. I feel that it was a wonderful experience." (Wong Kar Wai)

(texts and screencaptures from the Chungking Express DVD feature - bonus material /Artificial Eye edition)

Mametizări (V)

Ea: Ce faci?
Eu: Spăl. Vase.
Ea: Altceva?
Eu: Nu știu.
Ea: De ce ești așa de lapidar?
Eu: De la calcarul din apă.

Cursul scurt de scenaristică „în regia" lui David Mamet

A fost scris cu majuscule de autorul însuși, l-am preluat ca atare (de aici - later edit: linkul nu mai e valabil la ora asta, prin urmare postul ăsta a devenit un document istoric... hahahaha!). 

Simplu, genial de simplu!

Ironie, directețe, precizie. 

Take this for instance: „Any time two characters are talking about a third, the scene is a crock of shit”.

„TO THE WRITERS OF THE UNIT

GREETINGS.

AS WE LEARN HOW TO WRITE THIS SHOW, A RECURRING PROBLEM BECOMES CLEAR.

THE PROBLEM IS THIS: TO DIFFERENTIATE BETWEEN DRAMA AND NON-DRAMA. LET ME BREAK-IT-DOWN-NOW.

EVERYONE IN CREATION IS SCREAMING AT US TO MAKE THE SHOW CLEAR. WE ARE TASKED WITH, IT SEEMS, CRAMMING A SHITLOAD OF INFORMATION INTO A LITTLE BIT OF TIME.

OUR FRIENDS. THE PENGUINS, THINK THAT WE, THEREFORE, ARE EMPLOYED TO COMMUNICATE INFORMATION - AND, SO, AT TIMES, IT SEEMS TO US.

BUT NOTE: THE AUDIENCE WILL NOT TUNE IN TO WATCH INFORMATION. YOU WOULDN’T, I WOULDN’T. NO ONE WOULD OR WILL. THE AUDIENCE WILL ONLY TUNE IN AND STAY TUNED TO WATCH DRAMA.

QUESTION: WHAT IS DRAMA? DRAMA, AGAIN, IS THE QUEST OF THE HERO TO OVERCOME THOSE THINGS WHICH PREVENT HIM FROM ACHIEVING A SPECIFIC, ACUTE GOAL.

SO: WE, THE WRITERS, MUST ASK OURSELVES OF EVERY SCENE THESE THREE QUESTIONS.

1) WHO WANTS WHAT? 2) WHAT HAPPENS IF HER DON’T GET IT? 3) WHY NOW?

THE ANSWERS TO THESE QUESTIONS ARE LITMUS PAPER. APPLY THEM, AND THEIR ANSWER WILL TELL YOU IF THE SCENE IS DRAMATIC OR NOT.

IF THE SCENE IS NOT DRAMATICALLY WRITTEN, IT WILL NOT BE DRAMATICALLY ACTED.

THERE IS NO MAGIC FAIRY DUST WHICH WILL MAKE A BORING, USELESS, REDUNDANT, OR MERELY INFORMATIVE SCENE AFTER IT LEAVES YOUR TYPEWRITER. YOU THE WRITERS, ARE IN CHARGE OF MAKING SURE EVERY SCENE IS DRAMATIC.

THIS MEANS ALL THE “LITTLE” EXPOSITIONAL SCENES OF TWO PEOPLE TALKING ABOUT A THIRD. THIS BUSHWAH (AND WE ALL TEND TO WRITE IT ON THE FIRST DRAFT) IS LESS THAN USELESS, SHOULD IT FINALLY, GOD FORBID, GET FILMED.

IF THE SCENE BORES YOU WHEN YOU READ IT, REST ASSURED IT WILL BORE THE ACTORS, AND WILL, THEN, BORE THE AUDIENCE, AND WE’RE ALL GOING TO BE BACK IN THE BREADLINE.

SOMEONE HAS TO MAKE THE SCENE DRAMATIC. IT IS NOT THE ACTORS JOB (THE ACTORS JOB IS TO BE TRUTHFUL). IT IS NOT THE DIRECTORS JOB. HIS OR HER JOB IS TO FILM IT STRAIGHTFORWARDLY AND REMIND THE ACTORS TO TALK FAST. IT IS YOUR JOB.

EVERY SCENE MUST BE DRAMATIC. THAT MEANS: THE MAIN CHARACTER MUST HAVE A SIMPLE, STRAIGHTFORWARD, PRESSING NEED WHICH IMPELS HIM OR HER TO SHOW UP IN THE SCENE.

THIS NEED IS WHY THEY CAME. IT IS WHAT THE SCENE IS ABOUT. THEIR ATTEMPT TO GET THIS NEED MET WILL LEAD, AT THE END OF THE SCENE,TO FAILURE - THIS IS HOW THE SCENE IS OVER. IT, THIS FAILURE, WILL, THEN, OF NECESSITY, PROPEL US INTO THE NEXT SCENE.

ALL THESE ATTEMPTS, TAKEN TOGETHER, WILL, OVER THE COURSE OF THE EPISODE, CONSTITUTE THE PLOT.

ANY SCENE, THUS, WHICH DOES NOT BOTH ADVANCE THE PLOT, AND STANDALONE (THAT IS, DRAMATICALLY, BY ITSELF, ON ITS OWN MERITS) IS EITHER SUPERFLUOUS, OR INCORRECTLY WRITTEN.

YES BUT YES BUT YES BUT, YOU SAY: WHAT ABOUT THE NECESSITY OF WRITING IN ALL THAT “INFORMATION?”

AND I RESPOND “FIGURE IT OUT” ANY DICKHEAD WITH A BLUESUIT CAN BE (AND IS) TAUGHT TO SAY “MAKE IT CLEARER”, AND “I WANT TO KNOW MORE ABOUT HIM”.

WHEN YOU’VE MADE IT SO CLEAR THAT EVEN THIS BLUESUITED PENGUIN IS HAPPY, BOTH YOU AND HE OR SHE WILL BE OUT OF A JOB.

THE JOB OF THE DRAMATIST IS TO MAKE THE AUDIENCE WONDER WHAT HAPPENS NEXT. NOT TO EXPLAIN TO THEM WHAT JUST HAPPENED, OR TO*SUGGEST* TO THEM WHAT HAPPENS NEXT.

ANY DICKHEAD, AS ABOVE, CAN WRITE, “BUT, JIM, IF WE DON’T ASSASSINATE THE PRIME MINISTER IN THE NEXT SCENE, ALL EUROPE WILL BE ENGULFED IN FLAME”

WE ARE NOT GETTING PAID TO REALIZE THAT THE AUDIENCE NEEDS THIS INFORMATION TO UNDERSTAND THE NEXT SCENE, BUT TO FIGURE OUT HOW TO WRITE THE SCENE BEFORE US SUCH THAT THE AUDIENCE WILL BE INTERESTED IN WHAT HAPPENS NEXT.

YES BUT, YES BUT YES BUT YOU REITERATE.

AND I RESPOND FIGURE IT OUT.

HOW DOES ONE STRIKE THE BALANCE BETWEEN WITHHOLDING AND VOUCHSAFING INFORMATION? THAT IS THE ESSENTIAL TASK OF THE DRAMATIST. AND THE ABILITY TO DO THAT IS WHAT SEPARATES YOU FROM THE LESSER SPECIES IN THEIR BLUE SUITS.

FIGURE IT OUT.

START, EVERY TIME, WITH THIS INVIOLABLE RULE: THE SCENE MUST BE DRAMATIC. it must start because the hero HAS A PROBLEM, AND IT MUST CULMINATE WITH THE HERO FINDING HIM OR HERSELF EITHER THWARTED OR EDUCATED THAT ANOTHER WAY EXISTS.

LOOK AT YOUR LOG LINES. ANY LOGLINE READING “BOB AND SUE DISCUSS…” IS NOT DESCRIBING A DRAMATIC SCENE.

PLEASE NOTE THAT OUR OUTLINES ARE, GENERALLY, SPECTACULAR. THE DRAMA FLOWS OUT BETWEEN THE OUTLINE AND THE FIRST DRAFT.

THINK LIKE A FILMMAKER RATHER THAN A FUNCTIONARY, BECAUSE, IN TRUTH, YOU ARE MAKING THE FILM. WHAT YOU WRITE, THEY WILL SHOOT.

HERE ARE THE DANGER SIGNALS. ANY TIME TWO CHARACTERS ARE TALKING ABOUT A THIRD, THE SCENE IS A CROCK OF SHIT.

ANY TIME ANY CHARACTER IS SAYING TO ANOTHER “AS YOU KNOW”, THAT IS, TELLING ANOTHER CHARACTER WHAT YOU, THE WRITER, NEED THE AUDIENCE TO KNOW, THE SCENE IS A CROCK OF SHIT.

DO NOT WRITE A CROCK OF SHIT. WRITE A RIPPING THREE, FOUR, SEVEN MINUTE SCENE WHICH MOVES THE STORY ALONG, AND YOU CAN, VERY SOON, BUY A HOUSE IN BEL AIR AND HIRE SOMEONE TO LIVE THERE FOR YOU.

REMEMBER YOU ARE WRITING FOR A VISUAL MEDIUM. MOST TELEVISION WRITING, OURS INCLUDED, SOUNDS LIKE RADIO. THE CAMERA CAN DO THE EXPLAINING FOR YOU. LET IT. WHAT ARE THE CHARACTERS DOING -*LITERALLY*. WHAT ARE THEY HANDLING, WHAT ARE THEY READING. WHAT ARE THEY WATCHING ON TELEVISION, WHAT ARE THEY SEEING.

IF YOU PRETEND THE CHARACTERS CANT SPEAK, AND WRITE A SILENT MOVIE, YOU WILL BE WRITING GREAT DRAMA.

IF YOU DEPRIVE YOURSELF OF THE CRUTCH OF NARRATION, EXPOSITION,INDEED, OF SPEECH. YOU WILL BE FORGED TO WORK IN A NEW MEDIUM - TELLING THE STORY IN PICTURES (ALSO KNOWN AS SCREENWRITING)

THIS IS A NEW SKILL. NO ONE DOES IT NATURALLY. YOU CAN TRAIN YOURSELVES TO DO IT, BUT YOU NEED TO START.

I CLOSE WITH THE ONE THOUGHT: LOOK AT THE SCENE AND ASK YOURSELF “IS IT DRAMATIC? IS IT ESSENTIAL? DOES IT ADVANCE THE PLOT?

ANSWER TRUTHFULLY.

IF THE ANSWER IS “NO” WRITE IT AGAIN OR THROW IT OUT. IF YOU’VE GOT ANY QUESTIONS, CALL ME UP.

LOVE, DAVE MAMET SANTA MONICA 19 OCTO 05

(IT IS NOT YOUR RESPONSIBILITY TO KNOW THE ANSWERS, BUT IT IS YOUR, AND MY, RESPONSIBILITY TO KNOW AND TO ASK THE RIGHT Questions OVER AND OVER. UNTIL IT BECOMES SECOND NATURE. I BELIEVE THEY ARE LISTED ABOVE.)”