Anul furnicilor

Screenshot from Agora (dir. Alejandro Amenabar)

Screenshot from Antichrist (r. Lars von Trier)

Screenshot from The Informant! (dir. Steven Soderbergh)

Pe lângă... furnici, ştiţi ce mai au aceste filme în comun? Nu ştiţi! Lemme tell ya (am auzit că a scrie pe blog în romgleză e un fel de manea-rock, well, mă doare fix la bască, îmi asum riscurile, iar cui nu-i place poate să se care, nu vreau să mă placă toată cititorimea, cu atât mai puţin aia cu ifose de trei lei)!

Aşadar, tustrele au 2009 an de apariţie. De unde poate rezulta şi că a fost un an propice afinităţilor elective... himenoptere, cu toate că, Andrei Gorzo, vorbind despre Agora, nu e tocmai încântat de acest truvai (cu franţuzisme o fi mai bine?!): 

„Şi, atunci cînd o secvenţă se deschide cu imaginea unor furnici mişunînd pe o piatră, pentru a se închide cu imaginea multor creştini, filmaţi de sus, mişunînd printr-o piaţă, întocmai ca furnicile din primul cadru, nu se poate spune că figura de stil e una subtilă.”

S-a dus și Babalugats. Sâmbătă, la 74!

Well, I wish you an easy ride, Mr. Hopper. God bless you!

- imaginea e din Cool Hand Luke (r. Stuart Rosenberg/1967), iar pe Dennis Hopper nu-mi fac probleme că nu l-ați putea recunoaște -

Atunci!

21 Grams (r. Alejandro González Iñárritu/2003)

"Sufletul vrea ce vrea. Are cunoașterea sa naturală. Șade nefericit pe suprastructuri de explicații, biată pasăre, fără să știe încotro să zboare." (Saul Bellow - Planeta domnului Sammler)

My weekend wish

„I need me a time machine with a loud radio...” - Butch Haynes (Kevin Costner) în A Perfect World (r. Clint Eastwood/1993) -

P.S.: Dacă îşi mai doresc şi alţii ceva similar, condica de înscrieri e deschisă tot uichendul! Poate punem de-o expediţie somewhere in time.

Filme de TIFF: Mother sau un Todo sobre mi madre în variantă sud-coreeană (III)

Pentru cunoscători, Madeo aka Mother (r. Joon-ho Bong/Coreea de Sud/2009) ar putea trece drept o continuare a zguduitorului Memories of Murder (2003), faux policier în stil Se7en, filmul care l-a propulsat pe autor în galeria regizorilor asiatici de care nu mai poţi face abstracţie. Evident, chestiunea sequel-ului e discutabilă. Similarităţi există, însă eu nu le găsesc suficient de stridente pentru a stabili o conexiune atât de evidentă. Dacă Joon-ho Bong a împrumutat sau adus ceva din Memories of Murder, atunci umorul absurd e acel element ce sare în ochi ca uleiul încins. Mother e, înainte de orice altceva ar putea fi, un fel de tragedie delicat asamblată în cofrajul unei comedii, o dovadă, poate, că treaba cu hazul de necaz e universal valabilă. Nu o să vă furnizez detalii despre subiect (găsiţi aici), ci o să spun că dacă n-aţi văzut până acum nici un film de Joon-ho Bong (Gwoemul aka The Host e cel mai cunoscut prin părţile astea de lume) ar cam fi cazul. Altfel, cu tot respectul, nu văd ce aţi căuta pe acest blog.

(la TIFF 2010, Mother a fost inclus în secţiunea Supernova)

Close & brief encounters of the third kind (IV)

Jim Carrey și... Troy Donahue în Eternal Sunshine of the Spotless Mind
(dir. Michel Gondry/2004)

Monday monologues (I)

„Truth is, I thought it mattered. I thought that music mattered.

(...) I'll tell you something else you might not know, as well. A fortnight ago, this band's pit were closed - another thousand men lost their jobs. And that's not all they lost. Most of them lost the will to win a while ago. A few of them even lost the will to fight. But when it comes to losing the will to live, to breathe, the point is - if this lot were seals or whales, you'd all be up in bloody arms. But their not, are they, no, no they're not. They're just ordinary common-or-garden honest, decent human beings. And not one of them with an ounce of bloody hope left. Oh aye, they can knock out a bloody good tune. But what the fuck does that matter?" (Pete Postlethwaite/Danny în Brassed Off, dir. Mark Herman/1996)

Sunt sigur că unii dintre voi, mă refer la cei cu ureche cinefil-muzicală, sunt familiarizați cu pasajul acesta (Truth is, I thought it mattered. I thought that music mattered. But does it bollocks. Not compared to how people matter) și din... Tubthumping, megahitul trupei Chumbawamba.

Godard despre fotbal

„Vous vous intéressez toujours au sport ?

Oui mais je regrette qu’aujourd’hui le football ne propose plus qu’un jeu uniquement défensif. A part Barcelone. Mais Barcelone n’arrive pas à tenir deux matchs de suite à son niveau.

Ça dépend. Contre Arsenal, ils ont réussi.

Oui, mais pas contre Milan. Pourquoi n’y arrivent-ils pas? Quand on n’y arrive pas, on fait moins de matchs."

(restul e în Les Inrocks)

Vreau să văd palmele-n aer!

Later edit (9.00 PM): And the winner is... Lung Boonmee Raluek Chat! De data asta n-am nimerit-o. Remarc, însă, parfumul asiatic al premiilor!

Până la decernarea Palme d'Or-ului nu mai e mult (it's starting out in the evening), prilej pentru mine să reiau pariul în orb lansat în urmă cu niște zile: marele premiu se va duce spre Copie conforme (Abbas Kiarostami). Bun! Acuma că ne-au trecut emoțiile pentru Cristi Puiu (n-a luat nimic, cum n-a luat nici Godard, consolare anemică, nu?; lasă că vine la TIFF și va rupe tot, chiar dacă nu e în competiția oficială), vreau doar să mai spun că premiantul secțiunii Un certain regard (condusă anul ăsta de Claire Denis) e... Hahaha (așa se cheamă, nu-i vreo poantă nereușită de-a subsemnatului ca aia din titlu), un film sud-coreean de Hong Sang-soo. Nu știu care sunt meritele acestei producții, însă ca unul ce a parcurs mai mult de jumătate din portofoliul acestui regizor (Virgin Stripped Bare by Her Bachelors, Turning Gate, Woman Is the Future of Man, Tale of Cinema și Woman on the Beach, toate remarcabile în felul lor) mă hazardez să afirm că nu l-or fi premiat chiar de-a moaca.

Ci vediamo tra poco, ciao!

Un film aproape salvat de muzică: The Book of Eli

Tot m-am ales cu ceva din The Book of Eli, versiunea pentru imberbi & superficialii de mall (autori fraţii Hughes, un fel de wonder boys la începutul anilor '90, când făceau Menace II Society) a mult mai solidului The Road (datorită romanului, fireşte). Cu vagi aluzii cristice, cu oareşce trimiteri la Fahrenheit 451, cu clasicele, de-acum, decoruri post-apocaliptice trase la greu în țiplă CGI, cu un scenariu pe alocuri debiluţ-penibil, cu Denzel pe ecran şi dincoace de el (producător în toată regula) ducând cu bărbăție povara ridicolului asumat, dar, last but not least, și cu o coloană sonoră remarcabilă (și nu mă refer la piesele găbjite de la alţii, gen Ring My Bell de la Anita Ward, deşi asta nu sună chiar rău rulată pe vinil ca preludiu al unui măcel gândit parcă de Tarantino). Scrisă/compusă tot în familie - familia Ross (Atticus, Leopold & Claudia Sarne, nevasta primului) - muzica livrează adâncimea după care acest spaghetti western after the bomb pare că tânjește în permanență.

Mila Kunis/Solara, discipol indisciplinat și sexy

Poate am fost incoerent, poate nu ați fost atenți: cu muzica m-am ales din nostimada asta care, din când în când, lasă impresia că nu se ia în serios (vezi parafraza după Johnny Cash* şi citarea lui Morricone la propriu, plus alte câteva rambo-sugestii meșteșugit plasate). Nu știu ce să zic, probabil că oi fi eu mai sensibil la aliaje sonore bizare de tip industrial grunge+corn+pian, dar m-a prins. Cel puțin tema principală - Panoramic - e o minunăție în sine, viitoarea mea madlenă. Muzică de invocat ploi acide, așa i-aș putea spune. Dark-citoplasmatică, viscerală, plină de zgura adicției, hipnotică, numai bună de ridicat morții din groapă sau de îngropat iluzii alături de ei.

E adevărat, cunoscătorii nu pot face abstracţie de sound design-ul marca Trent Reznor, nici de ușoara interferență cu unele piese compuse de Moby pentru Heat (de pildă, God Moving Over the Face of the Waters) sau cu anumite linii melodice din Code 46, dar contează prea puțin, fiindcă în ciuda tuturor acestor analogii și a celor ce se mai pot face (Peter Gabriel, Brian Eno), are personalitate, distincție/diferență specifică, se lipește la fix de imaginea brici executată de Don Burgess și, mai ales, te face să uiți de găurile negre ale unui plot în care mai sunt integrați, era să uit, Gary Oldman [badass motherfucker îmbătrânit în rele, dar mare a(r)mator de carte rară] și, cum, necum, Tom Waits în persoană (nu-mi dau seama cum l-au agățat, but he rocks the party la fiecare apariție).

Bonus track: Atticus Ross' Passenger remix with visuals by Rupert Sanders from The Book of Eli Soundtrack

* (dovada):

Solara: You said you've been walking for thirty years, did you ever think you were lost?
Eli: I walk by faith not by sight.
Solara: What's that even mean?
Eli: It means you know something even if you don't know something.
Solara: That doesn't make any sense.
Eli: It doesn't have to make sense, it's fate, it's fate, draw from the strength within.
Solara: Is that from the book?
Eli: No! It's Johnny Cash live from Folsom Prison.

Elena

Una din puţinele Elene cinematografice (ar mai fi una, titulara din Elena et les hommes de Jean Renoir) pe care le iubesc de-a fir a păr. În imaginile de mai sus e Claire Danes, patinând tragic prin viaţă şi în It's All About Love, un film drastic subevaluat al danezului Thomas Vinterberg.

O însemnare simplă despre două cărţi de cinema

Două edituri mari, prestigioase, edituri cu greutate exprimată în tone deadweight, au lansat sau anunţat cu destul tămbălău colecţii destinate cărţii de cinema. Nu are vreun rost să le dau numele, pot spune, în schimb, că suprimarea sau lăsarea lor în paragină după două sau trei titluri scoase ar putea fi denumite lejer pruncucidere. Argumentul că astfel de cărţi nu trec constituie circumstanţă agravantă.

În vremea asta, două edituri mai mici, edituri fără figuri de primadonă, tac, fac şi aduc pe piaţă mici bijuterii pentru cinefili. Editura Art (mă temusem la un moment dat că va fi afectată iremediabil de criză, ce bine că nu-i aşa!) a publicat recent scenariul lui Tarantino la Inglourious Basterds, iar IBU Publishing, în seria Filmul pentru toţi*, a scos Noul Val Francez (autor Michel Marie), o carte pe care, trebuie să recunosc, n-aş fi cumpărat-o dacă n-ar fi fost prefaţată de Magda Mihăilescu.

Le-am răsfoit ieri pe ffwd şi am depistat două elemente comune: unele stângăcii de traducere şi de culegere, respectiv mirosul acela plăcut de hârtie bună, de calitate (referitor la acest ultim aspect, sper că nu se folosesc şi aici potenţatori de arome ca în industria alimentară). Despre conţinut o să aduc vorba cu altă ocazie. Deocamdată mi-am propus doar să le semnalez existenţa.

* IBU are două serii dedicate filmului. În cea amintită deja - Filmul pentru toţi - mai figurează Filmul japonez de Max Tessier, iar în Practica filmului a apărut Totul despre scurt metraj de Clifford Thurlow.

Lo-fi Lolita

- secvența-cheie e asta: figura lui Bill Murray încasând anticipat lovitura implacabilă pe care domnișoara în roz nu se sfiește s-o aplice -

Broken Flowers (r. Jim Jarmusch/2005)

"I put my hands where you can see them" ;)

sursă foto: simplyclassics.net

Alfred Hitchcock & Tippi Hedren în timpul filmărilor la Marnie (1964)

„To be the object of somebody’s obsession is a really awful feeling when you can’t return it.” - Hedren despre lucrul cu Hitchcock

Se fac 30!

Control (r. Anton Corbijn/2007)

Luni, pe la prânz, cam așa

It was about time: a new guest post here, folks! Tomorrow, as I already told you. It comes from L., a very special friend of mine. The movie she's writing about is Leaves of Grass (r. Tim Blake Nelson/2009).

P.S.: Astăzi, cineva din Olanda, dintr-un oraș cu nume imposibil (am reținut regiunea pentru că avea corespondent în mintea mea: Zeeland), a căutat pe Google "filme artistice cu sylvester stallone gratis" și a ajuns aici. Sorry, pal! S-au terminat alea gratis. Mai am "decât" pe bani cu Stallone și nu orice, ci artistice de acțiune, mai precis!

Din poignet!

The Wrong Man (r. Sir Alfred Hitchcock/1956)

... și mișcarea aceea circulară a camerei, accelerată progresiv, de parcă o mână nevăzută ar spăla un geam, întețindu-și efortul până când totul pare un continuum mobile. Ei bine, mișcarea aceea de cerc ce se deformează pe măsură ce viteza de rotație ce i se imprimă crește, induce spaimă și vertij fără a mai fi nevoie de alte auxiliare. Simplu și eficace: coșmar la temperatura camerei... de filmat (sau celulei, în cazul personajului de față).

I love Bianca!

Obligat de niște împrejurări completamente cretine, revăd as I write and as you read Lars and the Real Girl (r. Craig Gillespie/2007). Am râs atunci și nu prea, acum râd ca un turbat (bine, nu e râsul meu, dar ce dracu' să fac?). Ryan Gosling merita un Oscar pentru rolul dipsomanului de-aici îndrăgostit de o păpușă din latex (oricât m-am străduit, n-am putut face abstracție de rolul lui Peter Sellers din Being There). 

De altfel, dacă rămâi cu ceva din filmul ăsta (nu-i obligatoriu să rămâi cu ceva dintr-un film, vorbeam și eu așa...), atunci asta e ideea: niciodată nu e foarte clar cine e mai sărit de pe fix - individul sau societatea? Un simplu efort sinaptic ne duce la concluzia că dacă societatea e prin bălării, atunci individul nu face decât să se adapteze. Iar Lars and the Real Girl taman asta ne arată, cu un umor absolut dement pe alocuri.

Vedem că încă nu-l vedem!

Iată că a început un nou Cannes şi filmul lui Gaspar Noe, Enter the Void/Soudain le vide, prezentat anul trecut acolo, încă nu a ieşit în lume. În condiţiile în care mai toate producţiile proiectate acolo, în 2009, sunt deja pe DVD, despre Enter the Void nu se ştiu prea multe (mai un festival, mai un limited release, dar nimic pe scară largă). Unii spun că la toamnă s-ar putea să fie pus, în sfârşit, în circulaţie, alţii sunt sceptici şi în legătură cu acest termen. Fact is: pentru mine, deşi vechi de un an, filmul lui Noe a devenit deja just can't wait-ul anului în curs. Până când va fi să fie, daţi o tură aici şi-om mai vorbi după.

Ah! Are trailer. Măcar atât!

The latest Pacino (so far)

You Don't Know Jack (r. Barry Levinson/2010)

(film de televiziune produs de HBO în care Pacino e Jack "Dr. Death" Kevorkian, controversatul medic adept al sinuciderii asistate; din distribuţie mai fac parte Susan Sarandon, Danny Houston şi John Goodman - din nou magistral)

O descindere în iad

Benicio del Toro în 21 Grams (dir. Alejandro González Iñárritu /2003)

(asta după ce în urmă cu câteva clipe îl beştelise pe Dumnezeu: I gave Him my life, and He betrayed)

E de-ajuns să priviți în ochii lui Benicio del Toro pentru a vă face o idee despre condiţia umană. Şi, eventual, pentru a înțelege cât de funciarmente decisiv în transformarea sau evoluția unui actor e un regizor cu har. De la 21 Grams încoace nu l-am mai văzut pe del Toro în stare să moară cu un personaj de gât aşa cum o face aici întrupând omul învins de animalul dinăuntru (în Che se apropie cât de cât, deşi mie-mi pare copleșit de miză). Personajul său (Jack Jordan) nu trăiește o simplă criză mistică, nu e într-o derută existențială accidentală, nu e un periferic persecutat iremediabil de soartă. Nici pomeneală!

Jack Jordan e omul prin excelență, omul neretușat, omul în tot ce are el mai abject, dar și mai demn de admirat. Spre deosebire de toți ceilalți protagoniști, el dă rolului său acea adâncime ce-l face insuportabil. Sunt momente când nu te poți uita la el pentru că te vezi pe tine așa cum nu vrei să te vezi. E oglinda necruțătoare căreia preferăm să-i întoarcem spatele, fiindcă ne arată latura aceea neșlefuită, brut(al)ă, pe care cei mai mulți dintre semeni o neagă cu strășnicie, căreia vor să-i rupă grumazul ca la puii de găină, să facă abstracție de ea, s-o uite eventual. Ei bine, ghinion! Nu se poate! Fiara abia de se lasă îmblânzită, de omorât nici nu poate fi vorba. 

În lupta asta străluceşte del Toro: personajul său trăiește paroxistic incertitudinea vieții sub forma unui iad personal din care caută cu disperare să iasă. Zadarnică-i truda! Izbăvirea nu o aduce nici fuga, nici moartea, care tot un fel de fugă e. La izbăvire se ajunge pe alte căi: să înduri, să cari în cârcă munți de sare, să treci prin chinuri de ocnaș. Unul din ultimele cadre demonstrează această teorie.
----------------------------------------------------------------------

„I want to share what this film basically means to me: is a film about love, about death, is about guilt, but above all of these things is about forgiveness and redemption. These are some matters that I love to explore in human nature. (...) In this film I explore something that has obsessed me all my life, since I was ten years old. I have an obsession with death and the concept of eternity that we will never return to see a tree, or a sunset, or a flower, or your father or your son's face.. Never! That concept of eternity can get me crazy.” (mărturisiri extrase din bonusul oferit pe DVD; sursa screenshot-urilor e tot DVD-ul).

High on a happy vibe

Tocmai am primit cadou (persoana îmi e atât de dragă că nu îi voi dezvălui aici nici măcar inițialele, mă mărginesc doar la a-i mulțumi public) soundtrack-ul Baariei (compus de prodigios-infatigabilul Ennio Morricone, dacă mai era cineva care nu știa).

E
x
c
e
p
ț
i
o
n
a
l!

Și, practic, n-am spus nimic cu asta. Vă spun atât: faceți orice pentru a-l obține. O să fiți alți oameni după ce-l veți asculta! Poate sunt eu mai sensibil, însă pe mine m-a purtat prin toate stările posibile și imposibile, plus că am revăzut mental tot filmul lui Tornatore. Transcedental! Transportor blindat în alte lumi. Încerc, totuși, să nu mă las pradă emoțiilor (parcă așa spun oamenii simpli, nu?).

Exemplar!

Sorry, Ad. Nu mă pot abține. Mi-a plăcut textul tău, drept pentru care trebuie să-l mai vadă și alții. Părerea mea ;)

A very serious & outspoken man

Despre filmele indie:
"I'd just as soon do a big-budget movie as an independent one. Sometimes the independent movies can get a little too arty-farty. You watch the IFC Channel and you want to throw up."

Despre viața la blockbuster:
"I'd just come off working on The Wrestler, which had no budget and I didn't even have a chair to sit in. I remember the first day on Iron Man 2 I said, 'Can I have a cappuccino,' and they said, 'Which kind would you like?'"

Despre starurile de mucava:
"You can be less than mediocre and be a f--ing movie star. I have respect for very few actors and actresses. Some of them get a lot of acclaim but just because their movie made $200 million at the box office; they still suck. I got no respect for them and I used to let them know it."

Aici găsiți restul (se ia, nu se dă)!

Screen spleen

John Doe: What sick ridiculous puppets we are / and what gross little stage we dance on / What fun we have dancing and fucking / Not a care in the world / Not knowing that we are nothing / We are not what was intended.

Sequential pink (aveam și-un blog, pe vremuri, cu numele ăsta)

Apropo de șosetele roz purtate de GG Bernal în Mammoth, trebuie să adaug că, Robbie Williams, cu mult înainte, exhiba un model similar - mă refer, firește, la culoare - în videoclipul (extrem de grafic!) de mai jos. Dacă nu-l agreați pe Robbie, nu-i musai să priviți până la capăt. Secvențele la care mă refer eu sunt chiar la început.

She's Amy! She's soooo cute...

Sunt de-a dreptul înduioşători producătorii hollywoodieni în eforturile lor de a revitaliza romcom-ul, de a-i da lustru şi ştaif. Bine, ştim cu toţii că sunt nişte reguli de bază, ca în orice reţetă verificată, dar asta nu înseamnă că trebuie respectate cu habotnicie. Problema nu e că nu se vrea, ci că nu prea mai există fantezie pe segmentul ăsta, drept pentru care se aplică soluţii facile care, uneori, anihilează strădaniile actorilor de a scoate căruţa din mlaştină.

Studiu mignon de caz: Una din cele mai simple metode de a aduce aer proaspăt într-o comedie romantică e s-o plantezi într-un decor bucolico-exotic, Irlanda, de exemplu. În raport cu americanii consumatori de comedii, Irlanda e un ţinut exotic, nu încape dubiu. Pentru culoare locală, se alege o aşezare semi-rurală, mustind de tradiţie şi patriarhal, de la carâmbul cizmei până la borul pălăriei, şi se brodează un story, cu cât mai şui, cu atât mai bine. Se mai aduc şi nişte actori cu cotă, însă nu e musai, dar e musai să fie localnici. Mulţi şi cu accent. Şi gata filmul! Nici nu prea mai contează ce se întâmplă, tot acolo se ajunge (iubire şi alte alea).

Aşa stau lucrurile şi cu acest Leap Year (dir. Anand Tucker/2010), la care m-am uitat strict pentru Amy Adams. She's so sweet, iar eu nu-i pot rezista, mai ales când se alintă the way she does.

Aproape nimic despre cinema!

Era firesc. Doar e un ziar de sport. Cu orizonturi din ce în ce mai (multi)culturale ;)

Trendul schizoid pe care încearcă să-l impună GSP merită studiat din mai multe perspective. În condițiile în care ani la rând și-a "barbarizat"/masificat intensiv publicul (un punct de vedere foarte bine argumentat puteți citi aici), de pe la începutul anului, respectiva publicație oferă cititorilor și altceva decât lăturile nulităților din fotbalul indigen (pentru unii, singurul sport de pe lumea asta și, probabil, cealaltă): puncte și virgule de vedere ale unor personalități din zona culturii înalte (more or less sport related). Nu zic, ideea e lăudabilă. Mă tem, însă, să nu fie cam târzior aplicată.

Citit/plăcut maxim (cum se zice de-o vreme): "Ştiu şi eu că sînt două echipe, cu două porţi şi că după pauză schimbă porţile. Dar nu reuşesc să găsesc foarte palpitantă povestea asta, cu mersul la stadion."

Altfel spus: de ce vedem filme (unii dintre noi)? Pentru că nu (mai) mergem la stadion. Ce simple sunt câteodată lucrurile :))

Cinci lucruri care mi-au plăcut în Mammoth (în afară de muzică)

Ochii acestei fete (Natthamonkarn Srinikornchot)

Puful de pe obrazul doamnei Michelle Williams

Șosetele lui Gael Garcia Bernal

The dead monk with sunglasses (Ray Ban, probably fake)

Și, firește, the world finest pen (materie primă: fildeş preistoric)
(doamnele vor remarca în mod sigur și mâinile lui GG Bernal)

Lukas Moodysson goes international, ladies & gents şi nu face rabat de la standardele cu care ne-a obișnuit. Mammoth e, înainte de toate, un onorabil character study cu accent ascuțit pe ipocrizie, adică acea membrană care protejează lumile paralele când, accidental, acestea se intersectează. Ipocrizie individuală, ipocrizie colectivă, totul pentru confort, totul pentru victoria personală, „we're all made of stars" (se zice în film), we're all so full of shit. Most of the time, zic eu.

Comparația cu Babel și trimiterea spre tribulațiile lui Inarritu pe tema globalizării sunt irepresibile (senzaţia e accentuată şi de omniprezența lui Gael Garcia Bernal). Meritul lui Moodysson e că reuşeşte să evacueze onorabil din peisaj tezismul și melodrama, deşi peisajul (Thailanda, Filipine) e ofertant și le cere. Firește, nu scăpăm de gunoaie, sărăcie, prostituție și restul plăgilor tiermondiste, însă expunerea lor nu depășește temperatura unei băuturi calde uitate pe o masă de disecţie. Accelerarea eliptică din final nu face altceva decât să întărească efectul. Dincolo de multiplele layere pe care Mammoth le aduce ciclic la suprafață, rămâne realitatea dură şi banală: Pământul e o planetă frumoasă, albastră și devreme acasă, însă are parte, din păcate, de locuitori (auto)distructivi.

Că tot am adus vorba: globalizarea e doar un pretext. Servit şi ăsta tot rece.

Locuiesc în cartierul blogurilor de film

Construit de Dilema Veche. Nu am făcut nimic altceva în afară de a scrie. Mulţumesc autorului selecţiei! Sunt realmente onorat.

Cvasimilitudini (VII)

Ghost Dog: The Way of the Samurai (r. Jim Jarmusch/1999)

The Pledge (r. Sean Penn/2001)

We don't need "an education"!

Un film light, un review așijderea și un cadru cu greutate (cu totul, sunt vreo 6-7).