Cvasimilitudini II.77 [„I am real!”]

Screenshot from War on Everyone (dir. John Michael McDonagh/2016)

Screenshot from Vanilla Sky (dir. Cameron Crowe/2003)

Screenshot from The Double (dir. Richard Ayoade/2013)

Screenshot from American Ultra (dir. Nima Nourizadeh/2015)

Cvasimilitudini II.76 [Minnelli vs. Toulouse-Lautrec]

Chocolat dansant dans un bar/Chocolat Dancing in the Achille Bar by Henri de Toulouse-Lautrec/1896

Screenshot from An American in Paris (dir. Vicente Minnelli/1951)

„The scenery is unusually self-sufficient. In a narrow bar, made even narrower by the molelike waiter at the left, a marvelously limber Negro in a eight sporting suit is shown dancing. His cap with its large checks is pulled far down over his bluish face. The chanson, which is still known, is accompanied by a strident lyre plucked by a seated boy with knobby knees. The blackness of the lyre and of a top hat in the background compete with chat of Chocolat's raised hand, the most delicate and subtly finished detail of the entire drawing. Here all of Toulouse-Lautrec's fine-nerved abilities can be seen at work. He always knew just when the culminating point in the development of a movement had been reached.

While Minnelli maintains the molelike waiter and the black lyre, the unarrestable bear of jazz music replaces Toulouse-Lautrec's reference to a popular French song. If Jerry reaches down into the core of his personality, Minnelli recovers the black origins of the Hollywood musical by introducing jazz music with Toulouse-Lautrec and tap dancing with Rousseau. While, as we have seen, Minnelli is sensitive to the complex interplay of national and sexual facets in Jerry's character-as an American, he is an athletic, heterosexual dancer; as an artist, he risks drowning in the depths of an unknown, foreign self. The director, however, does not allow blackness to highlight any racial identity. After all, a white dancer cakes over the act of a black man, thus performing the same operation of whitewashing carried out by the musical, which appropriated black music and black dance for the entertainment of white audiences. In An American in Paris, blackness instead comes to mean foreignness. Thus, blackness only spells our how a white American dancer can draw energy from a Toulouse-Lautrec drawing while paradoxically bringing it to life.” (Horst Keller)

Post-premieră Crème de la crème: Best of 2016 [special guest post by Mihai Cristea]

Berlin                                                                              București
Cluj-Napoca                                             Veneția
             Bologna                 Craiova
                Locarno

Dacă aș fi avut ceva mai mult timp la dispoziție, în locul itinerarului de mai sus aș fi pus o hartă. Cu următoarea explicație: Travelog cinematografic 2016, Mihai Cristea.

N-am avut așa că a ieșit doar un mic truc grafic. Pentru captatio benevolentiae.

Nu vă mai rămâne decât să explorați periplul fascinant al acestui domn, cinefil și cinefag până în vârful urechilor.

Post-premieră Crème de la crème: Best of 2016 [special guest post by Letiția]

Tot cu febră și tot fără diacritice.

Letiția nu a putut scrie flamboaiantul text ce urmează până nu a văzut Toni Erdmann (i-am spus că e un film care nu merită cine știe ce efort, nu m-a luat în seamă sau în serios, și-a urmat instinctul și bine a făcut). În sensul ăsta s-a deplasat în România și mai apoi la București. De unde și febra. Eferalgan și lectură plăcută.

Cvasimilitudini II.75 [Red creatures, mostly horses]

Screenshot from Post Tenebras Lux (dir. Carlos Reygadas/2012)

Screenshots from Boi Neon/Neon Bull (dir. Gabriel Mascaro/2015)

Aș putea adăuga la capitolul ăsta și caii (virați în roșu) din agonia caleidoscopică a eroinei din The Broken Circle Breakdown. Iar despre filmul lui Mascaro voi mai face vorbire într-un post extrem de atipic pentru acest blog. 

Post-premieră Crème de la crème: Best of 2016 [special guest post by Corina M.G.]

«

4-5. Elle de Paul Verhoeven și Ma Loute de Bruno Dumont

Două filme atît de diferite, pe care îmi permit să le pun alături nu doar pentru că împreună dau o imagine cînd subtil sarcastică (Elle), cînd bizară și plină de umor (Ma Loute) a burgheziei franceze de azi și de ieri, ci și pentru ca oferă șansa reîntîlnirii cu două minunate actrițe. Atît Isabelle Huppert, în rolul imperturbabilei șefe de companie de creație de jocuri video, devenită (aproape) un automat care controlează (nu doar) propria viață, gata să elimine tot ceea ce (sau pe toți cei care) nu respectă regulile jocului, cît și Juliette Binoche, aruncîndu-se cu o plăcere evidenta în rolul exuberantei, cochetei, capricioasei foste dive de început de secol XX, care profită de vacanța de la reședința de vară dintr-un ținut de dincolo de nisipurile Nordului Franței, pentru a face „son cinema”, te fac sa simți ce înseamnă „avoir de la classe”. Chapeau!

3. One More Time with Feeling de Andrew Dominik 

(Cvasi)ignorantă în materie de Nick Cave, am văzut, în cea mai adîncă liniște pe care am trăit-o vreodată într-o sală de cinema, cum un documentar „la cerere”, un soi de making of gîndit pentru a scurtcircuita campania de lansare a unui album (Skeleton Key, Nick Cave and the Bad Seeds) ia turnura unei superbe mărturii despre traumă și despre modul în care ne poate schimba aceasta. Despre tristețe și despre durere. Despre condiția de captivi ai unor evenimente, în jurul cărora avem senzația că nu putem decît oscila, cu amplitudini mai mari sau mai mici, după cîtă libertate ne lasă benzile elastice care ne leagă de aceste „întîmplări”. Și despre cum putem învinge forța de recul. Hotărîndu-ne, pur și simplu, să fim fericiți.

2. The Young Pope de Paolo Sorrentino, care reușește o axonometrie spectaculoasă a Vaticanului, printr-un joc, de multe ori pe muchie de cuțit, între realitate și ficțiune. Replici inteligente, acide (adesea incendiare), imagini uneori halucinante, alteori prea căutate, decoruri (de la Capela Sixtină la biroul papei) recreate aproape în totalitate la Cinecitta și elemente de costum care devin personaje (de la capello romano, în diferite culori și modele, purtat de papa, la tricoul lui Sister Mary), jocuri de priviri (vezi scenele dintre Sister Mary și Voiello), un Jude Law care face, probabil, rolul vieții, toate acestea s-au amalgamat pentru a da o construcție barocă. O construcție care, conform unelor opinii, ar putea revoluționa zona serialelor TV. Eu aș vedea-o ca pe o inedită oportunitate pentru instituția Bisericii de a reflecta la necesitatea unei purificări/reinventări. Căci ficțiunea lui Sorrentino îmbracă cum nu se poate mai potrivit o realitate: „creștinismul nu este o religie a virtuții ci una a libertății….Totul e creștin și nimic nu e creștin în jurul nostru. Uneori ai senzația că Biserica e plină de nevrednici nu pentru ca membrii săi s-au ticăloșit, ci pentru ca în fiecare dintre ei se mișca atavic - și agonic - un păgân ratat"*.

Între două coperți venețiene (la fel ca în Youth, Veneția cea acvatică „trimite direct spre misterul feminin”), cu percutantele (la propriu și la figurat) generice ca refren, demersul lui Sorrentino are o dinamică asemănătoare unuia dintre psalmii de referință. Tînărul papă evoluează de la contradicția de nesuportat între condiția sa de om și statutul dobîndit de trimis al lui Dumnezeu pe Pamînt, trecînd prin chinurile părăsirii totale și prin valul de ostilitate pentru ca, în final, să se regăsească în și să regăsească speranța, care se va amplifica și se va propaga către marginile Pămîntului. Dacă aș fi Sorrentino, m-aș opri aici cu The Young Pope. Sezonul II nu ar mai exista.
* Horia Bernea, Teodor Baconski - Roma Caput Mundi, Humanitas, București, 2000.

1. Sieranevada de Cristi Puiu sau despre viață, cu inteligență, franchețe, emoție și umor fin, pornind de la… un parastas. În cea mai mare parte a filmului, o cameră plasată în holul unui apartament urmărește familia reunită pentru comemorarea tatălui dispărut. E un du-te-vino continuu de frați, mătuși, nepoți și fețe bisericești în acest hol din care se intră în sau se iese din celelalte încăperi. Pe rînd sau simultan, în aceste încăperi au loc dispute pornind de la evenimentele politice la zi sau de la cele așa-zis istorice, se spun povești de viață, se devoalează crize de cuplu și, într-un final, se consumă slujba de parastas. Toate acestea se întîmpla firesc, noi, spectatorii nedetectînd nici o clipă amprenta artificialului (I beg to differ, n.m., dar poate cu altă ocazie), grație unor excepționale prestații actoricești (Sorin Medeleni, o tardivă revelație) și fineței regizorale. Dar vor reuși toate personajele care populează această lume de apartament să-și depășească tristețile, dramele, să iasă din propriile povești pentru a se întîlni cu adevărat într-o reuniune de familie? Cu toate că filmul conține numeroase elemente de biografie personală, asa cum Cristi Puiu a mărturisit în mai multe rînduri, holul în care aceste personaje mișună, poate fi cel al unui apartament din oricare din blocurile din ceața ce invadează afișul filmului. După proiecția de gală de la TIFF, am văzut oameni îmbrățișîndu-se și spunînd „parcă am fi fost noi…”

(Corina M.G.) »