03 martie 2009
02 martie 2009
Cuvinte de acces - un "film" cu şi despre Jean Baudrillard
Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar unul din cuvintele folosite din ce în ce mai rar în vorbirea curentă e gânditor, mai exact versiunea sa substantivală şi substanţializată. Altfel, mutre gânditoare întâlnim la tot pasul!
Despre Jean Baudrillard se poate spune că e gânditorul prin excelenţă! "Adevăratul gânditor nomad al contemporaneităţii", cum îl numeşte Bogdan Ghiu în prefaţa unei cărţi traduse tot de el şi apărute anul trecut la Editura Art. Nomad, deoarece a explorat teritorii diverse (sociologie, economie, antropologie, semiotică), fără a se cantona vreodată în perimetrul unuia. Relax, nu am/aţi greşit blogul. Cartea la care mă refer - Cuvinte de acces (2000, Fayard) - nu e, propriu-zis, o carte, ci transcrierea textului unui film de televiziune realizat de Pierre Bourgeois şi Leslie F. Grunberg. Pentru cine nu știe, Baudrillard se trage dintr-o generaţie excepţională pe care unii au numit-o cumva peiorativ, "gândirea '68" (Foucault, Deleuze, Derrida, Lyotard, Bourdieu), fiind până în 2007, cel mai longeviv reprezentant al acesteia.
Aşa cum îl vedem pe hârtie, filmul e un spectacol captivant al inteligenţei în exercițiu, al speculației brizante, al erudiției genuine. Baudrillard vorbește cu aplomb despre noțiunile pe care le-a resemantizat (seducția, obiectul, obscenul etc.), le nuanțează, le desface ca pe cadouri, oferindu-ni-le în toată splendoarea lor. Stop-cadru la întâmplare: transparenţa răului. „Putem aminti aici ceea ce spunea Mandeville, atunci când afirma că o societate funcţionază pe baza viciilor sale sau, cel puţin, pe baza dezechilibrelor ei. Nu pe baza calităţilor ei pozitive, ci pe baza calităţilor ei negative. Dacă acceptăm acest cinism, putem ajunge să înţelegem că politicul trebuie să însemne - şi - includerea răului, a dezordinii, în ordinea ideală a lucrurilor. Răul nu trebuie, prin urmare, negat, ci trebuie să ne folosim de el, să ne jucăm cu el şi să-l dejucăm”. Cuvintele acestea rezumă perfect tot ce ar trebui spus despre filme de tip Syriana sau No Country For Old Men.
Alt screenshot cu cerneală din secvenţa dedicată sfârşitului: „Am vrut să văd, cu ocazia trecerii în anul 2000, dacă mai avem acest simţ al scadenţei sau dacă ne aflăm într-o simplă numărătoare inversă. Numărătoarea inversă nu înseamnă sfârşitul, înseamnă extenuarea a ceva, epuizarea unui proces, care prin asta nu înseamnă că se şi încheie, ci că devine interminabil. Ajungem la o alternativă paradoxală: fie nu vom atinge niciodată sfârşitul, fie am trecut deja dincolo de el. În ce mă priveşte, îmi spuneam că nu va exista «trecere» în anul 2000 pentru că aceasta avusese loc demult, pentru că nu era vorba decât de un fel de tresărire a temporalităţii. Şi atunci, neputând situa un sfârşit, noi încercăm cu disperare să situăm un început”.
Nu vreau să vă ciuntesc plăcerea de vedea/citi acest film-carte cu ochii voştri. I gave you just a taste, but you should want more. Nu de alta, dar legăturile lui Baudrillard cu filmul sunt mult mai solide de-atât. În Matrix, de pildă, este citat cu ghilimele, iar una din cărţi, nu spui care, are parte de un prim-plan! Acum îmi dau seama că identificarea cărţii ar putea fi un bun pretext pentru organizarea unui nou concurs. Se încumetă careva?
Ca bonus, vă ofer opinia lui Baudrillard despre Matrix expusă într-un interviu pentru Le Nouvel Observateur (martie 2006): „Lumea ca iluzie totală e problema cu care s-au confruntat toate marile culturi, iar ele au rezolvat-o prin artă şi simbolizare. Ceea ce am inventat noi ca să oprim acest chin e un real simulat, un univers virtual golit de tot ce era periculos ori negativ, care acum excedează realul a cărui soluţie finală este. Matrix e în întregime asta! Orice e legat de vis, utopie, fantasmă e prezent aici, «realizat», o transparenţă completă. Matrix e ca un film despre Matrix-ul care ar fi putut produce Matrix-ul”.
Despre Jean Baudrillard se poate spune că e gânditorul prin excelenţă! "Adevăratul gânditor nomad al contemporaneităţii", cum îl numeşte Bogdan Ghiu în prefaţa unei cărţi traduse tot de el şi apărute anul trecut la Editura Art. Nomad, deoarece a explorat teritorii diverse (sociologie, economie, antropologie, semiotică), fără a se cantona vreodată în perimetrul unuia. Relax, nu am/aţi greşit blogul. Cartea la care mă refer - Cuvinte de acces (2000, Fayard) - nu e, propriu-zis, o carte, ci transcrierea textului unui film de televiziune realizat de Pierre Bourgeois şi Leslie F. Grunberg. Pentru cine nu știe, Baudrillard se trage dintr-o generaţie excepţională pe care unii au numit-o cumva peiorativ, "gândirea '68" (Foucault, Deleuze, Derrida, Lyotard, Bourdieu), fiind până în 2007, cel mai longeviv reprezentant al acesteia.
Aşa cum îl vedem pe hârtie, filmul e un spectacol captivant al inteligenţei în exercițiu, al speculației brizante, al erudiției genuine. Baudrillard vorbește cu aplomb despre noțiunile pe care le-a resemantizat (seducția, obiectul, obscenul etc.), le nuanțează, le desface ca pe cadouri, oferindu-ni-le în toată splendoarea lor. Stop-cadru la întâmplare: transparenţa răului. „Putem aminti aici ceea ce spunea Mandeville, atunci când afirma că o societate funcţionază pe baza viciilor sale sau, cel puţin, pe baza dezechilibrelor ei. Nu pe baza calităţilor ei pozitive, ci pe baza calităţilor ei negative. Dacă acceptăm acest cinism, putem ajunge să înţelegem că politicul trebuie să însemne - şi - includerea răului, a dezordinii, în ordinea ideală a lucrurilor. Răul nu trebuie, prin urmare, negat, ci trebuie să ne folosim de el, să ne jucăm cu el şi să-l dejucăm”. Cuvintele acestea rezumă perfect tot ce ar trebui spus despre filme de tip Syriana sau No Country For Old Men.
Alt screenshot cu cerneală din secvenţa dedicată sfârşitului: „Am vrut să văd, cu ocazia trecerii în anul 2000, dacă mai avem acest simţ al scadenţei sau dacă ne aflăm într-o simplă numărătoare inversă. Numărătoarea inversă nu înseamnă sfârşitul, înseamnă extenuarea a ceva, epuizarea unui proces, care prin asta nu înseamnă că se şi încheie, ci că devine interminabil. Ajungem la o alternativă paradoxală: fie nu vom atinge niciodată sfârşitul, fie am trecut deja dincolo de el. În ce mă priveşte, îmi spuneam că nu va exista «trecere» în anul 2000 pentru că aceasta avusese loc demult, pentru că nu era vorba decât de un fel de tresărire a temporalităţii. Şi atunci, neputând situa un sfârşit, noi încercăm cu disperare să situăm un început”.
Nu vreau să vă ciuntesc plăcerea de vedea/citi acest film-carte cu ochii voştri. I gave you just a taste, but you should want more. Nu de alta, dar legăturile lui Baudrillard cu filmul sunt mult mai solide de-atât. În Matrix, de pildă, este citat cu ghilimele, iar una din cărţi, nu spui care, are parte de un prim-plan! Acum îmi dau seama că identificarea cărţii ar putea fi un bun pretext pentru organizarea unui nou concurs. Se încumetă careva?
Ca bonus, vă ofer opinia lui Baudrillard despre Matrix expusă într-un interviu pentru Le Nouvel Observateur (martie 2006): „Lumea ca iluzie totală e problema cu care s-au confruntat toate marile culturi, iar ele au rezolvat-o prin artă şi simbolizare. Ceea ce am inventat noi ca să oprim acest chin e un real simulat, un univers virtual golit de tot ce era periculos ori negativ, care acum excedează realul a cărui soluţie finală este. Matrix e în întregime asta! Orice e legat de vis, utopie, fantasmă e prezent aici, «realizat», o transparenţă completă. Matrix e ca un film despre Matrix-ul care ar fi putut produce Matrix-ul”.
24 februarie 2009
Dare de seamă
Seamănă cu o autoflagelare, dar nu e! E un follow up necesar la un post anterior, nu ştiu dacă şi suficient! Aşadar, mi-au ieşit trei pronosticuri: Dickens (Chris) a primit Oscarul binemeritat pentru asamblarea Slumdog-ului la marea artă, Heath Ledger a fost canonizat în absenţă (justificată), iar la scenariu original a câştigat Milk-man Dustin Lance Black. Trei din zece aici, cam puţin, zero din cinci dincolo, overall am picat cu succes. În acest context, orice discuţie despre alegerile bizare sau previzibile ale Academiei e inutilă şi tardivă!
23 februarie 2009
DVD de colecție: People I Know
Excelentă alegere au făcut cei de la Săptămâna financiară în materie de dvd-companion pentru numărul ce tocmai a ieșit!
People I Know* (traducerea titlului, ca de obicei, execrabilă: Cu cărțile pe față; de-ar fi să pot, aș da o ordonanță de urgență privind interzicerea adaptării aberante a titlurilor) e unul din filmele mici (& much underrated) în care Pacino ne arată cât de uriaș e (lângă el, Kim Basinger și Ryan O'Neal îi fac marcaj om la om pe tot ecranul și ies onorabil din duel).
Pacino apare în fiecare scenă (însă nu remarci asta decât târziu) și apariția lui e copleșitoare. People I Know vorbește despre vulnerabilitatea relațiilor umane, despre șanse ratate, despre tristețea incomensurabilă a unei vieți risipite înainte de a fi, cu adevărat, trăită! Îl recomand mai ales oamenilor din presă și de PR, care ar trebui să-l vadă pentru a învăţa când trebuie să se lase de meserie şi să plece dracului acasă, unde, dacă au noroc, încă îi mai aşteaptă cineva.
*People I Know (r. Danny Algrant, an de apariție - 2002)
People I Know* (traducerea titlului, ca de obicei, execrabilă: Cu cărțile pe față; de-ar fi să pot, aș da o ordonanță de urgență privind interzicerea adaptării aberante a titlurilor) e unul din filmele mici (& much underrated) în care Pacino ne arată cât de uriaș e (lângă el, Kim Basinger și Ryan O'Neal îi fac marcaj om la om pe tot ecranul și ies onorabil din duel).
Pacino apare în fiecare scenă (însă nu remarci asta decât târziu) și apariția lui e copleșitoare. People I Know vorbește despre vulnerabilitatea relațiilor umane, despre șanse ratate, despre tristețea incomensurabilă a unei vieți risipite înainte de a fi, cu adevărat, trăită! Îl recomand mai ales oamenilor din presă și de PR, care ar trebui să-l vadă pentru a învăţa când trebuie să se lase de meserie şi să plece dracului acasă, unde, dacă au noroc, încă îi mai aşteaptă cineva. *People I Know (r. Danny Algrant, an de apariție - 2002)
22 februarie 2009
Dubito ergo sum? Sum of all fears!
„Ce faci când nu eşti sigur?” Aşa îşi începe părintele Flynn (Philip Seymour Hoffman) prima din cele trei predici ţinute în catedrala şcolii catolice Saint Nicholas din Bronx (suntem în 1964, ajunul Crăciunului, la un an după asasinarea lui JFK). Păi ce poţi face? Eziţi, insinuezi, aştepţi, aştepţi la cotitură, forţezi nota, cauţi, confrunţi, intimidezi! Tehnici deloc străine maicii Aloysius Beauvier (Meryl Streep, a badass nun), directoarea şcolii. Ăsta e stilul ei de leadership, aşa înţelege să apere de imixtiunile lumeşti o instituţie de învăţământ cu straşnice temelii religioase. Nu-l suportă pe Flynn, pe care-l vede ca agent destabilizator pentru modelul ei pedagogic bazat pe duritate (verbală şi - la rigoare - fizică) ruptă din Rai.
Popularitatea lui în rândul elevilor, a băieţilor în special, o irită şi îi alimentează paharul suspiciunii din care dă şi altora să bea. După o vreme, una din călugăriţele antrenate întru vigilenţă vede nişte lucruri, o înştiinţează şi moara începe să macine. Îl convoacă la un interogatoriu (prima oară cu martori, a doua fără) şi declanșează ofensiva (rezumată de mine astfel): „Părinţele, d-ăsta-mi eşti? Vrei cântece laice în programul de Crăciun? Ok, ne mai gândim, da' mai bine spune ce căutai dumneata singur, în altar, cu băiatul ăla negru? I-ai dat să bea? De ce? Nu i-ai dat? Minți! Spune tot..." Nota bene: băiatul ăla negru, Donald Miller (Joseph Foster II), e primul elev de culoare din istoria şcolii (efecte colaterale așteptate: dificultăți de integrare, discriminare etc.)
A doua predică e răspunsul la acuzaţiile neduse până la capăt, căci Sister Beauvier nu are o dovadă zdrobitoare care să-l înfunde. Se bazează doar pe experienţă şi chiar dacă adevărul ar fi altul, tot nu ar fi o problemă: things can be adjusted (poate vi-i aduceţi aminte pe Tommy Lee Jones în The Fugitive cu acel „I don't care” vs. „I'm not guilty” sau pe David Morse în 16 Blocks cu „Fuck the truth”). Morala din pilda părintelui Flynn (bârfele şi insinuările răspândite pe seama cuiva sunt ca penele dintr-o pernă sfâșiată: o dată ce și-au luat zborul, lucrurile nu vor mai fi niciodată ca înainte) ratează ţinta principală, dar o atinge pe Sister James (Amy Adams), cea care-l "turnase".
Ea e prinsă întotdeauna la mijloc în ciocnirea surdă dintre orgoliile tectonice ale celor doi beligeranţi, e mereu ezitantă, informaţiile deţinute sunt insuficiente pentru a-și asuma tranșant o poziţie, e prea naivă să fie duplicitară, dac-ar putea ar împăca şi capra şi varza, însă şi asta e o misiune cumplit de grea! Rolul ăsta de minge de ping-pong o prinde excelent pe Amy Adams, distribuită oarecum similar și în alte pelicule (Miss Pettigrew Lives For A Day, Charlie Wilson's War, Junebug). Ultima i-a adus prima nominalizare la Oscar tot pentru best supporting actress (2006).
E cel mai bine dezvoltat personaj din acest character study şi al doilea interpretat ireproşabil, după Mrs. Miller (Viola Davis), mama băiatului presupus agresat. Cineva îmi spunea că atât personajul ei, cât și discursul sunt forţate, un gimmick auctorial şi nimic mai mult. Posibil, însă tocmai aici e meritul Violei Davis, actriţă cu ani grei pe scenele Broadway-ului. Prestaţia ei e senzaţională şi face credibil așa-zisul artificial. Apare o singură dată (până și vântul, "semnificant" tare drag lui Shanley, e creditat cu mai multe intervenţii, superflue din punctul meu de vedere), dar e memorabilă. De-asta a şi fost propusă la Oscar, în ciuda celor 12 minute cât numără turul de forţă. Dacă i l-ar fi redus cu vreo 4-5 minute puteam vorbi de un cameo în toată regula!
Doubt vinela Oscar cu cinci nominalizări la patru categorii grele: cea mai bună actriţă (Meryl Streep), cel mai bun actor în rol secundar (Philip Seymour Hoffman), cea mai bună actriţă în rol secundar (Viola Davis & Amy Adams) şi scenariu adaptat (John Patrick Shanley). Cu o astfel de distribuţie, a cărei valoare primeşte, iată, o primă recunoaştere, cel mai nimerit să ia o statuetă (dacă s-ar da la categoria asta) e... directorul de casting!
În ciuda acestor plusuri, Doubt e genul de producţie pe care nu atât lipsa de experienţă a regizorului, cât ambiţia de mărire, îl împiedică să fie excepţional în loc de foarte bun. John Patrick Shanley a bricolat din multipremiata sa piesă (Pulitzer, Tony) un scenariu solid, bine articulat, dar din scenariu nu a făcut şi film. Nici imaginea - curată -, nici unghiurile oblice în care încadrează uneori protagoniştii (supliment de dramatism, pasămite) nu pot elimina impresia de teatru filmat (personajele așteaptă cuminți să le vină rândul la cuvânt, replicile sunt rostite teatral-emfatic, ba am senzaţia că, pe alocuri, Meryl Streep face un pic de overacting, iar scenografia nu iese din tipare).
Partea bună e că autorul nu ne servește verdicte. Nu dă cu pietre în Biserica Catolică şi ai săi slujitori cu comportamente pidosnice, deşi în SUA și în Marea Britanie scandaluri de gen izbucnesc periodic, mai mult, se ferește de grile şi grill-uri morale. El istorisește liniar și corect un caz şi ne lasă nouă, privitorilor, îndoielile în legătură cu vinovăția preotului, deruta sexuală a băiatului de altar, justeţea argumentelor mamei sale sau ale maicii starețe etc. Dubiile nu-s pe ecran, ci dincolo de el. În film e mai degrabă paranoia. Iată de ce, Doubt mi se pare unul din cele mai subtile filme (politice) din ultima vreme.
Popularitatea lui în rândul elevilor, a băieţilor în special, o irită şi îi alimentează paharul suspiciunii din care dă şi altora să bea. După o vreme, una din călugăriţele antrenate întru vigilenţă vede nişte lucruri, o înştiinţează şi moara începe să macine. Îl convoacă la un interogatoriu (prima oară cu martori, a doua fără) şi declanșează ofensiva (rezumată de mine astfel): „Părinţele, d-ăsta-mi eşti? Vrei cântece laice în programul de Crăciun? Ok, ne mai gândim, da' mai bine spune ce căutai dumneata singur, în altar, cu băiatul ăla negru? I-ai dat să bea? De ce? Nu i-ai dat? Minți! Spune tot..." Nota bene:A doua predică e răspunsul la acuzaţiile neduse până la capăt, căci Sister Beauvier nu are o dovadă zdrobitoare care să-l înfunde. Se bazează doar pe experienţă şi chiar dacă adevărul ar fi altul, tot nu ar fi o problemă: things can be adjusted (poate vi-i aduceţi aminte pe Tommy Lee Jones în The Fugitive cu acel „I don't care” vs. „I'm not guilty” sau pe David Morse în 16 Blocks cu „Fuck the truth”). Morala din pilda părintelui Flynn (bârfele şi insinuările răspândite pe seama cuiva sunt ca penele dintr-o pernă sfâșiată: o dată ce și-au luat zborul, lucrurile nu vor mai fi niciodată ca înainte) ratează ţinta principală, dar o atinge pe Sister James (Amy Adams), cea care-l "turnase".
Ea e prinsă întotdeauna la mijloc în ciocnirea surdă dintre orgoliile tectonice ale celor doi beligeranţi, e mereu ezitantă, informaţiile deţinute sunt insuficiente pentru a-și asuma tranșant o poziţie, e prea naivă să fie duplicitară, dac-ar putea ar împăca şi capra şi varza, însă şi asta e o misiune cumplit de grea! Rolul ăsta de minge de ping-pong o prinde excelent pe Amy Adams, distribuită oarecum similar și în alte pelicule (Miss Pettigrew Lives For A Day, Charlie Wilson's War, Junebug). Ultima i-a adus prima nominalizare la Oscar tot pentru best supporting actress (2006).
E cel mai bine dezvoltat personaj din acest character study şi al doilea interpretat ireproşabil, după Mrs. Miller (Viola Davis), mama băiatului presupus agresat. Cineva îmi spunea că atât personajul ei, cât și discursul sunt forţate, un gimmick auctorial şi nimic mai mult. Posibil, însă tocmai aici e meritul Violei Davis, actriţă cu ani grei pe scenele Broadway-ului. Prestaţia ei e senzaţională şi face credibil așa-zisul artificial. Apare o singură dată (până și vântul, "semnificant" tare drag lui Shanley, e creditat cu mai multe intervenţii, superflue din punctul meu de vedere), dar e memorabilă. De-asta a şi fost propusă la Oscar, în ciuda celor 12 minute cât numără turul de forţă. Dacă i l-ar fi redus cu vreo 4-5 minute puteam vorbi de un cameo în toată regula! Doubt vine
În ciuda acestor plusuri, Doubt e genul de producţie pe care nu atât lipsa de experienţă a regizorului, cât ambiţia de mărire, îl împiedică să fie excepţional în loc de foarte bun. John Patrick Shanley a bricolat din multipremiata sa piesă (Pulitzer, Tony) un scenariu solid, bine articulat, dar din scenariu nu a făcut şi film. Nici imaginea - curată -, nici unghiurile oblice în care încadrează uneori protagoniştii (supliment de dramatism, pasămite) nu pot elimina impresia de teatru filmat (personajele așteaptă cuminți să le vină rândul la cuvânt, replicile sunt rostite teatral-emfatic, ba am senzaţia că, pe alocuri, Meryl Streep face un pic de overacting, iar scenografia nu iese din tipare).
Partea bună e că autorul nu ne servește verdicte. Nu dă cu pietre în Biserica Catolică şi ai săi slujitori cu comportamente pidosnice, deşi în SUA și în Marea Britanie scandaluri de gen izbucnesc periodic, mai mult, se ferește de grile şi grill-uri morale. El istorisește liniar și corect un caz şi ne lasă nouă, privitorilor, îndoielile în legătură cu vinovăția preotului, deruta sexuală a băiatului de altar, justeţea argumentelor mamei sale sau ale maicii starețe etc. Dubiile nu-s pe ecran, ci dincolo de el. În film e mai degrabă paranoia. Iată de ce, Doubt mi se pare unul din cele mai subtile filme (politice) din ultima vreme.
P.S.: A treia predică a părintelui Flynn nu mai are nici o importanţă din perspectiva conflictului epic. Shanley spune într-un interviu că a introdus-o doar din respect pentru spectatori (în piesă nu există). În fine, dacă zice el...
21 februarie 2009
"Happy Christmas to you, dear Pedro"
Câți dintre voi știau că Pedro Almodóvar are blog a avut blog? În trei limbi (spaniolă, engleză și franceză). Hai, mâna sus! Ok, nici unul! Mă așteptam (și) la asta. E drept că, în 2009, don Pedro nu a publicat nici un post, dar las' că a scris destule anul trecut. După cum veți observa, blogger-ul Almodóvar nu face economie de amănunte și povestește cu șarm câte-n lună și stele. Între alte însemnări, am găsit această bucată delicioasă (nu traduc pentru că nu-i deloc complicat, înțelege și cucu'):
„It was my birthday two days ago. I received lots of congratulations, some unexpected and original. For example, Meryl Streep sang Happy Christmas in Spanish to me over a friend’s cell phone, from San Sebastian, where she was receiving a tribute. Our mutual friend Chema Prado told her it was Happy Birthday, not Happy Christmas. Was she mistaken? I wouldn’t say that much. She was Meryl Streep and she could sing what she wanted. In the few words she sang in Spanish, you won’t believe it, she didn’t have the slightest accent.
What a great actress and what a delightful person!" (data publicării: septembrie 2008).
Și-acum vreau să ridice mâna ăla sau aia care nu ar vrea să-i cânte Meryl Streep la telefon orice, oricând?! Cine e tentat să zică nu, ar face bine să se abțină!
P.S.:Pe același blog Don Pedro face vorbire despre solistă literalmente fabuloasă: Concha Buika. Din câte știu, nici o melodie nu i-a fost inclusă pe vreo coloană sonoră, așa că ascultați-o aici, fiindcă sunt precis că nici de ea nu ați mai auzit până azi!
What a great actress and what a delightful person!" (data publicării: septembrie 2008).
Și-acum vreau să ridice mâna ăla sau aia care nu ar vrea să-i cânte Meryl Streep la telefon orice, oricând?! Cine e tentat să zică nu, ar face bine să se abțină!
P.S.:
20 februarie 2009
Doubt: audio preview
Până vine cronica in extenso, vă ofer, pe lângă fragmenţelul de mai jos, şi săltăreaţa melodie inclusă în coloana sonoră: Blame it on the Bossa Nova - Eydie Gorme.
Doubt e filmul care vine la Oscar cu cinci nominalizări la patru categorii grele: cea mai bună actriţă (Meryl Streep), cel mai bun actor în rol secundar (Philip Seymour Hoffman), cea mai bună actriţă în rol secundar (Viola Adams & Amy Adams) şi scenariu adaptat (John Patrick Shanley). Cu o astfel de distribuţie, a cărei valoare primeşte, iată, o primă recunoaştere, cel mai nimerit să ia Oscarul (dacă s-ar da la categoria asta) e... directorul de casting!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)