10 years after (or before)

Screenshot from Beginners (dir. Mike Mills/2010)

Deanna Durbin (1921-2013)

A fost la un moment dat cea mai bine plătită actriţă de la Hollywood. Mussolini i-a dedicat o scrisoare deschisă, în 1941, cerându-i să-l convingă pe Roosevelt să nu amestece America în WWII, iar Churchill o adora. În 1948, la numai 27 de ani, a rupt-o definitiv cu lumea filmului, adio platouri, scenarii & all the glitter and gold, şi s-a retras într-un sătuc din Franţa. A refuzat cu obstinaţie orice ofertă de a reveni în business, la fel şi interviurile sau publicitatea. Un anti-star care chiar a făcut din discreţie monedă forte!

P.S.: În secvenţa asta, Deanna cântă pe bune! Pentru că avea şi voce, între altele.

Ora exactă (XXXIII)

Screenshot from Kansas City Confidential (dir. Phil Karlson/1952)

Vintage noir, nicotinizat şi atmosferic, cu siguranţă nu la fel de cunoscut ca In A Lonely Place sau Born To Kill, dar cu siguranţă cel puţin la fel de bun. Plus o distribuţie de baddies care dă fiori şi azi: Jack Elam, Lee Van Cleef şi Neville Brand. Take my words for granted!

Tornatore è ritornato

Giuseppe Tornatore are un nou film: La migliore offerta (The Best Offer). A fost lansat în Italia la începutul anului, a fost proiectat la Berlin, dar nu în competiţie, rulează deja în sălile din Germania şi Portugalia (eu l-am prins în Festa do Cinema Italiano), nu ştiu însă dacă sau când va ajunge pe la noi. Vă arăt mai jos trailerul şi ne revedem după... Cu o surpriză!

Surpriza e că am ales să amân niţel publicarea review-ului, vorbindu-vă despre alt film al maestrului, unul mai vechi pe care cred că-l ştiţi deja, La leggenda del pianista sull'oceano (aka The Legend of 1900) unde, la fel ca în The Best Offer, a lucrat cu o distribuţie internaţională (english oriented).

În România, a fost difuzat de televiziuni (eu l-am văzut prima oară pe ProTv) cu titlul Legenda lui 1900 (traducere după varianta americană, I guess). Dacă nu ai habar cine e regizorul, titlul nu ţi-e de nici un folos. Fie te bagă în ceaţă şi îl laşi baltă, fie îţi stârneşte curiozitatea (ce s-o fi întâmplat în anul ăla?) şi îl vezi. Aşa afli că, înainte de a fi un an, 1900 e numele unui pianist (!) cu o istorie personală fabuloasă. Şi aflând asta, dai nas în nas cu un film doldora de emoţie şi (realism) magic, un film în care, preluând o formulă din fotbal, Tornatore finalizează aproape fiecare secvenţă printr-o „braziliană”. Iar cornerele le execută mereu la prima bară, execuţiile fiind realmente epustuflante.

O să-mi reazem, aşadar, intervenţia (mai mult sau mai puţin chirurgicală) pe două secvenţe feerice.

Prima Ocean în urgie, valuri sălbatice izbind fără milă The Virginian, transatlanticul de lux pe care 1900 (Tim Roth) performează, pasageri panicaţi, mobilier în derivă, ce să mai?, tot tacâmul imagistic aferent unei cine-furtuni pe mare. Un singur om nu se pierde cu firea. E în sala de bal, alături de Max (Pruit Taylor Vince), cel mai bun prieten al său, căruia îi oferă un fel de recital privat. Mai mult decât atât, sesizând teama crescândă a companionului său, plusează şi desface piedicile pianului, clipă din care instrumentul începe să valseze pe podeaua străluminată de fulgere, balansându-se în contratimp cu vaporul asaltat de furia talazului. Practic, o scenă de balet cu un pian... prim solist ce se termină apoteotic cu un gag demn de comediile mute ale anilor 30.

A doua: duelul întru virtuozitate dintre 1900 şi Jelly Roll Morton (Clarence Williams III), personaj real, considerat unul din Decebalii şi Traianii jazzului (piano blues-ului, mai exact). Morton vine pe vas ca un star. E arogant, are un aer aristocratic şi sfidător, pare un Goliat în armura invincibilă. Bine, noi putem intui nişte lucruri, pentru că Tornatore reliefează antitetic diferenţele dintre cei doi. De-asta ziceam, la început, de cornere executate la prima bară, adică acolo unde de cele mai multe ori şi pentru cei mai mulţi e dead end. Nu şi pentru Tornatore. Iată şi de ce!

Înainte de începerea „turnirului”, fudulul Morton aşază meticulos, pe marginea pianului, o ţigară pe jumătate arsă. Începe să cânte, ragtime, ţigara îşi vede de ale ei, se fumează singură, scrumul se tot adună... La sfârşitul acestei reprezentaţii extraordinare, ce pare din altă lume, scrumul e tot acolo, întreg, parte din trupul emaciat al ţigării. „Ai fi spus că n-a vrut să cadă ca să nu facă zgomot”, zice Baricco în carte. O ridică tacticos, se duce la bar şi o stinge ostentativ într-un pahar cu whisky! Când îi vine lui rândul, 1900 pune în aceeaşi poziţie o ţigară neaprinsă, iar la finalul recitalului, unul foarte scurt, care buimăceşte literalmente asistenţa, ia ţigara, atinge cu ea una din corzile pianului şi ţigara ia foc. O sinteză în imagini a acestui moment de cinema pur, vibrant și infuzat cu suflet, găsiţi în cele ce urmează.

Apropo de rivalităţi (neficţionalizate) în muzică: Sviatoslav Richter, pianistul exponenţial al celei de-a două jumătăţi a secolului trecut, a refuzat să mai facă o înregistrare similară după ce a ascultat Variaţiunile Goldberg în interpretarea lui Glenn Gould. Gould nu este doar singurul omolog care l-a complexat pe Richter, ci şi pianistul cu cele mai iuţi degete din istorie. Una dintre cele mai profunde observaţii muzicale făcute de el de-a lungul vremii rămâne comparaţia între tăcerile din muzica germanică şi cea franțuzească: în vreme ce în prima tăcerea e organică, în cealaltă e doar ornamentală. Nu ştiu dacă din cauza asta era şi pianistul preferat al lui... Hannibal Lecter.

Juxtapuneri (XXIV) [Ochiul stâng al crocodilului]

Screenshot from The Thin Red Line (dir. Terrence Malick/1998)

Screenshot from Tabu (dir. Miguel Gomes/2012)

„Alexandru se află, din nou, înaintea unei hotărâri cu urmări incalculabile. Aflând că există o femeie care prezice fără greş viitorul, o cheamă ca să-l înveţe meşteşugul ei. Femeia îi spune că trebuie să aprindă un foc mare, apoi să citească viitorul în fumul care se înalţă, ca într-o carte. Îl pune însă pe cuceritor în gardă: cât timp va scruta fumul, nu trebuie cu nici un chip să se gândească la ochiul stâng al unui crocodil. La ochiul drept, treacă-meargă, dar în nici un caz la cel stâng.

Alexandru a renunţat să afle viitorul. De ce? Pentru că, în clipa când ţi se impune să nu te gândeşti la un lucru, te vei gândi doar la el, obsesiv. Interdicţia devine obligaţie. Nu poţi să nu te gândeşti la el, la ochiul stâng al crocodilului. Ochiul jivinei a pus stăpânire pe memoria ta”.

Am găsit pilda de mai sus în Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi, volum ce grupează discuţiile pe teme livreşti purtate de Jean-Claude Carrière şi Umberto Eco (a apărut la Humanitas, în 2010) şi prima imagine care mi-a venit în minte a fost cea din filmul lui Malick. Mnemotehnică bizar-sentimentală sau poate un pic mai mult de-atât, fiindcă eroii din The Thin Red Line, războinici la fel ca Alexandru, sunt interesaţi în mod direct de viitor şi de soarta bătăliilor în care sunt implicaţi (cu sau fără voia lor). Adaugăţi şi celebra replică „You're Greek, aren't you, Captain? Do you ever read Homer?” urlată prin megafon de personajul lui Nick Nolte şi aveţi tunelul anamnetic ce m-a proiectat într-un univers cinematografic congener. Şi totul pornind de la un text descoperit accidental...

În screenshot-ul luat din Tabu tot ochiul drept ne este arătat. Vedem contururile exoftalmice ale pleoapelor ochiului stâng, fireşte, însă privirea cade pe sticlosul şi imensul ochi drept, deschis într-o nemişcată pândă. Imaginea a generat un fenomen invers celui dintâi: filmul lui Gomes, văzut anul trecut, la multă vreme după ce terminasem lectura, m-a trimis îndărăt la carte. Un şir de întâmplări norocoase la originea şi, totodată, capătul căruia nu se află viitorul, nici măcar curcubeul, ci hazardul. Juxtapuneri, aşadar, dar şi Cvasimilitudini, de ce nu?

P.S.: Jean-Claude Carrière, cărturar complet şi erudit, a scris pe lângă romane şi piese de teatru, peste 130 de scenarii, inclusiv pentru filme de televiziune. Celor mai mulţi dintre voi ar trebui să vă fie ccunoscut îndeosebi pentru colaborările cu Luis Buñuel (Le charme discret de la bourgeoisie, Le journal d'une femme de chambre, Belle de jour), chit că a lucrat cu o sumedenie de alţi mari regizori, între care Deray, Brialy, Rappeneau, Forman, Malle, Schlondorff, Wajda, Oshima, Godard şi, last but not least, Jonathan Glazer (la inimitabilul şi inubliabilul Birth).

Cvasimilitudini (LVI): ediţie (foarte) specială (courtesy of MC)

Îmi scrie un globe-trotter aflat momentan prin China:

„Uite ca spre finalul calatoriei mele in China am mai trait un flashback cinefil & e tot unul dintre preferatii tai. Sunt intr-un hostel pe malul lacului Lugu in jurul caruia traieste o comunitate, Mosuo, zice-se ultima (e mai precaut sa spun printre ultimele, indiferent ce zice ghidul turistic) comunitate matriarhala din lume. (...) Am comandat un double espresso & e prima data de cand comand eu un double espresso cand imi vine «in two separate cups». Moment in care Jarmusch s-a trezit brusc din somn cu sughituri. :))”

Mi-a trimis şi o fotografie edificatoare. Iat-o:

 

Aşa stând lucrurile şi ceştile, nu-mi rămâne decât să public mai jos imaginea-pandant din film (una dintre ele):

Screenshot from The Limits of Control (dir. Jim Jarmusch/2009)

Q6

A început să cocheteze cu filmul, în 1936. Avea 21 de ani. Personaje invizibile, minuscule, unele nici măcar trecute pe generic. La nici un an distanţă, a avut norocul să fie remarcat în The Plainsman, de legendarul Cecil B. DeMille, care l-a distribuit apoi în încă două filme. Actorul avea să-i mulţumească în felul său, devenindu-i ginere. A trăit cu Katherine 28 de ani şi au avut 5 copii. Până în 2001, anul morţii sale, avea să mai facă 5 (cu alte două soţii)!