Cvasimilitudini (LXXXVII) [Fake suicide]

Screenshot from Harold and Maude (dir. Hal Hartley/1971)

 Screenshots from Mr. Nobody (dir. Jaco Van Dormael/2010)

Despre Harold and Maude, celebra Pauline Kael nota în inimitabilu-i stil:

„Bud Cort is Harold, a rich, suicidal introvert with a soft, unformed face. He's 19 but looks younger. Ruth Gordon is poor but spunky Maude, the wizened 79-year-old woman who's like a cheerleader for Life. She lives in a railway car, would like to change into a sunflower, frets over how to save an ailing tree, prankishly steals vehicles and drives crazily; she advises Harold to "reach out." 

In this satirical-whimsical romantic comedy, directed by Hal Ashby from a script by Colin Higgins, Harold reaches out by falling in love with Maude, and their love is consummated on the eve of her 80th birthday. Many young moviegoers have returned to this eccentric film repeatedly (in 1974, one 22-year old claimed to have seen it 138 times); maybe this is partly because of its mixture of the maudlin and the highly sophisticated. 

The message is not very different from that of HELLO, DOLLY! or MAME, but Harold's flaccid asexuality (he's like a sickly infant, a limp, earthbound Peter Pan) and Maude's advanced stage of pixiness give that message a special freaky quality. And the film has been made with considerable wit and skill. The early scenes, in which Harold tries out various gruesome methods of suicide without scaring his unflappable mother (Vivian Pickles), have a stylized humor. But Ashby has directed eccentrically. The actors are often seen at a great distance and the dialogue reaches us from a distance, too; the sound level varies so much that we keep losing the voices, and Harold's lines often fade away. 

With Cyril Cusack, Ellen Geer, and Charles Tyner. Music by Cat Stevens, with mush-minded lyrics. Paramount.” (excerpted from 5001 Nights at the Movies by Pauline Kael)

Dallas Buyers Club: „Ce se dă aici?” Ţeapă!

Venind de la canadianul (québecois) Jean-Marc Vallée, ale cărui credenţiale erau onorabile (C.R.A.Z.Y. & Café de Flore), Dallas Buyers Club (din 2013) e un neaşteptat de slab film despre SIDA. Probabil că intenţia sa a fost să dea un brânci obositor de celebrului Philadelphia (dir. Jonathan Demme/1993), apelând la o formulă oarecum necanonică. Partea proastă e că n-a ieşit schema! Dincolo de bubele sale (şi nu mă refer la alea de pe faţa lui Tom Hanks), Philadelphia avea o agendă socială clară, dar şi avantajul de a călări valul cel mare al activismului anti-AIDS! 

Cum ziceam, Vallée îşi dă cu firma-n cap, căci în afară de a arăta cu asupra de măsură că „dieta Christian Bale” (inventată pentru rolul din Hunger The Machinist) poate atinge noi culmi de rafinament şi progres, McConaughey şi mai ales Leto fiind sluţiţi şi schilodiţi într-un mare hal, eu n-am înţeles ce altceva urmăreşte Dallas Buyers Club. Ok, cu asta a nimerit-o: amândoi au prins nominalizări la Oscar, dar noi, ăştia care nu dăm prea mulţi poli pe aşa ceva, cu ce rămânem? Cu manierismele încă simpatice ale lui McConaughey, probabil!

Premisele erau bune: 

1. Vallée o luase mult în amonte, spre o perioadă (prima parte a anilor 80) în care, profitând de ignoranţa şi pasivitatea tuturor, de la medici la oamenii de pe stradă (sau de-acasă), boala intrase binişor cu drujba în populaţie.

2. În loc de corporatişti (gay) contaminaţi cu HIV sau, dacă vreţi, indivizi educaţi din mediul urban înalt, personajele de-aici provin dintr-o zonă gri-lumpen a Texasului: unul e tot gay, dar cu ocupaţie incertă, celălalt e electrician pasionat de rodeo şi de sex pe apucate. Ambii tineri şi un fel de party animals predispuşi la excese de tot felul, de unde se vor şi căptuşi cu virusul bau-bau, dar fiecare pe segmentul lui de inconştienţă.

Or fi fost bune. Pe hârtie... Fructificarea, însă, a eşuat. Mă voi mărgini la un exemplu din multele ce se pot da: în vreme ce uvrierul interpretat de McConaughey (Ron Woodroof) e un redneck homofob şi rasist, celălalt îşi afişează orientarea sexuală într-un mod rudimentar-provocator de parcă ar fi în permanenţă la celebrele parade Gay Pride! Vor ajunge în aceeaşi rezervă de spital şi mai apoi colegi de biznis, chiar dacă la început se au ca sarea-n ochi. Iar filmul - inspirat din întâmplări care au fost - e plin de astfel de contraste bombastic afişate.

Şi, chipurile, atenuate ulterior prin blurarea arbitrară, telenovelistică, a diferenţelor specifice dintre ei (trec peste coabitarea lor în interesul dubioasei afaceri ca şi când n-ar fi existat). Mai la vale se adună ameţitor inconsecvenţele de scriitură. De pildă, lupta lui Woodroof cu un sistem medical depăşit, incompetent şi probabil corupt e adusă rău din poignet, în condiţiile în care, traficând medicamente din Mexic sau Japonia (aici filmul o dă rău cu oiştea clişeului cultural în gardul bunului simţ), el se comportă ca un şmecher pus pe căpătuială. A descoperit breşa şi o speculează fără milă.

De acord, medicaţia pusă în circulaţie nu era omologată de autorităţile farmaceutice din raţiuni birocratice, numai că de-aici şi până la comportamentul abernat cu pacienţii (tratarea lor ca nişte vite) e cale lungă. Neexplicată! Mie unul nu mi se pare a fi efect al cinismului venit la pachet cu experienţa nefastă, ci show off scenaristic. Sau o proastă/nefericită modalitate de a construi un personaj, văzut şi samaritean şi macho cool în acelaşi timp. Complex, cum ar veni (e.g.: permanenta oscilare a aceluiaşi ins între pornirile autodistructive şi încercările de a-şi prelungi viaţa). Sau mai real decât era în realitate, când, de fapt, în modul ăsta devine artificial, nimic mai mult decât o imagine fabricată de Vallée.

În ceva mai puţine cuvinte: videoclipicios (în ideea de a fi ritmat), plin de stereotipuri de toate neamurile, ezitant [în sensul că nu are o direcţie clară, bâjbâind năuc între dramă socială, black comedy şi încă vreo şapte (sub)genuri] şi, în ultimă instanţă, ipocrit, Dallas Buyers Club e încă un film inutil şi plicticos despre lucruri serioase. Vorba aia: I'm serious as cancer, rhythm is a dancer. Or aici dansatorul e cam împiedicat. Ciung!

"Four is what...?" (35) [Big Bad Wolves]

colaj by cinesseur

Tarantinel l-a pus în fruntea listei cu cele mai bune filme văzute în 2013. Nu e vreun bilet de favoare, căci filmul are indiscutabil destule atuuri, dar nu rupe - prometeic - lanţurile vreunui gen (mai ales că nici nu aparţine explicit/asumat vreunuia). E proaspăt, însă, insolent cu formulele sau tropii şi lipsit de inhibiţii, iar toate astea la un loc înseamnă un spectacol filmic mai mult decât agreabil.

Practic, e o expandare foarte deşteaptă a clasicei secvenţe din Reservoir Dogs în care dementul Mr. Pink îl torturează pe John Doe poliţistul. Fireşte, rolurile sunt niţel inversate, însă numele jocului e tot tortura. Obiectele-s tăioase, oamenii-s serios puşi pe treabă, hemoglobina e acolo cât ai smulge o unghie cu patentul, dar nu vă aşteptaţi la un bloodfest (sau shed) de tip Saw sau Hostel! Cred că v-am prevenit de pomană, dar na, paza bună trece primejdia rea (haha). Înclin să cred că de-aia l-a şi pus Tarantinel atât de tare la suflet: îl omagiază fără să-i aducă osanale. Altfel spus, omul s-a simţit măgulit, sunt sigur de asta. 

O casă părăsită, în paragină. Trei copii, un băiat şi două fete, toţi la vreo 10-11 ani, se joacă de-a v-aţi ascunselea. Băiatul stă, fetiţele pornesc în căutarea ascunzătorilor. Una poartă rochie şi pantofi roşii, cealaltă haine albastre. Prima se ascunde într-un dulap din casa dărăpănată, a doua în curte, într-o conductă de beton din alea de se folosesc la construcţia unor poduri. O umbră se apropie de dulap. Băiatul îşi începe căutarea. O va găsi foarte rapid pe copila din cilindrul de beton. În locul unde s-a pitulat va rămâne doar un panto...fior.

Aşa începe Big Bad Wolves, un revenge thriller israelian cu irizaţii de chill horror (başca nişte comedie neagră ca smoala). Deşi ţiplat în slow motion, e un prolog foarte alert, căci montajul e principala armă pe care cei doi regizori-scenarişti (Aharon Keshales & Navot Papushado) o folosesc pentru introducerea noastră în poveste. Iar menţinerea va fi floare la ureche pentru că twist-urile se succed ameţitor şi totuşi credibil, susţinute de umor şi bun simţ dramaturgic: gândiţi-vă că mai mult de 3/4 din film se consumă într-o pivniţă, spaţiu în care presupusul făptaş va fi sechestrat şi chinuit de tatăl fetiţei dispărute la început, un ins aparţinând autorităţilor judiciare, sătul însă de impotenţa „instituţiilor statului” (prezent - fără voia lui - la spovedania forţată e şi un poliţist care urmăreşte şi chiar prejudiciază cazul printr-o conduită nepotrivită pe parcursul anchetei oficiale).

Montajul, deci, şi supradoza narativă atent porţionată de dialoguri şi intermezzo-uri aproape geniale (dintre care, apariţia - de două ori - pe post de oaie a lui Swift* a unui tânăr arab călare, respectiv prepararea unei prăjituri pe acordurile naiv-zglobii ale şlagărului şaizecist Everyday sunt priceless) reprezintă elementele forte ale unei producţii în care temele mari - pedofilia, violenţa, moralitatea - nu sunt niciodată atacate frontal. Aş zice că nici măcar prin învăluire. Sunt mai degrabă zgâriate, fiindcă principalul obiectiv nu e chestionarea lor din perspectivă socială (alt punct comun cu Tarantinel), ci integrarea lor într-o naraţiune care să funcţioneze coerent şi logic doar prin resorturile ce o articulează. Şi lucrul ăsta chiar se întâmplă! Bonusuri: imaginea (Giora Bejach) şi muzica (atât cea originală compusă de Haim Frank Ilfman, cât şi cea luată cu împrumut). Impecabile. În sine şi în execuţie. Nu m-ar mira să-l văd la TIFF.

* Dacă vă e neclară analogia, aflaţi că mă refer la oaia din romanul lui Swift, animalul care-l va salva pe Gulliver de la internarea la balamuc.

Tag line: Maniacs are not afraid of guns.

Best of 2013: alte glasuri, alte păreri (V) [special guest post by algernon]

Credeaţi c-am uitat, ai? Nici pomeneală! 

Închid azi seria superlativelor cinematografice ale anului trecut, publicând lista celor mai bune filme din 2013 alcătuită de un domn inginer (de formaţie) şi cinefil (prin vocaţie): algernon [alg], pe numele său (din) virtual. Adică un cetăţean româno-american care şi-a sacrificat doi ani la rând concediul pentru a merge la Veneţia. Nu să se plimbe aiurea pe canale, ci să vadă filme. Despre care a şi scris pentru acest blog. Şi scrie din nou.

„
Dragă domnule,

Lista mea e simplă (nu ştiu dacă şi scurtă): doar 10 filme. Mă rog, 12 (am trişat puţin)! Cele mai multe văzute în festival(uri): Veneţia şi încă vreo două locale. Iniţial nu am vrut să le prind într-o ierarhie de la 10 la 1. După aia m-am răzgândit. Cu tot respectul pentru ceilalţi colegi - minunate opţiuni, btw -, dar nu m-a lăsat inima să le pun de-a valma sau cronologic. Aşa că a rezultat ceea ce urmează (pui dumneata link-uri unde e cazul, eu alte explicaţii nu mai dau pentru că mi se par redundante; da, ştiu că îţi stric ploile, însă odată ce-s în clasamentul ăsta rezultă 1. că opţiunea mea poate ţine loc de argumentaţie şi 2. filmele de top nu se explică, se văd). Şi-apoi se discută. Ai înţeles: nu-s leneş, ci doar autoritar (big laugh)!

10. Tracks de John Curran

9.  Inside Llewyn Davis de... Da, de ei!

8. A Single Shot (ai scris şi tu despre el)

7. La voce di Berlinguer de Mario Sesti & Teho Tearda + Summer 82 When Zappa Came To Sicily de Salvo Cuccia

6. Night Moves de Kelly Reichardt

5. Miss Violence de Alexandros Avranas [Leul de Argint pentru cel mai bun regizor]

4. Moebius de Kim Ki Duk + The Wind Rises de Hayao Miyazaki

 

3. Stray Dogs de Tsai Ming-liang [Marele premiu al juriului - Veneţia]

 

2. Her de Spike Jonze

1. (previzibil, nu?) Under the Skin de Jonathan Glazer [cea mai mare atrocitate comisă de juriul de la Veneţia: ignorarea sa completă]

Te-ai prins: n-am văzut La grande bellezza. Îţi zic ca să nu mă acuzi de vreo blasfemie.

Ciao, caro!
”
Aici pun punct, di granda, aş putea zice, unei suite de special guest post-uri care i-a inclus pe Jean-Lorin Sterian, Corina Romonţi, Ciprian David, Letiţia şi, cu voia mea, ultimul pe listă: algernon. Le mulţumesc tuturor!

Close & brief encounters of the third kind (XII)

Sau cameo-duelul unor french divas care au îmbătrânit frumos. Că doar de-aia-s dive!

Fanny Ardant în La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/2013)

Jane Birkin în Nobody's Daughter Haewon (dir. Hong Sang Soo/2013)

Charlotte Rampling în Jeune et jolie (dir. Francois Ozon/2013)

Dacă ar fi să respectăm ca habotnicii conceptul, atunci singurul cameo curat e cel al lui Fanny Ardant: apare câteva secunde, abia dacă scoate o vorbă (un bonne nuit susurat) şi nu e creditată. În schimb, Jane Birkin are câteva replici şi e trecută pe generic, însă ce accentuează senzaţia de frugal şi insolit e şocul survenit pe principiul „ce căuta neamţul în Bulgaria?”. Buimăceala de a o întâlni pe străduţele unei metropole din Coreea de Sud e atât de plăcut, încât genereză şi-un orizont de aşteptare: te face să-ţi doreşti s-o mai vezi pe parcursul filmului!

De Charlotte Rampling ce să mai zic? Ceea ce face ea acolo e rol episodic cu acte în regulă. Şi e bine că e aşa, fiindcă în modul ăsta rupe monotonia unei producţii mediocre, poate cel mai inconsistent Ozon din ultimul deceniu. De altfel, de-aia am şi pus imaginile în ordinea de faţă: e o ordine dictată de consistenţa apariţiei. Chiar dacă poate părea forţată, opţiunea mea pentru Rampling este fundamentată şi pe faptul că, în cele câteva minute ce-i sunt rezervate pentru a face spectacol, reuşeşte să revigoreze un film tern şi plat. Contrastul e atât de puternic, că prezenţa ei devine un veritabil cameo în comparaţie cu prestaţiile celorlalţi actori care se perindă aiurea prin cadru.

Cvasimilitudini (LXXXVII) [Almost barefoot]

Screenshot from Frances Ha (dir. Noah Baumbach/2012)

Screenshot from Upstream Color (dir. Shane Carruth/2013)

Un alt fel de superlative 2013: Best (double) Selfie

No runners up and no contenders!

Screenshot from Blue Jasmine (dir. Woody Allen/2013)

What does selfie mean?

„The concept of the selfie dates back at least as far as the first post-invention-of-the-mirror artist who thought to paint a self-portrait. But as a cultural phenomenon, self-shot portraits are rooted in the early days of MySpace, when teens with emo bangs flooded their profiles with headshots taken from just about every conceivable angle. The selfie exploded into the mainstream of pop culture in 2013 — the term, once colloquial slang, is now listed in the Oxford English Dictionary. That shift was due in no small part to celebrities embracing the medium via Instagram and Twitter, partly out of natural human vanity but also likely as a response to the uncontrolled invasion of paparazzi.” (via)