Cvasimilitudini (XCIII) [New Sketches]

Două filme (aproape că-mi vine să zic de autor pentru că acoperire conceptuală am) care declină într-un registru light tulburări de parcurs, de regulă placide, ale unor adolescenţi americani petit bourgeois, lăsaţi în voia soartei de absenteismul părinţilor. Motivat sau nu.

"Four is what...?" (51) [Palo Alto]

„Românca Adriana Rotaru, cunoscută pentru colaborările sale cu regizorul Francisc Ford Coppola, este producător al filmului cineastului american James Franco "Palo Alto", a cărui regie este semnată de Gia Coppola”. Asta e dintr-un comunicat al ICR New York preluat de Mediafax pe 30 aprilie 2014.

Cvasimilitudini (XCII) [Sampling movie quotes]

Loaded e hit-ul cu care Primal Scream a perforat anonimatul în 1990. Inclus pe albumul Screamadelica, Loaded e un remix al unei piese mai vechi, I'm Losing More Than I'll Ever Have. De realizarea lui s-a ocupat Andrew Weatherall, un tip care a primit această misiune ca un fel de premiu după ce a scris un review favorabil la adresa celui de-al doilea album al trupei, Boys Own. Tobă de muzică şi film, Weatherall a luat foarfeca, a tăiat de unde a ştiut el mai bine şi a scos o melodie nou-nouţă. La începutul ei a pus un sample audio din The Wild Angels, filmul-manifest al generaţiei motorbike regizat de inimitabilul Roger «King of the Bs» Corman (1966). Mai precis, un fragment trunchiat al minidiscursului eliberator-motivaţional ţinut de Peter Fonda (alias Heavenly Blues):

[Just what is it that you want to do?]
Heavenly Blues: We wanna be free. We wanna be free to do what we wanna do. And we wanna get loaded. And we wanna have a good time. That's what we're gonna do [No way baby, let's go] We're gonna have a good time. We're gonna have a party.

Mai departe sunt amestecate bucăţi din piesa-sursă, I'm Losing More Than I'll Ever Have, şi din I Don't Want to Lose Your Love (The Emotions), ceva ritmuri şi tobe dintr-un remix neautorizat made in Italy al piesei What I Am, un vers din Terraplane Blues al lui Robert Johnson în interpretarea lui Bobby Gillespie, plus Andie MacDowell cu altă replică de film: That's beautiful... That's really beautiful (din Sex, Lies, and Videotape, dir. Steven Soderbergh/1989). Era epoca de maximă efervescenţă a traforajului extracurricular în muzica pop-rock, chit că unii au plătit scump libertăţile pe care şi le-au luat (vezi cazul ABBA vs The KLF).

Numai că, în ciuda geniului său combinator, Weatherall n-a fost singurul care a folosit acest pasaj. În 1988, băieţii de la Mudhoney preluaseră şi ei respectivele replici, însă fără a tăia din ele. Piesa pe care le-au lipit  se numeşte In 'N' Out of Grace şi apărea pe EP-ul de debut Superfuzz Bigmuff. În videoclipul de mai jos le puteţi vedea ca atare!

Lucy: „o samă” de impresii (courtesy of alg)

«
Zice tagline-ul: Un om obişnuit îşi foloseşte 10% din capacitatea creierului. Ea va ajunge la 100%. Îţi trebuie mult tupeu să faci un film serios pornind de la premisa asta. Luc Besson îl are. N-a dus niciodată lipsă de aşa ceva. Altele îi lipsesc. Simţul ridicolului, de exemplu.

Besson n-a fost niciodată un tip cumpătat. Şi-a făcut din cinematograf propriul parc de distracţii în care singurele reguli au fost cele impuse de el. Cu ochii beliţi la băieţii de peste Ocean, unii dintre ei şi mai excentrici, a dezvoltat o megalomanie din care nu-l mai salvează nimeni şi nimic. O dovadă, deşi nu mai era nevoie (mai ales după ce iroseşti bani pe bilet) e acest Lucy, un surogat de SF pentru copilaşi care n-au citit în viaţa lor o carte de Asimov (sau care, în cel mai bun caz, au făcut surf prin diverse şi pletorice antologii de gen).

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/9) [3 Days to Kill]

Screenshots from 3 Days to Kill (dir. McG/2014)

Azi, când Le Tour trage linie şi toată lumea vorbeşte numai de învingător (pe merit, fără îndoială), vă propun să vorbim şi despre cei care au pierdut, uneori dramatic, Turul Franţei, cu atât mai mult cu cât şi ei fac istorie prin anti-isprăvile lor. Sunt mulţi, dar cel mai emblematic mi se pare cazul italo-francezului Pierre Brambilla (italian la origine, a obţinut după război cetăţenia franceză), primul ciclist care a pierdut Turul în ultima etapă. 

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/8) [Le Week-End]

Turul Franţei, ediţia 2014, este deja istorie. Oficial se încheie mâine, însă tot suspansul şi thrill-ul s-au dus naibii încă de săptămâna trecută. Înregimentat într-o echipă al cărui sediu e în inima Caucazului (Astana), sicilianul Nibali - oficial nu există un clan al sicilienilor în ciclism, în caz că vă interesa chestiunea - şi-a adjudecat într-o manieră categorică titlul, pulverizându-şi concurenţa şi-aşa zdrenţuită după retragerile lordului Froome şi conchistadorului Contador. Superioritatea şi-a demonstrat-o în etapele montane, câştigând câte una în Vosgi (La Planche des Belles Filles), Alpi (Chamrousse) şi Pirinei (Hautacam), dar şi în Anglia (Yorkshire), pe un traseu cvasialpin cu punct terminus Sheffield, în chiar a doua rundă. Declaraţia de intenţie fusese făcută de-atunci şi apoi întărită în fiecare zi printr-un comportament de lider absolut. Nu şi absolutist, attention!

Filmul la care m-am oprit azi n-are legătură cu bicicletele. Nu veţi găsi nici măcar o singură spiţă în el. Le Week-End este, aşa cum îi spune şi numele, despre un sfârşit de săptămână, dar nu oriunde, ci la Paris, acolo unde va ajunge mâine caravana pentru ritualica defilare în lycra prin siturile iconice ale capitalei Franţei. Două sunt repertoriate şi aici, imaginile stau mărturie (recenzia o găsiţi aici). Hope you'll still enjoy the ride, că filmul nu-i deloc lejer!

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/7) [The Elephant on the Bike]

Numele regizorului nu vă spune aboslut nimic: Kwon Yong-Kook. Vine dintr-o zonă independentă a cinematografiei sud-coreene, iar The Elephant on the Bike, datat 2007, e filmul său de debut. Înainte de acesta a mai avut un singur proiect, Interview, în 2000, dar implicat ca scenarist. Dacă socotim că şapte ani e intervalul personal standard pentru a lansa ceva, atunci anul ăsta ar trebui să reauzim de el (deşi nu există indicii în acest sens).

Ca gen (melodramă), The Elephant on the Bike nu umblă cu multe subtilităţi, dar nici nu manipulează barbar trântindu-ţi în ochi toate ingredientele degrabă generatoare de empatie şi lacrimi. E un film decent despre teme care în genere emoţionează, dar care-şi tratează spectatorul cu respect. Fireşte că se umblă la coarda sensibilă, altfel de ce s-ar mai fi apucat?, dar acel zdringhi-zdringhi atât de strident prin alte producţii similar, aici ia forma unui bătut timid pe umăr ca atunci cineva te întreabă cu jumătate de voce cât e ceasul sau încotro e nu-ştiu-care stradă. O melodramă sfioasă i-aş zice, care vorbeşte simplu despre dizabilităţi, boală, vulnerabilitate, copilărie şi maturizare pe o dublă canava: evocativă (relaţia dintre protagonist şi tatăl său bolnav), repectiv romantică (relaţia dintre el şi fata de care se îndrăgosteşte). În subtext e strecurat şi niscai realism social edulcorat, însă în cantităţi rezonabile. Ad libitum.

Care e legătura dintre elefanţi şi biciclete? Hai, că nu-i atât de greu de intuit. Eu vă mai spun doar că personajul în jurul căruia se învârteşte povestea este îngrijitor la zoo şi că are o mână prostetică...