Cvasimilitudini (XCIX) [Blonde Confessions]

Are they gonna get the absolution? Are they really looking for it? Well, that's the whole catch.

Screenshots from The Counselor (dir. Ridley Scott/2013)

Screenshot from Calvary (dir. John Michael McDonagh/2014)

Cvasimilitudini (XCVIII) [Night of the Living Dead]

 Screenshot from „Átame!” (dir. Pedro Almodóvar/1989)

 Screenshots from Cold in July (dir. Jim Mickle/2014)

Juxtapuneri (XXXVI) [Enemy]

Screenshots from Enemy (dir. Denis Villeneuve/2013)

«Sîntem unici, îşi spune el, cu toată disperarea, iar asemănarea dintre noi rămîne un joc straniu al aparenţelor şi al contrafacerilor. Greşeala noastră cea mai mare este să ne lăsăm duşi de nas şi să credem în acest joc de oglinzi mincinoase! (...) Am o ordonanţă şi îmi dă mare bătaie de cap, îi povesti el. Se spune că semănăm amîndoi... „Tu nu semeni cu nimeni!”, îi spune ea şi îl sărută (destul de stîngaci, pentru că nu învăţase să sărute!) „Şi totuşi semănăm, stărui el, ceea ce e într-adevăr ciudat. Nu există nici un grad de rudenie între noi. Nici măcar nu sîntem de aceeaşi naţionalitate. El e român şi eu sînt sîrb”. „Tu eşti ofiţer şi el este ordonanţă”, spune fata pe neaşteptate, sensibilă la diferenţele sociale. „Cu toate astea semănăm, spuse încă o dată ofiţerul şi căzu pe gînduri. Da, da, semănăm, stărui el, răspunzînd de fapt privirii tot mai neîncrezătoare a tinerei fete. E un străin, un flăcău prostuţ de la ţară, abia a învăţat cîteva cuvinte ungureşti, abia mă pot înţelege cu el, şi cu toate astea, mă crezi, Anny, soarta lui mă nelinişteşte, disperarea lui mă face să sufăr. vreau să-l ajut şi nu ştiu cum s-o fac! E caraghios, dar nu pot scăpa de sentimentul că răspund de soarta lui.” „E mult prea complicat pentru mine tot ce-mi spui!”, spuse Anny Schneidler cu acea sinceritate aproape brutală care vorbesc uneori fetele al căror suflet e pur şi neîntinat.» (Sorin Titel - Femeie, iată fiul tău, 1983)

Gone Girl: un soi de De Palma pe steroizi

Parţial din comoditate, parţial ca să nu dea, chipurile, prea mult din casă, Gone Girl a fost tradus în româneşte Fata dispărută. Mult mai logic mi s-ar fi părut o asimilare de genul Fata dusă cu capul, Fata dusă cu pluta sau Fata dusă cu sorcova, pentru că acesta ar fi fost mult mai apropiat de profilul psihosomatic al protagonistei cu apucături de John Doe (fanii lui Fincher ştiu despre ce vorbesc), chit că e în acel titlu o plurivalenţă, cam facilă dacă mă-ntrebaţi pe mine, pe care se sprijină toată construcţia. În rest, pe măsură ce povestea se tot ramifică şi înnădeşte, „the plot thickens”, vorba lui M. Gustave!

Problema acestui Gone Girl (adaptare a romanului omonim scris de Gillian Flynn), plasabil lejer într-un top 3 cu Fincher-uri pasabile, e chiar excesul de plurivalenţă. Sau pluralitate de idei parţial dospite, aruncate una peste/lângă alta, într-un fel de babelizare pe orizontală. Vreţi exemple? Sunt, cum se zice prin popor, c***lău, după cum urmează: reamorsarea resentimentelor faţă de generaţia de părinţi yuppie care a abuzat de copilăria odraslelor, lăsându-le moştenire o societate ipotecată, satirizarea tabloidizării presei şi a părerologiei pseudoexperte, diabolizarea în registru light a crizei economice, exagerarea grotescă a opresiunii maritale pe fundalul mai amplu al bătăliei sexelor, versiunea 2.0, una destul de subţirel motivată, dar foarte dragă amatorilor de -isme din lumea academică americană. Sunt numai câteva, cele mai dezvoltate (vorba vine), dar chiar şi acestea nu-s altceva decât excoriaţii ale unor concepte mereu la îndemână. Folosite, şi aici la fel ca în alte multe producţii hollywoodiene cu pretenţii, pe post de  tapet (sau camuflaj) ideatic antiderapant pentru o banală poveste de tip fairytale gone wrong.

Construit pe o osatură noirish (mister-femme fatale-flashback-uri-suspecţi de serviciu-twist-uri aiuritoare-moralitate dubioasă), Gone Girl aspiră la valorile înalte ale noir-ului clasic, dar aterizează pe culmile tocite ale melodramei. De categorie superioară, dar tot melo, un fel de Mildred Pierce cu sound design de zile mari (pe drept cuvânt: toate intarsiile sonore marca Trent Reznor şi Atticus Ross se aud brici). Sau, la un alt nivel, o variaţiune pe modelul Basic Instinct (Verhoeven ar fi putut la fel de bine să semneze regia) tributară mai mult decât m-aş fi aşteptat expresionismului optzecist de tip DePalma, cu tot cu acceleraţiile narative de rigoare (în special în ultima jumătate de oră).

Nici Amy (Rosamund Pike), nici Nick (Ben Affleck), protagoniştii acestei gherile conjugale fără orizont, nu-s nişte monştri (măcar asta a reuşit Fincher să evite)! Sunt doar nişte caricaturi ale unor constructe (sub)culturale americane [particula sub nu are sens depreciativ] mereu la modă, Cool Girl & Mr. Nice Guy, scoase din nou la produs. Doi inşi, amândoi scriitori, care se dau de ceasul morţii să vândă cât mai credibil propria variantă a aceleiaşi nefericite întâmplări ce-i ţine împreună ca pe nişte siamezi nevrotici, iar pentru asta sunt în stare de orice. Raportat la ţelurile ce-i animă, tot ce se vede pe ecran timp de 2ore+ este o bătălie surdă pentru controlul narativ, nimic mai mult. E lupta lor, nu a noastră. Pentru că, dincolo de toată perdeaua de false sensuri, Fincher nu reuşeşte să (ne) implice.

„How meta?” Way too much! 

Andrei Gruzsniczki: Nu mi-am propus un film „documentar” despre Epoca de Aur. M-a interesat să spun o poveste care să vorbească despre o societate care îţi limitează opţiunile şi care, prin asta, te poate controla.

Pe scurt: 1984. Decizia unui matematician român de a publica o lucrare într-o revistă a unei universităţi americane fără a avea aprobarea autorităţilor declanşează un întreg lanţ de evenimente care schimbă vieţile prietenilor săi. Pentru că nu există decizii lipsite de consecinţe, mai ales într-un regim opresiv.

Personaje-cheie, alături de Sorin Leoveanu, interpretează şi Ofelia Popii - bună prietenă şi fostă colegă de facultate a matematicianului, care aşteaptă un paşaport ca să poată pleca la soţul ei fugit în Franţa, şi Florin Piersic Jr., un ofiţer de Securitate care îi urmăreşte pe cei doi. Distribuţia este completată de nume ca Virgil Ogăşanu, Tora Vasilescu, Dorian Boguţă, Lucian Ifrim, Mihai Călin, Medeea Marinescu, Paul Ipate, Alina Berzunţeanu şi Marc Titieni.

Mult mai pe larg de-atât veţi vedea în sălile de cinema, unde filmul intră pe 10 octombrie, iar motive suplimentare puteţi găsi în interviul pe care regizorul Andrei Gruzsniczki mi l-a acordat cu o amabilitate şi disponibilitate cum rar mai găseşti în zilele astea (în categoria asta intră şi Adrian Sitaru, care mi-a răspuns de fiecare dată prompt şi pertinent). Mulţumiri, aşadar, tuturor celor ce au făcut acest dialog posibil şi, fireşte, realizatorului care a găsit timpul şi resursele necesare pentru a răspunde întrebărilor de mai jos.

*

*       *

Cinesseur: Zice Weissberg în Variety: „Perhaps most remarkable is the way Gruzsniczki (The Other Irene) and his team re-create the period.” Cât a durat documentarea în vederea tratării acestui subiect şi care a fost cel mai dificil impediment întâlnit pe durata acestei documentări? 

Andrei Gruzsniczki/foto: Toma Lapteş

Andrei Gruzsniczki: E o poveste foarte lungă devenirea acestui film. Şi asta se reflectă şi în perioada de gestaţie şi documentare. Iniţial, am plecat de la o istorie pe care o ştiam, despre un om care, prin 1986, a plecat în vest la o specializare şi a decis să rămână acolo, sfidând regimul de la Bucureşti. Urma să fie o poveste despre singurătate şi graniţe, centrată pe lupta personajului de a-şi aduce familia lângă el, din România socialistă. Am realizat că nu putem susţine financiar şi logistic un asemenea proiect, cu filmări în afara ţării, aşa că am recurs la perspectiva familiei din România asupra întâmplării. Asta a făcut însă ca evoluţia proiectului să fie extrem de lentă. A durat poate ceva mai mult de trei ani din clipa în care am pus pe hârtie prima idee până când am finalizat scenariul. Documentarea în sine a fost făcută pe durata a doi ani. Şi cred că cel mai dificil moment a fost tocmai translatarea poveştii dintr-o perspectivă în cealaltă, dictată de această dificultate a recreării, reconstruirii unei epoci.

"Four is what...?" (57) [Jimmy's Hall]

Unii dintre voi îl pot vedea în Les Films de Cannes a Bucarest, dar numai dacă nu există alte opţiuni, pentru că Jimmy's Hall e un Ken Loach pasabil, fără vână şi fără zvâc, anost în cea mai mare parte, de unde şi mirarea mea faţă de prezenţa în competiţia oficială de anul acesta. Dar na, dacă a reuşit Egoyan cu detestabilul The Captive să intre în cursa pentru Palme d'Or, era cumva normal ca şi Loach să fie acolo, că doar e unul dintre „drăguţii” (as in darlings) festivalului. Ori, cine ştie?, s-o fi punând de vreo nouă tradiţie la Cannes constând în selecţionarea anuală a unui film care să conţină particula Jimmy în titlu (în 2013 a fost Jimmy P. al lui Desplechin, nu cu mult mai răsărit nici acela)!

Pe scurt („căci timpul trece, se prea poate”): Jimmy's Hall arată ca un telefilm de epocă (Irlanda, 1930, povestea deportării liderului comunist Jimmy Gralton, „the only Irishman ever deported from Ireland”), sărăcuţ în idei, dar cu multe costume care să îmbrace personajele în lipsa a ceva mai acătări. Plin de gânduri şi simţăminte curate, dar eviscerat de orice miză politică serioasă şi dedicat în întregime etalării unui sentimentalism demagogic, noul lungmetraj al veteranului Loach confirmă intrarea acestuia într-o tot mai pronunţată pană creativă pe care, deocamdată, prefer s-o numesc accident temporar de carieră.

Între altele, deportarea i s-a tras şi de la înfiinţarea unei săli de audiţii muzicale (jazz, swing etc.) şi dansuri într-o comunitate rurală cu profunde convingeri catolice, deloc deschisă, deci, spre o astfel de formă de destrăbălare şi „stricăciune sufletească”.

God's Pocket: Elogiu clasei muncitoare. Semiratat!

Deşi mai sunt încă trei lungmetraje în care va apărea, rolul (s)pionului măcinat de îndoieli din A Most Wanted Man va rămâne fatalmente ultima culme atinsă de Philip Seymour Hoffman. O dată pentru că aceste trei roluri din urmă sunt de mai mică întindere şi apoi pentru că partitura din God's Pocket, singurul contender luabil în calcul, se înscrie în nota generală a filmului, una mai curând dezamăgitoare. Fireşte, Hoffman nu joacă la normă, ba chiar aş zice că sfinţeşte în destule rânduri locul, însă nu poate salva corabia stângaci condusă de unul dintre tartorii din Mad Men, John Slattery, temporar reprofilat regizor. Nu e singurul: însuşi creatorul serialului (Matthew Weiner) a avut anul ăsta o tentativă similară (a doua, prima datează din 1996), nu din cale afară de brează, dar despre Are You Here, căci aşa se cheamă, poate altădată. 

John Slattery a oferit rolul titular feminin Christinei Hendricks, colegă de platou în Mad Men, pe care o cam irosește decorativ: fiecare cadru pe care-l populează este construit încât s-o avantajeze maxim. Mai mult fizic, dar asta nu mai e problema ei. În astfel de condiţii, Hoffman devine un salvatore della patria//pelicula şi, atât cât e omeneşte posibil într-o întreprindere greşit orientată, se achită cu brio de această misiune.

Într-un film preponderent despre loialitate, aproape câinească în cazul său, el rămâne leal şi dincolo de ecran, respectându-şi jobul şi angajatorii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre John Turturro, Eddie Marsan şi Richard Jenkins, prezenţi şi ei în distribuţie, însă fără cine ştie ce impact din cauza abordării schematice generale. Cu alte cuvinte li s-a cam zis „descurcaţi-vă”, iar ei se descurcă sărmanii. Fără să impresioneze, dar - slavă Domnului! - şi fără să deziluzioneze major.

God's Pocket face referire la o suburbie a Philadelphiei (anii sunt '70), populată de tipi care-și petrec zilele în cârciumă debitând nimicuri sforăitoare & vulgarităţi de parcă s-ar aştepta ca din clipă în clipă David Mamet să nimerească pe-acolo şi să-i bage într-o piesă de teatru. 

Într-un fel, dorinţa le este îndeplinită, căci un editorialist al unui ziar local, sătul de meserie şi de viaţă (Richard Jenkins), din care cauză trage la măsea cu simţ de răspundere, le mai dedică texte. În rarele momente de trezie, reuşeşte să pună cap la cap fraze de genul „The folks of God’s Pocket could forgive anything, except not being from God’s Pocket”. Şi să-şi plagieze propriile texte, forţând publicarea lor ca şi când ar fi nou-nouțe.

La o privire de sus, ai senzaţia că e măscăriciul de serviciu, dar nu-i deloc aşa: se ia şi este luat în serios, ceea ce îl face să semene cu Bukowski. De mâna a treia, dar Bukowski. Aşa cum e şi demersul (eşuat) al domnului Slattery de a elogia clasele de jos, clasa muncitoare, portretizată aici ca masă de inşi invizibili cu aură steinbeckiană. Nici lumpen, dar nici cu mult mai breji. O crimă şi plimbarea cadavrului prin cartier sunt detalii care mai înviorează atmosfera, de altfel pe cârca mortului sunt construite cele mai bune momente ale filmului, numai că e cam puţin pentru un tablou (social) ce se vrea deopotrivă realist şi nostalgic.