Cvasimilitudini II.8 [Ukulele]

Clip from Blue Valentine (dir. Derek Cianfrance/2010)

Clip from Her (dir. Spike Jonze/2014)

Radu Jude: „Îmi doream - şi încă îmi doresc - să practic un cinema impur stilistic”

Eu cu întrebările, el cu răspunsurile, eu cu diacritice, el fără, dar e drept că nu am emis pretenţii în chestiunea asta, eu cu albastru (blue is the warmest color, right?), el cu (alb)negru, eu pe-aici, el la Berlin, cu Aferim!, lungmetraj (al treilea pentru Radu Jude) care va avea premiera internaţională în cadrul Competiţiei oficiale a Berlinalei.

M-am gândit, deci, că n-ar fi rău să prefaţez această frumoasă întâmplare, adică prezenţa unui film românesc într-un festival de ditamai magnitudinea şi vizibilitatea, cu un interviu pe care Radu Jude mi l-a acordat într-o zi, doi timpi şi trei mişcări. Îi mulţumesc pentru disponibilitate, amabilitate şi sinceritate şi îi doresc baftă la Berlin, deşi, aşa cum veţi vedea, nu-l interesează absolut deloc premiile şi toate prostiile eroice pe care noi, naţiune mică şi complexată, le scoatem la interval ori de câte ori împrejurările ne-o permit! Ca să ştiţi: premiera în cinematografele din România va avea loc pe 6 martie.

[Later edit: între timp, filmul i-a adus lui Radu Jude un Urs de Argint pentru regie. Felicitări!] 

*

 * * *

Cinesseur: Când am auzit că următorul tău film va fi unul istoric (sau de epocă, deşi nu ştiu cât de corectă e sintagma asta), m-am întrebat ca prostu': ce să caute, domnule, sau ce ar putea găsi pe un asemenea teren un regizor ale cărui filme de până acum muşcau sănătos felii de realitate brută? Aşa că te întreb direct: ce ai căutat, domnule, şi ce ai găsit pe un astfel de teritoriu, necunoscut pentru cei mai mulţi dintre noi? Şi cine te-a ghidat dincolo de propriul instinct?

Radu Jude: Greu de raspuns. Impulsul real de a face un astfel de film trebuie cautat, probabil, in straturile profunde ale inconstientului, acolo unde n-am acces… Altfel, nu pot decit sa repet ce am mai spus: filmul acesta e in egala masura despre prezent. Ar mai fi un motiv: dorinta de face altceva, de a incerca ceva ce n-am mai facut, cu ideea lui Zeami Motokyio in cap, ca spiritul incepatorului e important deoarece contine in el mai multe posibilitati decit spiritul expertului. Ma consider inca incepator si vreau sa ramin unul. Cit despre ajutor, am primit de la Constanta Vintila-Ghitulescu, consultantul istoric al filmului, de la Florin Lazarescu, de la o serie nesfirsita de carti, colectii de documente si filme...  

Radu Jude/foto: Silviu Gheţie

Cinesseur. „Îmi doresc un cinema cât mai impur”, spuneai într-un interviu. Să fie şi asta o explicaţie a orientării către un film în care, dată fiind materia primă folosită - istoria, ea însăşi impură, cum bine ştim, libertatea de mişcare se măsoară pe alte coordonate?

Radu Jude: Nu neaparat! Impuritatea la care ma refeream tine mai degraba de stil, de aspectul formal al filmului. Nici un artist nu poate folosi intr-o lucrare toate mijloacele pe care le are dispozitie, trebuie sa aleaga, sa se limiteze. Uneori limitarea asta inchide insa niste posibilitati importante. Trebuie pastrat un echilibru intre intentiile autorului si ceea ce numim stil. Exista filme - si cele romanesti nu fac exceptie - unde manierismul sugruma filmul, ii sacrifica unele aspecte importante de dragul puritatii stilistice. In raport cu ideea asta imi doream - si inca imi doresc - sa practic un cinema impur.

Cinesseur: Din moment ce te raportezi la vorbele unor Huizinga sau Faulkner („trecutul nu e mort, nu e nici măcar trecut”) cât de mult prezent e în AFERIM!? Sau altfel spus, fiind vorba de un soi de prezent continuu, cât din acel prezent trăieşte şi la ora actuală cu noi, pe lângă noi (în apucături, prejudecăţi etc., în mentalitate, în general)?
Radu Jude: Asta e o intrebare foarte buna la care nu am raspuns. Incercarea mea se reduce la a descrie, cu instrumentele cinematografului de fictiune, un fragment de realitate istorica. Daca el este relevant pentru prezent, e treaba fiecarui spectator sa decida. Dupa ce se gindeste serios, desigur. 

Concept: Radu Jude/Execuţie: Liviu Neagoe

Cinesseur: Operând cu un construct, în sensul în care convenţia reprezentării realităţii e mult mai vizibilă/puternică într-un film istoric, mai are relevanţă materialul documentar din perspectiva poveştii pe care o spui? 
Radu Jude: Da, sigur. Cind Lucian Boia arata in Jocul cu trecutul ca nu exista un adevar total, absolut, al istoriei, asta nu inseamna ca in cartile lui nu incearca sa se apropie de acest adevar. Sigur, in sens filozofic tare, materialul documentar nu are relevanta, dar noi traim intr-o lume unde accesul la adevarul absolut ne lipseste; asta insa nu inseamna ca anything goes decit dintr-o perspectiva postmoderna care, desi seducatoare, nu m-a interesat la acest film. Sau m-a interesat doar partial. As folosi o analogie cu o harta. O harta nu este niciodata teritoriul pe care il reprezinta, este intotdeauna o reprezentare a teritoriului (imperfecta in termeni absoluti). Stii ca Borges are o povestire cu unul care incearca sa faca harta perfecta a unei tari si sfirseste prin a face o harta la fel de mare ca teritoriul insusi si la fel de detaliata. Deci, faptul ca in sens absolut o harta nu va fi niciodata imaginea perfecta a teritoriului nu ne impiedica sa incercam sa facem harti cit mai bune cu ajutorul carora, de bine de rau, ne putem orienta. Simplific, fireste, dar cred ca metafora asta se poate folosi si in studiul istoriei si chiar in cazul filmului pe care l-am facut. Sper ca filmul asta sa inslesneasca, fie si imperfect, accesul spectatorilor la trecut si ei, incepind de acolo, sa construiasca mai departe. Sa imbunatateasca harta... 

Cinesseur: Alb-negru! Trecutul are o multitudine de straturi şi nuanţe, e un fel de foietaj mai mult sau mai puţin contrafactual, de ce, aşadar, în alb-negru, registru considerat îndeobşte unul al distanţării? De absenţa muzicii nu zic nimic, ştiu cum stau lucrurile (şi sunt de acord cu viziunea ta, în caz că ar conta cumva).
Radu Jude: Pai distantarea asta trebuia si ea marcata din start. Asa am crezut de la bun inceput, si eu si Marius Panduru (directorul de imagine, n.m.). Ideea initiala a fost sa facem filmul in maniera Technicolor, tinind cont si ca The Searchers era unul din modelele noastre. Apoi, cind nu eram sigur ca voi obtine banii necesari, ma gindeam sa-l fac ca o piesa de teatru filmata, in decoruri de carton etc. Rohmer sau Jarman au facut asa ceva, cu rezultate minunate. Pina la urma, am optat doar pentru imaginea alb-negru, care e mai evident artificiala - pentru spectatorul contemporan, desigur.

Cinesseur: Cine avea, deci, mai mare nevoie de un film istoric: Radu Jude sau cinematografia neaoşă, care de la O vară de neuitat n-a mai pupat ceva rezonabil în zona asta (nu ştiu cât de istoric e Hârtia va fi albastră, mai degrabă nu, aşa că prefer să nu-l introduc aici)?
Radu Jude: O vara de neuitat al lui Pintilie e si pentru mine un reper. Dar nu iti pot raspunde la intrebare. Eu vad lucrurile din interiorul filmului, habar n-am daca are cineva nevoie de el. Sper sa nu fie un film facut degeaba. Cred, totusi, ca trecutul trebuie cercetat si interogat constant. Prin toate mijloacele. Poate ca atunci n-am mai avea indivizi sinistri, gen Dan Sova, care sa nege Holocaustul din Romania... 

 

Cinesseur: „First we take Manhattan, than we take Berlin”! Mă leg de versul ăsta strict pentru a întreba cât de mult NU te interesează dacă filmul tău va fi sau nu premiat la Berlin (reversul îl cunosc din alte interviuri).
Radu Jude: Nu ma intereseaza deloc, zau!, fiind totusi constient de faptul ca ar fi foarte bine ca filmul sa ia un premiu. Toate premiile. Toate premiile din univers! Doar ca „ocupatiunea mea mintala e la alte prostii”, vorba aia. 

Cinesseur: Off topic: ce film, de-aici sau de-aiurea, scurt sau lungmetraj, a fost pentru tine filmul anului 2014?
Radu Jude: Vad destul de putine filme. Din cele recente pe care am apucat sa le vad mi-au placut Al doilea joc de Corneliu Porumboiu, Toto si surorile lui de Alexandru Nanau, La Sapienza de Eugene Green, Winter Sleep de Nuri Bilge Ceylan, Out-takes from the Life of a Happy Man de Jonas Mekas si Le dernier des injustes de Claude Lanzmann.

2014/Alte superlative: Best „Repeat after me” epiosde (in years)

That's all, folks! În alţi termeni, tocmai am pus punct alterno-superlativelor dislocate din anul cinematografic 2014 şi nu oricum, ci cu o secvenţă memorabilă din multe motive, dar mai ales pentru comicul său absurd atât de nespecific producţiilor americane contemporane. 

1, 2, 3 şi... Ornithologist, philanthropist, philatelist! Nu se aude bine, deci one more time: Ornithologist, philanthropist, philatelist...! Aşa da, mai exersaţi niţel. E simplu.

P.S.: Pe genericul de final al acestui serial e musai să-l trec pe Musiu Panta pentru ajutorul preţios dat ştie el la ce.

2014/Alte superlative: Year's Best Use of a Pop Hit (in a film feature)

Se impune o recapitulare: în 2013 a fost Heroes, anul trecut Modern Love, plus Space Oddity à l'italienne - menţiune, iar acum din nou... Space Oddity! Rezultă practic că n-a fost an de la instituirea acestei secţiuni în care o piesă de David Bowie să nu se califice pentru The Lloyd Dobbler Award (numele alternativ al acestei categorii), ceea ce mi se pare o superbă minunăţie, cu atât mai mult cu cât melodiile sale „plantate” prin coloane sonore sunt arhicunoscute! Nu plonjează mai nimeni prin discografia sa după rarităţi, ba dimpotrivă: calea bătătorită e sfântă. Şi totuşi, de fiecare dată rezultatele sunt altele, aşa cum se întâmplă şi-n aceste secvenţe aeriene nocturne din Bird People. Explicaţia e că pur şi simplu muzica lui face masă, cum se zice în fizică, lipindu-se perfect de imaginile pe care e suprapusă.

Întrebată de CdC de ce (aliteraţie deliberată, hehehe!) a ales fix această melodie, riscând pe lângă saturaţia produsă de notorietatea hitului şi un efect de redundanţă, Pascale Ferran a răspuns franc şi direct, după cum urmează (nu cred că se impune traducerea, franceza folosită aici e ultrafacilă): 

„C’est simplement parce que j’adore cette chanson, elle me réconcilie avec moi-même. C’est un truc d’adolescence. Quand on l’a essayé sur les images, ça produisait sur moi exactement ce que je recherchais: un enffet d’envol et de jubilation absolue, mais aussi une emotion plus paradoxale. C’est un sequence où tout est permis pour le personage, et je trouvais ça bien que le film s’autorise tout à ce moment-là. C’est vrai que ça peut paraître redonant avec la scène, mais j’ai toujours adore cette chanson sans comprendre les paroles, donc sa présence dans le film est surtout liée à la musique pour moi.”

E un caz în care rezonez plenar cu această viziune totalmente sinceră şi simplă de a face cinema şi nu ascund că, văzând de mai multe ori filmul, am simţit vertijul şi jubilaţia. Vorba aia: de când nu aţi mai visat că zburaţi?

Menţiuni:

It Must Have Been Love/Roxette în Comet (guilty pleasure to the moon and back)
Don't Say a Word/Patti Austin în Saint Laurent

Cvasimilitudini II.7 [Birdmen]

Screenshot from Boy Meets Girl (dir. Leos Carax/1984)

Screenshots from Birdman (dir. Alejandro González Iñárritu/2014)

Coincidenţe, de bunăseamă, but hey, Cinema loves coincidences, right?

2014/Alte superlative: Best „mots de passe”

Screenshots from Maps to the Stars (dir. David Cronenberg/2014)

Cum nu toată lumea e familiarizată cu sintagma, reiau definiţia lui Baudrillard pe baza căreia am instituit această categorie: „Mots de passe... L’expression me semble assez bien dessiner une façon quasi initiatique d’entrer à l’intérieur des choses, sans pour autant en dresser un catalogue. Car les mots sont porteurs, générateurs d’idées, plus encore, peut-être, que l’inverse. Opérateurs de charme, opérateurs magiques, non seulement ils transmettent ces idées et ces choses, mais eux-mêmes se métaphorisent, se métabolisent les uns dans les autres, selon une sorte d’évolution en spirale. C’est ainsi qu’ils sont passeurs d’idées.”

În filmul lui Cronenberg, liberty (sau liberté în limba de scriere a versurilor) e introdus de o fantomă, căci ce altceva e o fantomă dacă nu o ipostază a libertăţii absolute, arbitrare, prezenţă insonoră în apariţii, dar cât se poate de vorbăreaţă odată întrupată? Cuvântul (de trecere) va fi repetat de cinci ori pe parcursul a aproape două ceasuri. Cam mult, au zis unii. Deloc, zic eu. Pentru că a cita diverse strofe din ilustrul poem eluardian, într-un context în care Hollywood-ul e teatru de operaţiuni, nu e fiţă intello, ci epitom al evadării romantice dintr-o lume închisă, cosangvinizată.

2014/Alte superlative: Best Selfie

Runner up

Screenshot from L'extravagant voyage du jeune et prodigieux T.S. Spivet 

(dir. Jean-Pierre Jeunet/2013)

And the winner is... selfie-ul ratat al titubantului comandant-anchetator Van der Weyden (un Bernard Pruvost excepţional, scos de Dumont din joben realmente), deranjat în tentativa de auto-portretizare cu telefonul de un elicopter aducător de veşti proaste.

Screenshots from P'tit Quinquin (dir. Bruno Dumont/2014)

Scurt, dar complementar, un text tematic tot pe 26 (universul care conspiră, drăguţul!). Dacă fac trimitere spre el e şi pentru că filmul lui Jeunet corespunde accepţiunii date de Debray (o găsiţi acolo) acestui termen. Chiar şi aşa, rămân la ideea că adaptarea cărţii lui Reif Larsen a generat un film agreabil.