Venice 72, epistolar: Day 2 [Wiseman, Sokurov şi Giannoli]

Şi-a fost şi ziua a doua... Cu un Mihai la fel de în formă. Watch/read him here!

«

____________________________________
In Jackson Heights (dir. Frederick Wiseman)
________________________________________

Este singurul film din programul de anul ăsta pe care l-am văzut în Sala Grande, acolo unde au loc premierele de gală, cu covor roșu și vedete defilând. Imediat după au urmat Francofonia lui Sokurov și apoi Black Mass, în premiera mondială. Există zeci de oameni care n-au nicio problemă să stea în soare 6-7 ore, neîntrerupt, ca să prindă un loc cât mai bun la gardul care-i desparte de Johnny Depp sau Dakota Johnson. Dar la filmul ăsta, urmărit ieri la prânz, n-a defilat niciun star, ci un singur om, Frederick Wiseman, decanul de vârstă al documentariștilor observaționali.

Natură vie cu oameni şi umbrele. În aşteptarea starurilor. (MC)

Producţia cu care a ajuns la Veneţia e filmată în cartierul new-yorkez despre care se spune că ar conține cea mai mare diversitate etnică din toată America. Un consilier local se laudă la un moment dat că aici se vorbesc 167 de limbi. Dacă Statele Unite sunt o țară a imigranților, atunci Jackson Heights e un ecosistem la zi, o micro-Americă, pus(ă) sub lupă de Wiseman pentru a-i capta pulsul, problemele și tendințele. Să petreci 190 de minute într-o sală de cinema e, de obicei, un test de anduranță, dar nu m-am plictisit niciun minut: personajele se succed într-un ritm îndeajuns de bine strunit, iar concluziile despre ce înseamnă America sunt cumva anti-intuitive.

Un exemplu: cartierul este practic arhetipul muticulturalității și toleranței (de orice fel: religioasă, etnică, sexuală etc.), dar prețul acestei diversității este menținerea constantă a criticii față de capitalism, exact în forma aia în care ne imaginăm America, cu Donald Trump și survival of the fittest. Pentru iubitorii politicilor de stânga, Jackson Heights va fi, probabil, o delectare, fiindcă arată mecanismul prin care omul de rând, micul comerciant, proletariatul se coalizează, modul în care se organizează sindicatele menite să asigure status quo-ul în cartier împotriva marilor jucători - corporațiile și speculanții imobiliari care dețin deja centrul New York-ului.

Frederick Wiseman şi Alberto Barbera, directorul artistic al festivalului (MC)

Există un fir narativ care iese în evidență, cuvântul de ordine fiind activism/spirit civic, prezentat sub diverse forme alături de lupta pentru cît mai multe drepturi. Minute în șir, zeci chiar, asistăm la dezbaterile din comunitățile hispanice, mirosim angrenajul perfid al sclaviei moderne și cum își generează „omul de jos” anticorpii necesari supraviețuirii într-un astfel de mediu. Altfel, Jackson Heights are o anumită tandrețe greu de exprimat, căci te poartă prin cele mai diverse comunități, arătându-ne în definitiv cât de diferiți suntem: de la medrese conservatoare la drag queens, abuzate de poliție, de la sinagogi în care fie se rostesc rugăciuni în memoria victimelor Holocaustului, fie se organizează ședințe ale clubului bătrânilor gay, la cursurile de limbă engleză pentru viitori taximetriști asiatici, de la abatoare în care animalele sunt sacrificate conform perceptelor islamice, halal, la restaurante indiene, de la exuberanta comunitate de microbiști columbieni din sports bars la intelectualii din sectorul public ocupați cu reforma educației. E filmul care mi-a plăcut cel mai mult până în acest moment. 

La Black Mass am spus pas!, căci nu mi s-a părut important să vâr mâna adânc în buzunar doar ca să respir același aer cu Johnny Depp în sală. În schimb îmi pare rău că n-am mai prins bilet la Spotlight, despre care am auzit numai lucruri bune, proiecția de ieri, într-o sală de peste 1.000 de locuri, fiind sold out. Asta e, cele două vor intra destul de repede în circuitul cinematografelor de peste tot, inclusiv din București. Le voi prinde atunci.

   ______________________________

Francofonia (dir. Aleksandr Sokurov)

_________________________________

Trebuie să încep cu o considerație cu care s-ar putea să-mi pun în cap cinefilii experimentați, cu gusturi. Nu mă regăsesc printre admiratorii lui The Russian Ark. Pe lângă faptul că n-a reușit să mă emoționeze aproape deloc, filmul respectiv mi-a lăsat impresia că vehiculează acea idee nu neapărat periculoasă, cât mai degrabă pretențioasă, că Arta trebuie să fie musai ceva cu A mare și Cultura ceva cu un C și mai mare. Privind din această perspectivă, toată coregrafia, zămislirea filmului (am văzut și documentarul facerii lui) mi s-a părut că patinează amenințător pe o pojghie fină între grandoare și grandomanie.

Slavă Domnului, Francofonia (lungmetraj care, probabil, va fi instinctiv comparat cu The Russian Ark, deși nu e cazul deloc) nu suferă de această meteahnă. Ambițiile lui Sokurov merg într-o altă direcție. În primul rând, din clipa în care intri în sală, trebuie să uiți ideea că vei avea parte de o poveste închegată de la cap la coadă. Forma Francofoniei e apropiată de altceva, un altceva pe care-l las criticilor care se pricep mai bine să-l definească: eseu (?), poem (?) cinematografic.

Subintitulat Elegie pentru Europa, filmul e o meditație despre artă, timp, putere și istoria (Europei), orchestrată de un cineast rus care se plasează cumva în afara acestei istorii sau cel puțin la marginea ei. Așa am simțit eu. Există un fir epic, cel mai bine conturat din film, care urmăreşte povestea a două personaje legate de destinul Louvre-ului în cel de-al doilea război mondial: un neamț (contele Metternich), însărcinat de regimul nazist cu gestionarea patrimoniului cultural francez din Franța ocupată și un francez (Jacques Jaujard), directorul muzeului sub ocupație (care în acea perioadă îsi mutase piesele de valoare în locuințe conspirative de-a lungul țării).

Între cele două țări aflate în conflict militar exista un pact de neagresiune asupra patrimoniului cultural, de protejare a acestuia, însă pe de altă parte muzeul gol(it) face futilă misiunea celor doi oameni aflați în această situație absurdă. Între ei se ţese o legătură, nu neapărat de prietenie, cât spirituală, având ca obiect comun de fascinație arta ca formă superioară a spiritului, chiar dacă la acel moment forma ei fizică cvasi-lipsea. Sokurov dezvoltă oarecum ideea că această legătură contorsionată e de fapt o metaforă a întregii relații convulsive dintre cele două țări de-a lungul istoriei, pe care ea însăşi, istoria, le-a plasat într-un conglomerat, într-o structură unit(ar)ă pe nume Europa în care Rusia a fost întotdeauna un marginal tratat după alte reguli.

Sokurov, în timpul filmărilor (via ravepad.com)

Sunt mai multe indicii prin care Sokurov își semnalizează complexul celui de la periferie: amintește faptul istoric că pactul amintit mai sus nu se aplica și regimului bolșevic (deci Rusiei), prin urmare Ermitajul putea fi ras oricând, deși conținutul lui însemna în definitiv tot Europa. Mai este un colaj în care două dintre geniile literaturii ruse - Cehov și Tolstoi - sunt arătate în izolare, pe patul de moarte.

Însuși regizorul apare în film singur într-o cameră, în semi-obscuritate, purtând o conversație cu un anumit Dirk (Europa?), aflat pe un vas, deci în altă izolare. Nu știu dacă interpretarea mea se apropie de intenția regizorului. În Francofonia e inserat şi Napoleon cu rolul lui în istoria muzeului. Am mai aflat că în rolul său Sokurov a distribuit un actor neprofesionist, un ins reperat în muezu. E şi asta o opţiune: integrarea prezentului normal în istoria specială. Am mai citit că Sokurov intenționează să meargă cu proiectul mai departe, ţintind alte două muzee europene: Prado și British Museum.

Altfel spus, după tetralogia puterii, urmează tetralogia muzeelor. Mai vreau să spun ceva, sperând că sunt ochi care te privesc și urechi ce te ascultă: prin forma liberă a filmului și caracterul lui experimental, ludic și serios în egală măsură, e greu de imaginat anul ăsta un film mai potrivit ca Francofonia spre a fi adus la noi la BIEFF. În deschidere sau închidere, nu contează, cert e că o proiecție specială ar merita cu prisosință. Și ar face fericiți și câțiva cinefili. Ah, să nu uit: am văzut doi regizori ieri care s-au dus la filmul lui Sokurov: Cuaron, pe covorul roșu (normal, era președintele juriului, eu l-am recunoscut târziu și n-am fost pe fază să-i fac poză) și Loznitsa (la proiecția la care am fost și eu, deci cu tot poporul).

____________________________
Marguerite (dir. Xavier Giannoli)
________________________________

Nu vreau să insist prea mult asupra acestui film. Nu mi-a plăcut, deși n-am nici multe motive să-l detest. Biopic despre un personaj interbelic (cel din titlu), interpretat de Catherine Frot, echivalent în lumea operei cu Ed Wood în lumea filmului, o contesă, soprană închipuită, celebră în breasla din care tindea să facă parte prin totala lipsă de talent, dar cu o pasiune devastatoare pentru muzică, ce friza uneori nebunia. Problema respectivei doamne s-a tras mai ales de la încurajările venite din partea unui anturaj care îi băga în cap că merită să-și construiască o carieră muzicală, deşi era clar că nu era menită pentru aşa ceva, peste personalitatea ei excentrică suprapunându-se și excentricul/ridicolul existenței sale publice. Ceea ce e bizar e că anul viitor un biopic asemănător va fi lansat de Hollywood, cu Meryl Streep în rolul principal. De ce acest interes simultan din partea cinema-ului european şi a marilor studiouri pentru o astfel de poveste, e peste puterea mea de înțelegere. (text şi foto: Mihai Cristea)

»

Venice 72, epistolar: Day 1 [Back in the game]

«

_________

Preambul

_________

Bref: cum ai spus și tu pe Facebook, am cam prins drag de Veneția. Vorba neamțului, einmal ist keinmal, așa că am hotărât să repet experiența: un an mai târziu sunt în același loc pentru același festival, ba chiar cazat în același stabiliment. Descinderea nu a avut loc fără peripeții. Veneția e partea a doua a concediului meu de anul ăsta, lipită de partea întâi, cea petrecută în ultimul oraș al României, la Sulina, așezarea aia despărțită de orice de ape. Rings a bell? Ce-o fi zis subconștientul meu? Să mă acomodez cu localitățile lacustre, vorba cântecului: first we take Sulina, then we take Venice. 

Cert e că m-am organizat prost, de am ajuns să schimb una după alta aproape toate mijloacele posibile de transport: barcă, mașina personală, taxi, avion, autobuz (pe șosea sau pe apă, că așa e aici). Din hostelul din Sulina până în hostelul din Veneția am făcut vreo 30 de ore back to back. N-am mai avut timp să mai și dorm între schimburile astea, am adormit în holul hostelului din Veneția, înainte să mă cazez. Așa că debutul festivalului m-a prins odihnit, pe fusul orar din Beijing.

Dar astea sunt chestiuni colaterale. Chestiunea frontală e că am mărit doza cu două zile în plus față de anul trecut, o să fiu aici pentru mai mult de jumătate din durata festivalui. Playlist-ul meu e luuuung, 17 titluri confirmate până în acest moment și simt că o să mai adaug, așa că trebuie să mă gândesc și la o formulă de relatare, luând în considerare celebra butadă a lui Truffaut prelucrată de David Ehrlich, cronicarul LWL:

When Truffaut said „film lovers are sick people”, he was referring to how their immune systems fail after 6 sleepless days at a festival. 

Câteva considerații de început, înainte să mă afund în sălile de pe aici. A doua jumătate a anului, din care Mostra e un punct important, a disipat autorii cu ștate vechi: cineaști pe care mi i-aș fi dorit și eu în programul de aici au fost suflați de festivalul de la Locarno (Otar Iosseliani, Jose Luis Guerin, Akerman, Zulawski, Hong Sang-soo). Filmul lui Terrence Davies a fost deviat către America de Nord, cu premiera mondială la Toronto. Așa că ne aflăm în situația în care auteurii consacrați din competiția venețiană pot fi număraţi pe degetele de la o mână: Sokurov, Skolimowski, Bellocchio, Egoyan, Amos Gitai. Alții s-au prezentat cu produse non-ficționale plasate prin alte secțiuni (mă refer aici la Loznitsa sau Tsai Ming-liang), iar 16 dintre cei 21 de regizori competitori sunt în premieră într-o astfel de postură la Veneţia. Deci cuvintele-cheie sunt: cineaști emergenți, eventuale surprize de unde nu te aștepti, nume de descoperit. Gata cu gargara inutilă, să trecem la chestiunile arzătoare.

   ___________________________

Looking for Grace (dir. Sue Brooks)

_______________________________

Primul film văzut aici vine din Australia, de la una dintre cele două femei-regizor din competiție (cealaltă este văduva lui Lou Reed). Din cariera acestei regizoare mai bifasem înainte un alt titlu, Japanese Story, pe care merită să-l aduc în discuție pentru punctele comune care conturează eventual un stil unitar. 

Japanese Story era un road movie înscris în panoplia producţiilor de gen în care deșertul joacă un rol important. Acolo unde alții au sesizat poezie și haiku-uri, eu am găsit doar o poveste șubredă, unde jocul actoricesc (Toni Colette, într-unul dintre cel mai bune roluri ale ei), imaginea sau muzica sunt insuficiente pentru a repara găurile. Mai mult, actriţa a declarat de curând că în filmul respectiv s-a regizat/condus singură.

Un ditamai „complimentul”, venit la momentul oportun pentru acest Looking for Grace. Pe scurt: o localnică (Toni Colette) ajunge fără voia ei șofer pentru un japonez bogat și excentric, venit într-o vizită de business în Australia. În voiajul de-a lungul deșertului între ei se creează o legătură sentimentală, dar povestea nu curge prea mult in direcția romance-ului. Regizoarea pare preocupată mai mult să construiască portrete de personaje ciudate: anxioși, introvertiți, la nevoie epileptici.

Lucrul ăsta se întâmplă și în noul ei lungmetraj. Dacă trebuie musai să îi găsesc un termen de comparație, un gen proxim în care să îl fixez, gândul mă duce la la filmele lui Todd Solondz, deși diferența valorică e netă în favoarea lui. Looking for Grace e ca un puzzle. Timp de o oră, ca o elipsă, ne acomodăm cu personajele prin scurte povești disparate care se unesc într-un punct: o adolescentă rebelă fuge de acasă cu banii părinților, este sedusă și abandonată de un băiat cu mai multă experiență. Părinții, categoria de nevrotici de care vorbeam mai sus, sunt pe urmele ei. În ajutorul lor se află și un detectiv ramolit rău, cu propriile ticuri ciudate. 

În ambele filme narațiunea curge lin până la un anume moment, apoi intervine elementul de legătură: dinamitarea firului epic printr-un episod extrem de brutal, venit de nicăieri, deus ex machina, cineva moare din senin și total absurd.

Acelaşi pattern servit în două filme succesive aduce a lipsă de idei. Efectul ăsta discutabil pune într-o perspectivă nouă personajele. Ni se sugerează că viața acestor ciudați e mai bogată interior, atâta doar că nu-s capabili să-și exprime emoțiile, că absurdul morții îi lasă cu un surplus de sentiment neexprimat care se transformă nu neapărat în ceva ce se poate numi maturizare, ci mai mult într-o spargere a unui zid interior, într-o trecere a unui prag. Dar modul în care Sue Brooks alege să scoată transformarea asta în evidență îl găsesc total neatractiv și personal nu îi agreez stilul, implicit filmele. Iar Looking for Grace e un titlu de umplutură festivalieră, a cărui glorie, dacă va fi, va trece repede, fiind sortit unei uitări cu totul meritate.

___________________________________
Beasts of No Nation (dir. Cary Joji Fukunaga)
_______________________________________

Trebuie să-mi mărturisesc incompetența cinefilă în ipostaza ei serialistică: nu am văzut primul sezon din True Detective, cel regizat de Fukunaga. Am și eu lipsurile mele (una dintre acestea e că nu am timp pentru niciun serial). Lista de filme pe care vreau să le văd e mereu prea mare ca să pot face loc și serialelor. Am pornit la drum cu acest handicap, nesemnificativ, zic eu, pentru a judeca Beasts of No Nation, film ce păstrează într-un fel legătura autorului cu televiziunea. Includerea sa în cadrul festivalului, difuzarea pe ecran mare, sunt circumstanțiale.

Produs de Netflix (colosul de servicii streaming TV), Beasts... e destinat lansării pe această platformă peste două luni de zile, chiar dacă e vorba de o megaproducție, cu buget consistent (bănuiesc că va ajunge destul de repede prin metode neortodoxe și la cinefilii români; bănuieşti bine, s.m.). Lungmetrajul de faţă este ecranizarea romanului omonim scris de un individ (Iweala Uzodinma) care a lucrat la reabilitarea psihică a așa-numiţilor „copii ai războiului”. Schema poveștii nu mi s-a părut nouă: într-o țară africană nenumită, aflată în plin război civil, un sat întreg e ras de pe fața pămîntului de către una dintre facțiuni. Un copil vede îndeaproape moartea alor săi, reușește cumva să scape de măcel și ajunge pe mâna unui carismatic și diabolic lider de gherilă, care folosește minorii pentru propriile lui operațiuni militare.

Lipsit de orice altă alternativă de a supraviețui, băiatul e manipulat, antrenat și în definitiv constrâns să ucidă, ca o piesă nesemnificativă într-un război perpetuu („Unica șansă să ieși din situația asta este să mori”). Dacă filmul nu strălucește din punct de vedere narativ, câștigă în schimb ca spectacol vizual. La acest capitol mi s-a părut că regizorul ar excela prin ingeniozitate. Timp de peste două ore bolgiile războiului sunt expuse cu maxim de visceralitate: ritualuri voodoo de inițiere în cruzime, țeste despicate cu maceta, filmate în detaliu, violuri întrerupte de împușcări în cap, halucinații provocate de substanțele inhalate de participanți, explozii, ambuscade, tot tacâmul, peste toate planând carisma unui om-orchestră, un Kurtz african (Idris Elba), ca un fel de stâncă în mijlocul furtunii.

Și filmului ăsta i se poate lipi formula de cinema cinetic, aplicată de Gorzo celui mai recent Mad Max. Peste vizualizarea brut(al)ă a faptelor se suprapune din când în când și perspectiva unui monolog interior, al copilului, dar fără adâncimea lirică de tip Malick. Filmul nu chestionează la nivel mai profund traumele unui război, nu-l transformă în interfaţă filosofică aşa cum se întâmplă cu/în The Thin Red Line, ci dă cu spectatorul de toți pereții preţ de vreo două ore, pentru ca în final să rezolve problema didactic: cu ajutorul psihologilor de serviciu, ucgaşul își recapătă întru câtva viața pe care la un moment nu o mai vedea posibilă. Am rămas cu senzația că ceva îi lipsește pentru a fi un mare film de război (cum e sus-pomenitul The Thin Red Line), oricât de exploziv (mai mult la modul propriu) e tratat subiectul. Dacă filmele de gen, esenţiale pentru cinema-ul viitorului, înseamnă Mad Max și Beasts of No Nation, eu unul n-am multe motive de înflăcărare. (text + foto: Mihai Cristea)

»

Cvasimilitudini II.28 [Eating flowers...]

Screenshots from Amore e rabbia (segment La sequenza del fiore di carta/dir. Pier Paolo Pasolini/1969) 

 Screenshots from Holy Motors (dir. Leos Carax/2012)

Pentru cei nefamiliarizați cu primul film din care am „citat”, trebuie spus că Amore e rabbia este un proiect experimental, mai degrabă părtinitor, realizat cu implicarea a cinci clasici europeni, faimoşi în epocă şi pentru convingerile lor politice de stânga: Marco Bellocchio, Bernardo Bertolucci, Jean-Luc Godard, Carlo Lizzani și Pier Paolo Pasolini. După cum se poate lesne ghici, fiecare a contribuit cu un scurtmetraj în care propaganda leftistă a vremii este sprijinită fără echivoc. Sau cel puțin așa reiese din declarațiile lor politice, rezultat al unor convingeri cât se poate de ferme şi oneste, strecurate în toate cele cinci capitole. Partea cea mai surprinzătoare a acestui manifest e canavaua: toate poveştile se bazează pe texte din Biblie. Aduse la zi, desigur.

Privit în 2015, exerciţiul acesta ideologic (artă militantă, n'est-ce pas?) poate părea desuet şi datat. Pe de altă parte, marxismul şi diversele lui ramificaţii continuă să fascineze şi astăzi, prin urmare îi puteţi observa „ogliindirea” artistică de atunci şi s-o comparaţi cu cea de azi. Din perspectiva asta, cviumviratul Amore e rabbia e realmente interesant de privit. Recomandarea mea: L'Amore. De Godard.

Evident, secvenţa-rapel din Holy Motors e pur cazuistică şi deloc cauzală. Carax foloseşte momentul respectiv în cu totul alte scopuri.

[... 'could help reduce cancer risk' (o glumă irepresibilă off topic)]

Cvasimilitudini II.27 [Identical phone numbers]

Screenshot from Fight Club (dir. David Fincher/1999)

Screenshot from Memento (dir. Christopher Nolan/2000)

Nu vă ambalaţi: e un număr din stoc, din cartea numerelor imaginare (sau imaginate) ce se folosesc în filme, aşa cum axistă şi un stoc cu numere de înmatriculare oricând la îndemână. În esenţă ce vreau să zic aici e că, spre deosebire de majoritatea cazurilor ce fac obiectul şi deliciul acestei rubrici, de data asta nu-i vorba de vreun citat, omagiu etc. (la Tarantino e, desigur). Numărul de faţă a fost folosit şi-ntr-un episod din Millennium, back in '96, dar şi în filme post-2000. It's just a trick. A funny one.

"Four is what...?" (68) [Inland Empire/2006]

Screenshots from Inland Empire (dir. David Lynch/2006)

Oricine l-a văzut de cel puţin două ori ştie că ultimul film, lungmetraj vreau să zic, făcut de Lynch, it's all about her face: Laura Dern's face. O prezenţă, de altfel, familiară în universul sonat lynchian (va fi şi în reboot-ul Twin Peaks ce se coace la foc mic). 

Dern e filmată mereu în prim-plan, din cele mai variate unghiuri şi în cele mai giallo-uşchite compoziţii, dar mereu în prim-plan ca şi când camera ar vrea să-i intre în suflet şi să i-l smulgă. 

Cameră-vultur, cu ghearele activate în aşteptarea ocaziei perfecte. Am mai scris despre Inland Empire, de exemplu aici, aşa că nu dezvolt mai mult decât e cazul, îmi permit în schimb, mai bine zis îmi face plăcere să repet: it's all about her face. Because she has a great face!

"Four is what...?" (67) [Manglehorn/2014]

Key to the kingdom: „Old age is not for sissies...” (nu-i de-aici, o să vedeţi la sfârşit de unde e, dar se potriveşte)

Premieră la Veneţia, anul trecut, în competiţie (bifată de omul meu acolo, nu şi plăcută). Film cu şi pentru Al Pacino, prezent în fiecare cadru, cu o interpretare relativ rezonabilă, funny şi gentilă, aproape lipsită de omniprezentele-i tuşe cabotine. Film despre bătrâneţe, izolare voluntară şi ciufuţenii specifice vârstei (a treia). Şi mai simplu spus, despre mizantropie (în formă) accentuată. 

Nimic cu adevărat spectaculos în sensul tabloid al termenului, câteva secvenţe memorabile, poşate în suprarealism, alte câteva lucruri ce puteau rămâne pe dinafară (e.g.: intervenţia chirurgicală asupra unei pisici, filmată în plan-detaliu) şi Harmony Korine („hipster pimp cu pălăriuţă”), introdus în ecuaţie cam degeaba. Sau pentru fanii săi.

Cu un scenariu minimalist (drastic modificat  în raport cu versiunea originală) aparţinând unui debutant (Paul Logan) şi regizat de David Gordon Green (care, după Joe, îşi face iar norma de mainstream), Manglehorn arată ca o cronică a rutinei cvasisolitare, un compendiu de micro-evenimente, de nimicuri, uneori eclatante, din viața personajului principal (şi patronim), proprietar al unui atelier de lăcătuşerie într-un orăşel anodin: prânzul cu arogantul de fi-su, plimbări cu nepoată-sa, băute cu amicii sau de unul singur, deplasări la bancă şi discuţii banale cu funcţionara de la ghişeu (Holly Hunter), ce-l cam place. 

Există o brumă de arc narativ, unul fals mai degrabă, căci în cea mai mare parte a sa accentul e deliberat pus pe dezvoltarea personajelor de bază.

Cum ziceam, sunt câteva momente memorabile, dar ele funcţionează autonom mai degrabă. Nu cadrează cu povestea şi nu o servesc în ansamblu. Mobilul lor e altul: disruptivitatea. Un exemplu (see the last screenshot above) e secvenţa în care protagonistul îşi duce pisica beteagă la veterinar (musai de spus aici că Fanny e singura creatură din proximitatea imediată de care-i pasă cu adevărat: când fi-su, broker ajuns la ananghie, îi cere nişte bani, îl refuză spunându-i că i-a cheltuit cu operaţia felinei). Drumul spre cabinet i se întretaie cu urmările unui groaznic accident auto. Imperturbabil, ţinându-şi mâţa strâns în braţe, A.J. Manglehorn trece pe lângă carnagiu ca şi când acesta nici n-ar fi.

Scena e trasă în slow motion şi câştigă în portanţă graţie unui sound design deştept: sirenele ambulanțelor și vaietele oamenilor sunt înăbușite, vătuite, estompate într-un soi de degradé sonor, în timp ce noi şi el auzim cu acurateţe torsul pisicii. 

Muzica perfectă pentru un vals într-un decor macabru asortat cu... pepeni! Asta-i o imagine ce se ştanţează în minte, un interludiu ndie excelent executat, care n-are nimic de-a face cu the bigger picture. E pus acolo pentru a ilustra autismul și detașarea protagonistului, un ins mofluz şi recluziv, obligat de împrejurări să interacţioneze cu exteriorul, pentru că altfel, interiorul, populat până la un punct de dialogul epistolar cu o fiinţă imaginară, y compris ideală, Clara, îi ajunge.

De-aici şi senzaţia, abil indusă dar mereu contrazisă, că tot ce se petrece, s-ar putea petrece doar în mintea lui. Căci unde altundeva decât acolo ar putea să aibă loc următoarea fază: tam-nesam, un bărbat dă buzna în sediul unei bănci şi începe să cânte o melodie de dragoste, iar nevastă-sa, angajată acolo, recunoscându-i vocea, iese din back office și-l acompaniază, improvizând un concert la care ceilalţi asistă vag amuzaţi? Sau în ce context tangibil, dată fiind şi degradarea fizică a titularului, o femeie mai tânără şi încă atrăgătoare, l-ar putea invita la cină şi mai apoi la o baie împreună? Evident, numai în capul cuiva ţăcănit, veţi spune. Greşit! Green nu duce filmul în acea direcţie, doar lasă impresia asta. Eroul lui nu e nici nebun, nici romantic.

Aşadar, ce păcate i se pot pune în cârcă acestui film? Clar, lipsa de ritm şi plotul aproximativ. Ce îl salvează? Abordarea detaşat-ironică a subiectului şi stilul, iar aici un rol important îl are Tim Orr, directorul de imagine cu care David Gordon Green a colaborat la aproape toate proiectele de până acum. Unghiurile de filmare şi focalizarea constantă pe obiecte aparent alese la întâmplare ori pe figuri periferic-exotice menţin interesul treaz chiar şi când trama trenează (şi asta se întâmplă mai mereu, v-am zis).

Astfel ambalat, Manglehorn devine captivant. Şi asta e o performanţă pentru un lungmetraj în care nu se întâmplă prea multe. Ok, nu-i genul acela de film mic în care vedem cât de mare e un actor (cum se întâmpla cu sau în People I Know). Însă paradoxal e mai mult şi mai puţin de-atât: un film meditativ despre senectutea terminală, net diferit de Venus, Wolke 9 sau Elegy, ca să amintesc câteva titluri înrudite tematic, dar cu o voce şi o prestanţă care-l scot din mulţime. Ceea ce nu se poate spune despre The Humbling, tot cu Pacino şi tot la Veneţia lansat, o producţie în care acelaşi subiect (more or less) e atroce tratat (de Barry Levinson).

P.S.: Despre citatul din Blow-Up, data viitoare!

Cvasimilitudini II.26 [Giant rabbits]

Screenshots from Donnie Darko (dir. Richard Kelly/2001)

Screenshots from Xenia (dir. Panos H. Koutras/2014)

Iepuroiul ăsta mai că s-ar fi calificat pentru noua serie dedicată urecheaţilor din cinema dacă prezenţa sa în Xenia ar fi fost ceva mai mult decât o referinţă stângace. Şi cam ca nuca-n perete. Bine, tot filmul e o peltea coming of age cu substrat identitar (politic) în care trimiterile otova spre clasici (The Night of the Hunter, Fellini, Almodóvar, Angelopoulos sau cea ilustrată în acest post), pretinse momente vizionare, nu prea ţin de cald unei poveşti debiluţe. Kitsch! Nu-l recomand.