Cvasimilitudini II.50 [The Birth of Venus (reloaded)]

 Botticelli: La nascita di Venere/The Birth of Venus (c. 1486). Tempera on canvas, Uffizi, Florence

Screenshot from The Adventures of Baron Munchausen (dir. Terry Gilliam/1988)

Într-un fel, se poate spune că Gilliam a făcut o pasiune pentru lucrarea lui Botticelli: mai întâi a parodiat-o într-un scheci Monty Python, apoi a reprodus-o cu mijloace filmice într-o producţie nu foarte departe nici ea de parodie. În rolul lui Venus (sau al Venerei, dacă vă place aşa) e Uma Thurman, care pe-atunci avea vreo 18 ani şi era la primul angajament ca actriţă (nu şi la debut, dar asta e o poveste la fel de încâlcită precum a baronului M.). 

Mereu mă amuză, când vine vorba de acest film, uluiala lui Fellini care lucra în acea perioadă la Intervista. Fiind vecin de platou cu Gilliam (o parte din turnajul la The Adventures of Baron Munchausen a avut loc în studiourile Cinecittà), i-a făcut o vizită acestuia şi lui Dante Ferretti, unul dintre colaboratorii săi de nădejde. A fost aproape un şoc să vadă risipa de mijloace (de toate felurile) pusă în slujba unui fantasy. Cum adică să pompezi o căruţă de bani pentru a produce aşa ceva? De unde vin toţi banii ăştia? Etc. Nu că Fellini ar fi avut probleme cu finanţarea, însă el socotea că face filme serioase.

Revenind la amorul lui Gilliam pentru silfida din tabloul lui Botticelli, vă recomand acest clip (în) care lămureşte tot ce e de lămurit.

Apropo: nu-i prima oară când abordez genul ăsta de cinemorfism. Pentru cei care au deschis blogul mai târziu, las mai jos (selectiv) trimiteri spre alte tablouri mişcate:

👉 La Mort de Marat (în About Schmidt)

+
👉 Un bar aux Folies Bergère (în En la ciudad de Sylvia)

"Four is what...?" (79) [Carol/2015]

Un film excesiv de pictural, calofilizat aproape maniacal, cu accent pe detalii şi reflecţii ridicate la rang de cult. Un film care, după încadraturi, se autosegmentează în trei părţi: două sunt confiscate de personajele centrale - Carol Aird şi Therese Belivet - iar a treia e rezervată exterioarelor (pe care le voi recenza cu altă ocazie).

Luaţi, de exemplu, al doilea cadru din colajul de faţă şi gândiţi-vă cât de mult vorbeşte el despre Therese. Şi mai ales cât de elocvent. Practic, în acea imagine e fişa ei de parcurs. Tot ce urmează în viaţa ei derivă de acolo. Sau are legătură cu acel moment de fixare într-un context care o descrie perfect.

Puneţi apoi acel cadru în ecuaţie cu următorul şi veţi observa grija lui Haynes de a-şi plasa protagonista undeva la jumătate: odată pe verticală, oferindu-i aşa numitul headroom, şi a doua oară pe orizontală. It's all about the technique. Şi, vă place sau nu, ia ochii. Povestea trece în plan secund. Din perspectiva asta, aş zice că Haynes e un fel de Wong Kar Wai extremist: renunţă la fluiditatea imaginii, la acel graffiti fondu din Fallen Angels sau Chungking..., în favoarea unei expuneri de tip diapozitiv. Sonet versus haiku, dacă doriţi.

Screenshots from Carol (dir. Todd Haynes/2015)

La final vă las să admiraţi rafinamentul a două fotograme care vorbesc deopotrivă despre simetrie (ca tehnică de încadrare) şi despre raportul de forţe dintre personaje (ca tehnică narativă).

Cvasimilitudini II.49 [The neon light]

Screenshot from Strangers on a Train (dir. Alfred Hitchcock/1951)

Screenshot from Lost River (dir. Ryan Gosling/2014)

Screenshot from Carol (dir. Todd Haynes/2015)

Juxtapuneri (XLI) [The Tree]

Primul cadru e din Speak (dir. Jessica Sharzer), un film din 2004, deci înainte de faza Twilight a domnişoarei Stewart.

În filmul respectiv juca rolul unei boboace cu dificultăţi de integrare în noul colectiv şcolar. Până şi prietenele la cataramă din gimnaziu încep s-o repudieze fiindcă nu mai e tipa de gaşcă pe care o ştiau ele. Şi chiar o prindea postura aia de mutoasă inadaptată pentru care aproape toate lucrurile din jur tind să se descuameze sub influenţa unui dezinteres cosmic. Apărut, aparent, de nicăieri. Sau să capete o formă abstractă, asemeni copacului pe care-l desenează mai mult în scârbă la singura oră de curs care-i captează cât de cât atenţia.

Celelalte două imagini sunt din American Ultra (dir. Nima Nourizadeh/2015), unde o regăsim într-o altă ipostază alături de Jesse Eisenberg. Puteam face montajul ăsta şi video, probabil era mai de efect, dar n-am avut chef. Oricum mi se pare sugestiv şi-aşa. Pentru un microexerciţiu ludic de control cred că-şi face cu asupra de măsură treaba...

Cvasimilitudini II.49 [Mothers and daughters]

Şi nu de ieri, de azi, durează obsesia lui Almodóvar pentru relaţii materno-filiale zbuciumate, ci de la Tacones lejanos. Nu se poate vorbi de o idealizare a acestor legături, ba dimpotrivă, Volver fiind un splendid exemplu în acest sens. Dacă vă aduceţi aminte, antimodelul de viaţă familială pe care Irene (Carmen Maura) îl transmite (in)conştient fiicei sale Raimunda (Penélope Cruz) îi va greva acesteia alegerile. Bărbaţii din viaţa ei au fost nişte lepre iar mariajul în care o găsim noi, ca să zic aşa, are toate datele unui coşmar domestic first class. Exact din acest motiv Irene se întoarce şi încearcă să repare, să îndrepte răul făcut. „Revenirea” în viaţa fiicei sale nu e atât o încercare de reconciliere, cât o formă de egoism cu deschidere ce are în sfârşit ocazia să se manifeste.

Screenshots from Volver (2006)

Screenshots from Julieta's official trailer (dir.

Poate aţi remarcat: între cele două filme în care Almodóvar practic reface această scenă, schimbând doar unghiurile în care sunt plasate persoanejele, sunt 10 ani. E un amănunt mai curând anecdotic, care demonstrează însă că obsesiile odată instalate nu mai ţin cont de timp, care devine doar o cuantă accesorială în toată povestea. Când contele Dracula (din filmul lui Coppola) îi spune Minei „I've crossed oceans of time to find you”, tot din perspectiva unui sclav al fixaţiilor (fecunde) vorbeşte.

Cvasimilitudini II.48 [Mannix]

Screenshot from The Hateful Eight (dir. Quentin Tarantino/2015)

Screenshot from Hail, Caesar! (dir. Ethan & Joel Coen/2016)

Ok, am înţeles că pe Oswaldo Mobray (Tim Roth) îl chema, de fapt, English Pete Hicox şi că e străstrăbunicul basterd-ului Archie Hicox (Michael Fassbender), da' pentru Chris Mannix ce explicaţie mai ai, frate Tarantino? Că la fraţii Coen e simplu: Mannix-ul lor are la temelie un personaj real, un producător executiv din anii '50, E.J. Mannix (l-a jucat şi Bob Hoskins în Hollywoodland), omul de casă sau fixer-ul, dacă doriţi, marelui mahăr Louis B. Mayer.

Deci care să fie explicaţia? S-or fi terminat numele fictive din catastiful aferent?

"Four is what...?" (78) [A Perfect Day/2015]

Screenshots from A Perfect Day (dir. Fernando León de Aranoa/2015)

Nici un fel de legătură cu piesa lui Lou Reed. Care, de altfel, nici nu avea A-ul în titlu, dar e bine de precizat ca să nu existe dubii (asocierile de idei sunt deseori tricky). După cum nici cu ideea de perfecţiune, raportată la o zi de muncă în condiţii periculos-insalubre (a scoate cadavre din fântâni, de pildă, într-o zonă de conflict, nu cred că-i jobul de vis), nu e cine ştie ce legătură. Şi-atunci cu ce are legătură titlul?

În primul rând cu acea viziune asupra lucrurilor care te îndeamnă să apreciezi mereu partea plină a paharului. Altfel spus, dacă rămâi viu sau măcar întreg fizic la finalul unui slalom, more or less haotic, printre mine antipersonal ascunse inclusiv în cadavre de bovine, detașamente (para)militare implicate într-un război civil şi civili cu agende neclare (rolul tău, din postura de voluntar ONU, fiind să-i ajuţi exact pe aceştia din urmă), se poate spune că ai avut o zi perfectă. În al doilea, cu imunitatea pe care persoanele aflate în astfel de sitauţii o dezvoltă în faţa acestei rutine, efectele directe fiind o anume detaşare în interacţiunea cu absurdul şi umorul negru folosit ca antidot pentru ce se întâmplă în jur. Totuşi, trebuie să mai glumească cineva, mai ales când ceilalţi, prinşi în meschinele lor răfuieli interetnice, nu mai ştiu de glumă.

Fireşte, umorul nu e soluţie infailibilă, fiindcă un război, indiferent de natura lui, te pune periodic în faţa unor atrocităţi greu de suportat. Şi cum întâmplările din acest film, bazate pe cartea Paulei Farias, care le-a trăit nemijlocit în mijlocul luptelor dintre sârbi şi bosniaci, nu-s chiar de povestit la gura sobei, Aranoa se apropie de ele şi le arată cu infinită precauţie tocmai din dorinţa de a lăsa nespusul, partea aceea invizibilă dar evident prezentă, să se deruleze în mintea spectatorului (deci în afara cadrului). Potenţat şi de suspansul care derivă din context.

Lipsesc, de asemenea, şi binecunoscutele stereotipuri culturale pe care producţiile occidentale le convoacă de-a valma. Din comoditate sau pur şi simplu din prostie. Localnicii sunt văzuţi din afară, din perspectiva celor care se străduie să-i ajute, însă ochii acestora nu sunt nici superiori, nici biasaţi. Încearcă să-i înţeleagă şi, în măsura posibilului, să se pună în locul lor. E atâta firesc, adică non-intervenţie din poignet în toate aceste scene dintr-un război anapoda, vorba lui Sartre, un realism dublat de o tandră ironie (de supravieţuire, i-aş zice), încât optica regizorului spaniol merită aplaudată în picioare. Lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat, la scenă deschisă, la Cannes, anul trecut, unde A Perfect Day a fost proiectat hors concours.

Cu nişte partituri foarte fin desenate, Benicio Del Toro, Tim Robbins, Olga Kurylenko şi Melanie Thierry inundă ecranul cu umanism şi empatie (Kurylenko e eclatantă în fiecare cadru). Lor li se adaugă actorii din fosta Iugoslavie, ţinuţi atent în frâu astfel încât să nu aducă mai multă culoare locală decât în realitate. Pentru mine, filmul lui Aranoa e una dintre revelaţiile acestui început de an (l-am văzut prin ianuarie, dar am tot amânat să scriu). În ciuda unui happy-end mai mult amar decât dulce, chestionabil din unghi narativ, satisfacţia de ansamblu a rămas intactă.