Coliba unchiului Oscar (ediția 2017)

I-am zis eu #alternativeOscar, dar nu e chiar așa.

Adică nu vă așteptați să găsiți mai jos (toate) categoriile pentru care AMPAS acordă premiile alea ce pun lumea în mișcare.

De fapt, o parte din superlativele astea apăreau pe blog în anii trecuți în format individual. Acum le-am grupat sub aceeași umbrelă. Ceva mai valoroasă decât cea de referință. Cam asta e tot.

Best „mots de passe”

Screenshots from Money Monster (dir. Jodie Foster/2016)

Nu, nu e o vorbă de dânșii inventată, ba din contră, e chiar o noțiune plină de sens. Premianții din anii trecuți sunt aici, respectiv aici.

Best „Repeat after me” scene

Excerpt from Hail, Caesar! (dir. Joel & Ethan Coen/2016) 

Most awkward sex scene: Boi Neon/Neon Bull (dir. Gabriel Mascaro/2015)

[Password: mascaro15]

Pe lângă câștigător, la categoria asta am avut alte patru opțiuni (sau nominalizări, ca să păstrez terminologia consacrată): Toni Erdmann, Sparrows, Aquarius și Rester vertical. Toate se calificau cu brio pentru marele premiu (hahahaha), totuși a trebuit să aleg una singură. M-am oprit asupra celei pe care o vedeți mai sus din trei motive: e trasă dintr-o bucată, concepția planului-secvență, incluzând aici și mișcarea actorilor în cadru, e top notch, plus naturalețea naturalismului (sexul e pe bune, nesimulat). Am reușit totuși să fac un pic de dreptate și am relocat secvența din filmul lui Guiraudie în altă secțiune (cea care urmează).

Best use of music: Rester vertical (dir. Alain Guiraudie/2016)

[Password: guiraudie16]

De fapt, nu doar aici, în momentul pe care mai toți îl consideră șocul maxim al filmului, ci și-n alte două-trei situații, Guiraudie mizează pe impactul diegetic al muzicii (fără versuri). Fie că e vorba de Pink Floyd, fie de alte formații greu recognoscibile (în secvența de față folosită piesa Away a celor de la Wall of Death), muzica lovește exact unde și ce trebuie. Ceea ce nu se poate spune, de exemplu, despre American Honey, unde cheesiness-ul și prostul plasament al unor hituri e realmente copleșitor (in a bad way).

Best director cameo: Kenneth Lonergan (Manchester by the Sea/2016)

Hai, nu vă dați acu' mari că l-ați recunoscut că nu vă cred nici picurați cu ceară...

Best line(s) containing the words „dick” and/or „fuck” (or their derivatives)

 

Premianți mai vechi: 2014, 2013 și 2012.

Best editing: Kim Sun-Min (Goksun/The Wailing, dir. Na Hong-Jin/2016)

În termeni de orice, secvența de mai sus atinge perfecțiunea. Rar am văzut paroxismul mai bine dozat/montat ca aici. Și atenție, filmul nu-i  your regular horror. E un soi de Memories of Murder. With a twist.

„It's a Kind of Magic” Award

Un gimmick simplu, aparent la îndemâna/îndecapul oricui, și totuși numai lui Almodóvar îi iese atât de natural. Mind blowing.

Best live act in a film feature: Christopher Walken in One More Time (dir. Robert Edwards/2015)

Most overlooked male performance of the year: Logan Marshall-Green in The Invitation (dir. Karin Kusama/2015)

Forget Tom Hardy! There's a new rising star in town.

Best director & documentary: Gianfranco Rosi - Fuocoammare (2016)

 

Best cinematography 

Screenshots from Certain Women (dir. Kelly Reichardt/2016)

Best closing song: Si no te vas - Chavela Vargas

Cvasimilitudini II.79 [Levitation]

Screenshot from Birdman, or (The Unexpected Virtue of Ignorance) [dir. Alejandro González Iñárritu/2014]

 Screenshot from La giovinezza||Youth (dir. Paolo Sorrentino/2015)

Cvasimilitudini II.78 [Quand les roses et autres fleurs...]

Screenshot from Bara no sôretsu/Funeral Parade of Roses (dir. Toshio Matsumoto/1969)

Screenshot from J'irai comme un cheval fou (dir. Fernando Arrabal/1973)

Cvasimilitudini II.77 [„I am real!”]

Screenshot from War on Everyone (dir. John Michael McDonagh/2016)

Screenshot from Vanilla Sky (dir. Cameron Crowe/2003)

Screenshot from The Double (dir. Richard Ayoade/2013)

Screenshot from American Ultra (dir. Nima Nourizadeh/2015)

Cvasimilitudini II.76 [Minnelli vs. Toulouse-Lautrec]

Chocolat dansant dans un bar/Chocolat Dancing in the Achille Bar by Henri de Toulouse-Lautrec/1896

Screenshot from An American in Paris (dir. Vicente Minnelli/1951)

„The scenery is unusually self-sufficient. In a narrow bar, made even narrower by the molelike waiter at the left, a marvelously limber Negro in a eight sporting suit is shown dancing. His cap with its large checks is pulled far down over his bluish face. The chanson, which is still known, is accompanied by a strident lyre plucked by a seated boy with knobby knees. The blackness of the lyre and of a top hat in the background compete with chat of Chocolat's raised hand, the most delicate and subtly finished detail of the entire drawing. Here all of Toulouse-Lautrec's fine-nerved abilities can be seen at work. He always knew just when the culminating point in the development of a movement had been reached.

While Minnelli maintains the molelike waiter and the black lyre, the unarrestable bear of jazz music replaces Toulouse-Lautrec's reference to a popular French song. If Jerry reaches down into the core of his personality, Minnelli recovers the black origins of the Hollywood musical by introducing jazz music with Toulouse-Lautrec and tap dancing with Rousseau. While, as we have seen, Minnelli is sensitive to the complex interplay of national and sexual facets in Jerry's character-as an American, he is an athletic, heterosexual dancer; as an artist, he risks drowning in the depths of an unknown, foreign self. The director, however, does not allow blackness to highlight any racial identity. After all, a white dancer cakes over the act of a black man, thus performing the same operation of whitewashing carried out by the musical, which appropriated black music and black dance for the entertainment of white audiences. In An American in Paris, blackness instead comes to mean foreignness. Thus, blackness only spells our how a white American dancer can draw energy from a Toulouse-Lautrec drawing while paradoxically bringing it to life.” (Horst Keller)

Post-premieră Crème de la crème: Best of 2016 [special guest post by Mihai Cristea]

Berlin                                                                              București
Cluj-Napoca                                             Veneția
             Bologna                 Craiova
                Locarno

Dacă aș fi avut ceva mai mult timp la dispoziție, în locul itinerarului de mai sus aș fi pus o hartă. Cu următoarea explicație: Travelog cinematografic 2016, Mihai Cristea.

N-am avut așa că a ieșit doar un mic truc grafic. Pentru captatio benevolentiae.

Nu vă mai rămâne decât să explorați periplul fascinant al acestui domn, cinefil și cinefag până în vârful urechilor.

Post-premieră Crème de la crème: Best of 2016 [special guest post by Letiția]

Tot cu febră și tot fără diacritice.

Letiția nu a putut scrie flamboaiantul text ce urmează până nu a văzut Toni Erdmann (i-am spus că e un film care nu merită cine știe ce efort, nu m-a luat în seamă sau în serios, și-a urmat instinctul și bine a făcut). În sensul ăsta s-a deplasat în România și mai apoi la București. De unde și febra. Eferalgan și lectură plăcută.