Le voyage du ballon rouge (IV) [September's Marathon: Day 4]

Nowhere Special (dir.: Uberto Pasolini/2021) este un film al cărui titlu vine direct din replicile de final ale unei producții so-so de Mel Brooks, Blazing Saddles. Legătura? Cea pe care fiecare spectator vrea s-o facă, #dacăe. 

Nu avem un început propriu-zis, o expozițiune, cum se zice, nu există nici un final, avem doar plonjonul in medias res: un tată în ultima secvență a unei boli terminale, un puști de 4 ani și mai multe familii dornice să-l adopte. 

Aproape imposibil să nu o dai în tearjerker cu o astfel de premisă, e ca și cum ai încerca să ții sub apă o minge umflată, dar lui Pasolini îi iese (cu două-trei mici distorsuri, trecem peste). Asta am apreciat eu cel mai mult: pendularea fină pe linia periculoasă this is not melodrama deși toate elementele sunt acolo. Contează, însă, cum le pui, cum și dacă fixezi camera pe ele, plus alte câteva finețuri d-astea ce țin de bun simț uman, în primul rând. Un film delectabil, deși subiectul e rupător de trist.

Pe tema încadrării în gen, Mihai Fulger susține că ar fi melodramă, I still beg to differ. 

P.S.: Rubrica asta nu vine chiar de nicăieri, acesta este, iată, al patrulea episod. Dacă vă roade curiozitatea, celelalte trei sunt aici: 1 + 2 + 3. E drept că din 2012, anul ultimei însemnări sub acest pavilion, au trecut o căruță de ani, unii și multe nici nu mai sunt, e firesc.

Cvasimilitudini III.34 [Christina's World] (September's Marathon: Day 3)

Aș fi putut pune ca pandant cadrul din Days of Heaven, dar prefer unul mai recent, adică acesta. 

L-am găsit în Sary Mysyq (Yellow Cat) de Adilkhan Yerzhanov || Адильхан Ержанов, un cineast din Kazahstan cult & inventiv, pe care l-am descoperit anul trecut, în pandemie. 

Pe-aici nu știe nici dracu' de el, deocamdată, mă rog, destul de puțini, ăștia care scriu în RO au alte obsesii și trenduri de setat, așa că atunci când va răzbate, să vă amintiți unde ați auzit prima oară de el ;) 

Practică un cinema inclasabil, jubilatoriu și fals naiv în același timp, cu o localitate (Karatas) pe post de Macondo kazah, spațiu al tuturor întâmplărilor posibile & imposibile. Apropo, nu e nicio pisică galbenă în filmul ăsta, în schimb sunt o multitudine de referințe și citate, de la Samouraï-ul lui Melville la Singing in the Rain. Festin vizual. 

El, Yerzhanov, ar fi ocupat prima poziție în topul nefăcut/neterminat pe 2020 - cu vreo 3 filme - fiindcă e și foarte productiv. In a good way. Mai punem și omul pe primul loc în topuri, nu numai filmele. 

Salma [at her Birthday] (September's Marathon: Day 2)

S. Alma.

Transcendentală & aproape de nerecunoscut în Beatriz At Dinner. Filmul lui Arteta (pe un scenariu de Mike White, un tip cu un talent aparte pentru awkwardness-ul neromanțat) are câteva hibe ce-l trag în jos, poate și de-aia rolul Salmei Hayek a rămas în penumbră. 

Pe nedrept, totuși, fiindcă realmente strălucește de la un capăt la altul și în special în momentele de fine tuning. Alea în care actorii mari îți arată de ce sunt mari. 

Cvasimilitudini III.33 [The Bones of the Whale] (September's Marathon: Day 1)

Suntem la faza pe postere, culmea (sau nu), ambele aparținând unor filme din spațiul rusofon. 

Mă uit la unul, să zicem Leviathan al lui Zvyagintsev (2014). Și ce văd? Un puști în preajma unei carcase scheletice de balenă. 

Mă uit și la al doilea, Kitoboy (The Whaler Boy) al lui Philipp Yuryev, lansat la 6 ani distanță. Și ce văd? 

Păi tot un puști, într-un decor în mare parte similar (cu accent pe într-un, căci aici scheletul îl conține, așa cum se întâmpla cu Iona cel înghițit de chitul biblic). 

Well, frumos compus, n-am ce zice! Ah, da: Kitoboy a fost la TIFF, a primit și-un premiu, n-am apucat să-l văd, dar l-am reperat online.

„Is it safe?”

 

Aici, pe blog, septembrie este noul aprilie.

Adică?

Adică repet(ăm) figura task-ului cu postări zilnice. Poate, de data asta, iese de-un record.

Și ce vom găsi aici?

Ete, na! Cine știe? Nu am o idee clară nici eu. Nu m-am pregătit prea mult. Am cedat unui impuls îndelung amânat.

Ceva de genul dacă nu acum, când?

Da. Un fel de maraton sprintat. Be here or let it be.

Câte ceva despre ipocrizie & inteligența artificială

Artificială în sensul cât se poate de pur al cuvântului.

Pusă cu mâna. Cum zice și Bogdan Ghiu:

Case in point : se dă acest poster. Sau mai corect spus se ia. O să vedeți mai la vale de ce.

Aparține unui film de Pedro Almodóvar. Cel mai recent. Va deschide Festivalul de la Veneția. Știind reputația nu te poți aștepta la ceva banal, dar nici la ceva totalmente revoltător. În cazul de față, o imagine cu un sfârc de lapte picurător. 

Au pus afișul pe Facebook & Instagram. A primit block instantaneu, cică ar fi vulgar (nuditate), și l-au eliminat ca și când n-ar fi existat. Lactatio vulgaris am putea numi culpa. 

Moment în care autorul, graficianul Javier Jaén, a cerut explicații: Băăăă, nebunii lui Dumnezeu, aici e vorba despre artă, rețelele astea ale voastre sunt pline de mizerii degrabă sancționabile și rămân acolo bine mersi, nu reacționează nimeni, iar în acest caz, voi, mă rog, roboții voștri cretini, acționați/acționează ca orbeții? Dă-o dracu' de treabă, e cenzură de oriunde te uiți!

Bine, nu a zis chiar așa, cert este că luarea de poziție a avut efect. Idioții cu cnp din spatele algoritmilor de AI au admis că s-a comis o eroare și au purces la remedierea problemei. Numai că doar pe jumătate. Compania-mumă-ciumă, FB, și-a mandatat pupilul, Insta, să asambleze niște cuvinte sub formă de scuze și să anunțe că e voie cu afișul. Însă doar acolo. 

Au dat-o ca ticăloșii cu aerul că fac o favoare:

„We do, however, make exceptions to allow nudity in certain circumstances, which includes when there’s clear artistic context. We’ve therefore restored posts sharing the Almodóvar movie poster to Instagram, and we’re really sorry for any confusion caused.” (de aici)

Nu că-ți vine să-i trimiți un pic undeva?

Așadar, pe FB n-o să-l vedeți (verificați pagina filmului, am pus link mai sus). De-aia n-am riscat nici eu o nouă sancțiune (că deja am cazier, inclusiv pentru un screenshot banal dintr-un film cu Sophia Loren) și îl pun aici, deopotrivă cu îndemnul lui Jaén:

„They say their technology can’t differentiate the context. I don’t care. Change your technology then.”

Vorba aia: vezi să nu! 

"Four is what...?" (100) [Buffet Froid/1979]

Buffet Froid de Bertand Blier: reacție manifestă în cheie absurdă, un absurd delirant, eclatant & epatant, la dezvoltarea pe verticală din anii '70 a cartierului parizian La Défense și a mutațiilor comportamentale aduse de această dezvoltare (singurătate, alienare, dezumanizare, între altele). 

De altfel, povestea e localizată în acel perimetru, clar indicat încă din primele cadre - (anti)narațiunea începe în subteran, în stația de metrou cu același nume. Metamorfoza sky scrapper-iană a acelei zone a avut mai multe etape în deceniul 7: avânt la început, pauză forțată de criza economică din '73 și apoi un nou elan, spre finalul decadei. 

Toate aceste faze & crize sunt redate cu aplomb, la fel și implicațiile lor sociale, clădite și vernisate pe eșafodajul unei comedii negre ca noaptea în care se desfășoară mai toate episoadele. Bertrand Blier este aici om-orchestră (scenarist, regizor și actor), însă scriitura, concepția regizorală și viziunea asupra lucrurilor de primprejur dau seamă despre vâna cu care și-a exersat critica socială. 

Un fel de side note: negrul (fundalul întunecat) de care pomeneam mai sus are un tușant contrapunct în roșu, elemente-cheie în desfășurarea ostilităților fiind marcate ca atare (selecția de mai sus sper să fie relevantă).