"Four is what...?" (46) [Blue Ruin]

colaj: cinesseur

Jeremy Saulnier e la al doilea său film, primul [comedia horror Murder Party (2007)] aducându-i o oarecare vizibilitate, dar nu şi fonduri pentru a-şi continua proiectele. Prin urmare, şi-a văzut de treabă (corporate video shootings), a lucrat metodic la noul scenariu, dar şi ca director de imagine în câteva producţii indie, a adunat bani de pe unde a putut, inclusiv din conturile nevestei şi, după cinci ani, s-a apucat de Blue Ruin (iniţial avea alt nume). A filmat acasă, în Virginia, în două-trei locaţii, cu o echipă restrânsă, 13 zile în total. La sfârşitul lui 2012, filmul era gata. Sundance i-a dat cu flit, aşa că a încercat la Cannes, unde, surpriză!, a fost acceptat în Quinzaine des Realisateurs. Ba mai mult, a şi fost premiat de FIPRESCI. Un succes nesperat pentru o producţi în cerc restrâns (familie+prieteni)! 

For what it's worth (şi sunt destule în favoare-i), Blue Ruin e aproape un anti-revenge thriller, căci problematizează nu atât subiectul - ducerea la bun sfârşit a planului -, cât urmările, aşteptate/intuite sau nu, ale comiterii actului. Uciderea celui care, la rândul lui, a comis o dublă omucidere şi a ispăşit o pedeapsă cu închisoarea pentru asta, se produce în primele 15 minute, imediat după eliberarea sa din puşcărie. În consecinţă, tensiunea glisează rapid de pe ceea ce în mintea spectatorului înseamnă axa principală, pe o axă narativă secundară, accentuată de faptul că hăcuirea făptaşului se lasă cu multe şi nebănuite complicaţii (recte twist-uri). Asta fiindcă protagonistul, eroul nostru cum ar veni (interperetat de Macon Blair, prieten din copilărie al regizorului), căci povestea e spusă exclusiv din punctul lui de vedere, nu corespunde tipologiei clasice a răzbunătorului rece, calculat şi charismatic, ci e un ins ce acţionează haotic, impulsiv, disonând aşteptările publicului cu salba sa de erori mai mult sau mai puţin forţate de adversari. I-o spune, de altfel, şi soră-sa, mamă a doi copii, pe care o pune în pericol prin acţiunile sale: „I could forgive you if you were crazy, but you’re not. You’re weak.”

Metamorfoza sa e spectaculoasă: dintr-un vagabond hirsut şi mutos, trăind de pe-o zi pe alta la marginea unei plaje, într-un Pontiac Bonneville hârbuit (te aştepţi să fie doar o carcasă delabrată, însă nu-i deloc aşa), practic un fel de „om al plajei” fără altă motivaţie decât aceea de a găsi hrană, Dwight, căci aşa se numeşte personajul, devine un asasin mânat de ideea fixă de a răzbuna moartea părinţilor. Neexperimentat şi fără o agendă clar stabilită, ajunge în scurt timp prizonier al matrixului violent pe care l-a dezlănţuit. Modul (reţinut) în care Macon Blair gestionează un registru complex de emoţii şi echilibrul (subtil) în care regizorul-scenaristul-directorul de imagine Jeremy Saulnier îşi fixează mixul de genuri sunt expresia unei duble descoperiri: aceea a unui tânăr actor preocupat de metodă, una puternic interiorizată, silenţioasă a la Gosling, totuşi nu la fel de expresivă în imobilismul ei, respectiv cea a unui tânăr regizor preocupat de stil şi de elevarea acestuia.

Una peste alta, Blue Ruin e un genre-bending câştigător: dens, alert şi tensionat, construit din suspans distribuit in all the right (and unexpected) places şi percolat de umor negru în tradiţia dăltuită de fraţii Coen în Blood Simple. Sau aşezat, dacă doriţi, într-o formă subtilă de vecinătate cu fabula ezoterică prin tratarea violenţei din perspectivă karmică. Nu, nu avem aici un Anton Chigurh debitând panseuri metafizice, ci un marginal ce caută mântuirea personală, un om pornit în căutarea propriei vieţi din care cândva a decis să demisioneze. Now he's back!

M-aştept să i se găsească un loc la TIFF prin ceva secţiune. Că sunt destule, vorba aia. C.c.lău!

Cvasimilitudini (LXXXV) [Special edition: Gassenhauer. Courtesy of Mihnea Ştefan Avram]

Gassenhauer nach Hans Neusiedler (1536). Aka Street Song. La origine, cântec popular nemţesc de la 1500, asociat cu voia bună şi distracţiile vulgului ce mişuna pe străzile burgurilor medievale. A intrat în circuitul cult datorită adaptării semnate Carl Orff şi Gunild Keetman (unele surse o creditează doar pe Gunild), fiind, de fapt, un exerciţiu didactico-ludic-waldorfian din ciclul „să-nvăţăm muzica-n joacă”, parte a metodei de predare Orff Schulwerk, ce consta într-un mix de noţiuni teoretice, abilităţi muzicale şi extramuzicale, transferate învăţăceilor într-o manieră mai atractivă (alte exemple similare: metoda Kodaly sau Dalcroze Eurhythmics). Graţie linei melodice captivant-contagioase, Gassenhauer a devenit piesa de rezistenţă a acestei tehnici de predare a educaţiei muzicale şi, de asemenea, vectorul său de reprezentare (parte a albumului Musica Poetica, Celestial Harmonies, vol. 1).

Nu ar trebui să mire, prin urmare, că a ajuns relativ repede (Orff a pus-o în circulaţie în anii 60) în coloanele sonore ale unor filme iconice. Primul care a folosit-o a fost Malick, în Badlands (1973), la pachet cu alte bucăţi de pe Musica Poetica. La 20 de ani distanţă, Hans Zimmer prelucrează Gassenhauer în manieră proprie şi integrează rezultatul în soundtrack-ul original al cultissim-ului True Romance. Această versiune este deopotrivă un omagiu adus piesei în sine, cât şi filmului în care a fost auzită prima oară (între Badlands şi True Romance fiind destule similitudini, de altfel). În 1999, Lynn Ramsay o foloseşte explicit în Ratcatcher, pentru a sublinia citarea unei tulburătoare secvenţe din filmul lui Malick, rezultatul (double check) fiind, de asemenea, o minunată poezie. Nu în ultimul rând, acordurile acestei melodii pot fi auzite şi-n Finding Forester (dir. Gus Van Sant/2000), care alături de Monster (dir. Patty Jenkins/2003), folosesc Gassenhauer independent de conexiunile existente între primele trei filme.

Toate aceste intersectări şi bifurcaţii meta-cine-muzicale stau la originea prezentei ediţii a Cvasimilitudinilor. Însă acest post nu ar fi arătat niciodată aşa fără contribuţia lui Mihnea Ştefan Avram, care a depus un efort admirabil pentru a monta într-un continuum singular imaginile aferente fiecărei secvenţe din cele patru filme ce conţin Gassenhauer (mai puţin Monster). A reuşit să le comprime perfect, capturând cu stil şi fler esenţa jubilatoare a acestui cântecel adictiv. Îi mulţumesc şi vă anunţ că mai avem, separat sau împreună, şi alte surprize în mânecă!

Enemy: itsy bitsy spider

Enemy (dir. Denis Villeneuve) e ca o plimbare printr-o pădure întortocheată, alcătuită din semne de întrebare, deasupra căreia plutește spectral un păianjen gigantic (Kudos Diana V.!). Un semn/semnalizator într-o „pădure narativă” densă şi deasă, prin care soarele, un soare livid, lovit de hepatita filtrelor de culoare, abia îşi face loc. Razele sale răspândesc o lumină muștar pe un gradient de nuanțe în general întunecate. Chiar și ziua în amiaza mare paloarea molestează irisul. Interioarele sunt drapate la rândul lor în aceeași aluzie cromatică.

E greu de intuit un anotimp în care se întâmplă lucrurile savant amestecate de Villeneuve. După verdele crud ce se zărește uneori pare a fi primăvară. Alteori, pare toamnă după pâcla alburie ce învelește ca o mantie murdară și totuși transparentă tot ce îi iese în cale. Un anotimp incert într-o pădure de semne de întrebare răsărite peste tot. Deasupra lor, un păianjen. Ce vrea să însemne prezenţa arahnidei într-un astfel de habitat? Nu ştim şi nici nu vom afla. Putem interpreta, putem presupune, putem avansa teorii care de care mai abradacabrante, avem libertate totală în acest joc, libertate până în pânzele gălbui ale acestei vagi adaptări după Saramago, pentru că finalul e atât de ostentativ de deschis, încât se pretează unor multiple hermeneutizări. 

Adam Bell (Jake Gyllenhaal) predă istorie unor studenți apatici. Viaţa lui pare un ciclu repetitiv bornat de cursuri şi felurite activităţi domestice, preponderent sex, împreună cu iubita sa, şi ea - de la o vreme - tot mai apatică, mai plictisită (Melanie Laurent). Plus somn. Mult somn, indus probabil şi de lumina mocnită, icterizată din văzduh și din apartamente. Periplu oniric punctat de visuri cu păianjeni. În ipostaze familiare.

Într-una din multele zile ce par trase la xerox, Adam dă curs îndemnului unui coleg de a alunga monotonia cu filme (chiar dacă el nu se omoară după ele) şi închiriază unul din dvd-urile recomandate. Îl pune înainte de culcare şi visează câteva secvenţe care-i dau frisoane: pare că el însuși apare în acele cadre. Rewind-ul matinal și mașinal îl lămurește: unul dintre personaje, un valet insignifiant, îi seamănă leit.

De-aici obsesia-i gata! Adam începe să-și căute dublul, un actoraș pe nume Anthony (pe generice Daniel) St. Claire (interpretat tot de Gyllenhaal) și - am fost tentat să scriu - nu-și va găsi liniștea până nu-l întâlnește. Dar își va găsi liniștea? Sau asta e ceea ce vrea să găsească? Sunt chestiuni de care Villeneuve nu e deloc interesat, așa cum nu e interesat nici de semnele de întrebare pe care le tot multiplică. Mulţimea lor crește-n ca-n basme. Aruncă un hint colo (Anthony e însurat, soţia sa este gravidă), pâlcul de nedumeriri crește-ntr-o clipită, plasează un false friend dincolo (mama lui Adam este o fostă actriţă, posesivă), se iţeşte un pâlc şi mai mare.

Iar tu, Făt-Frumos privitor, devii complet debusolat slalomând prin selva de semne (sensuri), căutând năuc dâra de firimituri, marcajul care să te ghideze. Nu-i cu putinţă și poate tocmai de-aia filmul ăsta e un labirint în care îți face plăcere să te pierzi știind că nu a ieși la liman e miza, ci a savura experiența. Una de demnă de Lynch sau Cronenberg în zilele lor de glorie. Un mindfuck de ținut minte, în siajul clasicelor cu doppelgänger-i.

Nu e în coloana sonoră, și aceea o feerie în sine, dar se potrivește cu atmosfera infrareală din filmul lui Villeneuve: „Did I ever think of you as my enemy...” 

Despre patimi şi credinţă

În 1962, Anna Karina, în rolul Nanei, urmăreşte într-un cinema din Paris, La passion de Jeanne d'Arc. Suntem la momentul în care Ioana d'Arc, în celula ei, primeşte vizita celor care trebuie s-o pregătească pentru proces, i.e. condamnarea la moarte. Lacrimile îi joacă în colţul ochilor, apoi îi inundă obrajii, iar Godard mută de pe un chip pe celălalt, căci şi Nana, parcă în transă în întunericul sălii, e podidită de plâns. Ca de la un sfânt cinematic la altul, vedem o lume în schimbare şi concomitent schimbarea unui mod tradiţionalist de a vedea femeile.

Ceea ce e atât de pregnant, de izbitor, în filmul lui Dreyer, nu derivă din rădăcinile sale religioase, ci din unghiul estetic de abordare a umanităţii, surprinsă aici în toată splendoarea sa clasic(izat)ă. Vectori: dinamica emoţiilor puternice şi puterea voinţei. Ioana d'Arc a decis: nu va accepta pactul, ci va înfrunta acuzaţiile (vrăjitorie şi delir lunatic). Hotărârea e luată, însă în ochii ei vedem [împreună cu Nana] umbre grele de îndoială şi frică. Mai ales frică.

Nu şi-a pierdut credinţa, nu a abdicat de la convingerile care au mânat-o înainte, dar ar vrea un semn care să-i confirme alegerea. Priviţi-i chipul, căci Dreyer îl menţine într-un aproape permanent close-up, când îşi îndreaptă privirea spre cer, implorând o voce nevăzută, cerând un sfat, povaţă şi pavăză, deopotrivă. Este aceeaşi fiinţă care (sau despre care se spune că) a vorbit cu Dumnezeu, aceeaşi fiinţă care a fost ajutată „de Sus” să conducă armata franceză spre izbândă, iar acum, această fiinţă, aflată în cea mai cumplită clipă a existenţei sale, în cea mai adâncă nevoie de a fi călăuzită, nu aude nimic. Nu primeşte nimic.

Forţa eletrocutantă a interpretării oferite de Maria Falconetti este reliefată sau revelată dacă doriţi, de lentilele adoratoare ale aparatului de filmat. Dreyer nu se sfieşte să folosească gros-planul. Nu e o tehnică invazivă de a stoarce emoţii, ci este, probabil, cea mai profundă şi integră examinare a unui chip omenesc şi prin extensie a credinţei, din câte s-au „scris” vreodată pe celuloid.

Cvasimilitudini (LXXXIV) [„House on the hill (on fire)”]

Screenshots from Badlands (dir. Terrence Malick/1973)

 Screenshot from Days of Heaven (dir. Terrence Malick/1978)

Screengrab from Homesman's trailer (dir. Tommy Lee Jones/2014)

Deşi are trei proiecte în lucru (simultan!), n-a terminat nici unul pentru a-l trimite la Cannes (unde a ieşit premiant în urmă cu 3 ani). Probabil că nici la Veneţia nu va avea vreunul, dar nu asta intenţionam să vă spun. Well, Terrence Malick mai stă o tură, în schimb Tommy Lee Jones revine cu Homesman, un retro-western cu fibră mistică de care Eastwood ar trebui să fie mândru măcar pentru perpetuarea genului, dacă nu din alte motive. Zic revine, fiindcă el a mai fost în competiţie şi în 2005 ca regizor şi actor, cu The Three Burials of Melquiades Estrada, film ce i-a adus premiul pentru interpretare, iar lui Arriaga pentru scenariu.

Privind trailerul am fost izbit de imaginea de mai sus, iar asocierea cu cele două secvenţe din filmele lui Malick a venit de la sine, recluzivul cineast american fiind cumva obsedat de foc şi de efectele sale în plan simbolic (de parcă l-ar fi citit pe Bachelard cu creionul în mână)! În Badlands, de pildă, ard nu doar casa şi acareturile, ci şi o căsuţă pentru păpuşi (detaliul asta înfăţişează), în vreme ce în Days of Heaven sunt pârjolite holdele şi aproape tot ce-i pe lângă ele, mai puţin casa, care va rămâne pustie şi solitară pe coama dealului, mărturie a zilelor fericite trăite de foştii locatari. Ar mai trebui spus că, dacă în Badlands provocarea incendiului este un gest deliberat (care în plan superior semnifică ruperea brutală a cel puţin unuia dintre protagonişti de viaţa statică de până atunci), în Days of Heaven focul este declanşat accidental în încercarea disperată de a opri invazia lăcustelor, însă funcţionează ca „buzdugan” pentru a semnaliza nenorocirea plenară ce se va abate mai târziu.

Nu e foarte limpede, deşi se poate bănui, în ce împrejurări ajunge în flăcări casa din filmul lui Tommy Lee Jones, însă funcţia expiator-iconică a cadrului e de netăgăduit. Iar introducerea sa în trailer poate fi o cheie de lectură a întregului.

Juxtapuneri (XXXII) [Glezne]

«M-am holbat mult timp la glezna aia. „Glezna - mi-a zis mie mama când eram adolescent - e unul din cele mai importante lucruri la o femeie... Să nu-ţi iei femeie cu glezne groase... sau, dacă din fraiereală romantică vei iubi vreuna cu pulpa solidă, măcar cumpără-i pantofi care să-i facă gleznele elegante.”

„Glezna, a continuat ea, nu numai că arată caracterul, ci concentrează energiile spirituale (başca celelalte) şi promisiunea că, atunci când aroganta te va lepăda (ceea ce se va întâmpla ineluctabil, boulean cum te-am adus pe lume), o va face totuşi elegant, pentru că ai ştiut să-i apreciezi glezna.”

Unii cititori obişnuiţi cu sofisticărelile gratuite vor crede că ce scriu eu aici e una din astea... Dumnealor să facă bine să-şi revizuiască sarcasmul ieftin. Fiţi atenţi la glezne! Investiţi în minciuna candidă a schelăriei eterate. Când veţi fi lepădaţi, veţi şti măcar că lăsaţi în urmă o reputaţie de profesionist.» 

(Dan Alexe - Miros de roşcată amară şi alte povestiri scandaloase, Ed. Humanitas, 2014)

Screenshot from L'âge des ténèbres (dir. Denys Arcand/2007)

Asemeni cărţii din care am scos citatul de mai sus, şi filmul canadianului Arcand e tot despre fantezii erotice cu amante închipuite. Glazurat, dar nu atât de puternic precum cartea, cu umor deştept şi consideraţii fâşneţe despre anatomia şi inteligenţa feminină (indisolubil corelate, după cum cred că e limpede).

Iar dacă vă întrebaţi a cui gleznă fină e cea din imagine, vă voi spune că proprietara ei este Diane Kruger. Vi s-a aprins beculeţul, nu? Mă rog, e dihai lampa la sau în a cărei lumină Tarantino, care a avut şi el un crush cu gleznele doamnei K., se vede altfel. Adică altfel spus, nici aici n-a fost primul, sărăcuţul! 

Meritul indelebil al descoperiri îi aparţine lui Arcand. El a văzut ceea ce orice bărbat trebuie să vadă când e de văzut. Bine, Arcand e şi mai în vârstă, mai trecut prin viaţă şi mai hârşit în rele. Poate de-aia! În orice caz, Kruger e ravisantă.

"Four is what...?" (45) [Joe]

colaj: cinesseur

David Gordon Green a fost foarte productiv anul trecut: un film la Berlin (Prince Avalanche), care i-a adus un Urs de argint pentru regie, şi altul la Veneţia, acest Joe, care lui nu i-a mai adus nimic, în schimb a agăţat în CV-ul lui Tye Sheridan (puştiul din The Tree of Life şi Mud) premiul pentru interpretare masculină! Un big boost pentru el: anul acesta are în lucru nu mai puţin de 5 proiecte.

Adevărul e că şi dacă n-ar fi fost răsplătit cu Marcello Mastroianni Award (indiscutabil o realizare pentru un băiat de 15 ani), simpla apariţie în toate aceste filme tot ar fi însemnat o performanţă pentru el: nu-i de colea să dai replica unor Brad Pitt, McConaughey sau Nicholas Cage! Căci da, el este titularul aici. Şi la fel ca algernon, care a văzut filmul în festival, n-aş putea spune că prezenţa meşterului Cage ar compromite anvizajamentul, dar nici că l-ar eleva foarte tare.

Vă invit, deci, să citiţi ce a scris algernon în corespondenţa de atunci, fiindcă i-a capturat perfect esenţa: film cu perifierici din sud, inşi marginali abrutizaţi de alcool şi neajunsuri, neorealism american şaptezicsit împodobit cu mai toate acele valori hollywoodiene din producţiile standardizate.

P.S.: Imaginile din stânga încearcă să dea o idee despre estetica limitată practicată de Green, cele din dreapta despre ţintele sale narative. Deşi se efortează în direcţia bună, Green n-are instrumentele unui Peckinpah (şi nici curajul acestuia) şi nici poezia malickiană a unui demers de tip Ain't Them Bodies Saints. În ritmul ăsta, îl paşte o hernie :D

P.P.S.: Joe este dedicat lui Gary Poulter, care e şi singura revelaţie genuină din toată povestea. Rolul de aici (un tată violent, decrepit şi dependent de băutură) a fost primul şi ultimul pentru el, tipul prăpădindu-se pe străzile din Austin, la câteva săptămâni după încheierea filmărilor. Era homeless, însă cine a văzut filmele lui Green, mă refer la cele de început, indies to the very bone, ştie că acesta obişnuia să lucreze cu neprofesionişti talentaţi. Mă gândesc să fac o antologie a acestor anonimi celebri!