Twin Peaks: kitul neofitului în labirintul lynchian (4)

Poate vă mai aduceți aminte sau poate ar cam trebui să țineți minte, chiar dacă Lynch ne asasinează sistematic cu detalii, așadar poate vă amintiți că în episodul al cincilea, în timp ce încă era în arestul din Yankton, Mr. C. cere permisiunea să dea un telefon. Șeful închisorii îi face acest hatâr, însă nici până în ziua de azi, adică în prenoaptea episodului al 12-lea nu știm pe cine sunat.

Mă rog, voi nu știți, căci eu am aflat. Am conectat niște puncte, de altfel nici nu era prea greu, sub imperiul impulsurilor nostalgice produse de reîntâlnirea cu o parte din oamenii care la începutul anilor '90 mă țineau lipit de televizor în fiecare sâmbătă seara, și după ceva investigații am aflat destinatarul apelului. Vă spun și vouă înainte de a o face Lynch, în ceasul al doisprezecelea #cumarveni, fiindcă simt că vă interesează. Și că, one way or another, meritați. 

Step by step, sceenshot by screenshot...

În jargonul oamenilor de tv cadrul ăsta negru se cheamă muscă (sau fade to black). Dați-o la o parte cu un click. The stars turn and a time presents itself.

Twin Peaks: kitul neofitului în labirintul lynchian (3)

După lovitura de stil(et) în plexiglasul obișnuințelor și comodităților noastre de receptare, am numit aici episodul 8, unul care va fi la nesfârșit analizat și mai ales copiat de acum înainte (și înapoi), Lynch & Frost reînnoadă acțiunea din punctul unde o lăsaseră la dospit în partea a șaptea. 

No alarms & no surprises, vorba cântecului, doar o pendulare aritmică între cele două lumi (aici și dincolo) din a căror ciocnire își trage seva tot serialul. Din perspectiva asta resurecția lui Cooper cel rău e perfect normală și e doar o chestiune de timp până cei doi se vor întâlni... Cu ce consecințe, putem doar bănui.

În ciuda unei cursivități oarecum previzbile, n-am avut de-a face totuși cu o plimbare prin parc. Când nu întortochează planurile în maniera-i perplexantă binecunoscută, Lynch aruncă tot soiul de replici-șaradă: unele sunt bombe cu efect întârziat, altele pur și simplu diversiuni (am mai atins subiectul, nu insist). Acestora din urmă le-aș zice chiar di-versificări cu rimă albă. Puse cap la cap (cronologic sau aleatoriu), ceea ce am și făcut, generează un veritabil poem dadaist ce stă în picioare independent de mediul din care sunt extrase versurile. Bine, eu am amestecat puțin marfa și banii, dar e pour la beauté du geste.

I-am zis Two Coopers (titlul mi-a fost oferit de Hawk)

Yours truly, David Lynch

Cvasimilitudini II.88 [That light on her face...]

Olga Kurylenko in To the Wonder (dir. Terrence Malick/2012)

Olga Kurylenko in A Perfect Day (dir. Fernando León de Aranoa/2015)

There must be something with her face. Something special, something sacred... (as George Michael once put it).

Twin Peaks: kitul neofitului în labirintul lynchian (2)

Ce-mi place la David Lynch e că niciodată nu cruță habitudinile spectatorului. Unul dintre simțurile pe care le tot biciuește este atenția, solicitând-o într-o multitudine de forme. Aș putea menționa, nu mai departe de episodul 7, cadrul neobișnuit de lung (tras în plan-secvență), undeva aproape de final, cu un nene ce mătură cu meticulozitate podeaua unei cârciumi, însă la fel de bine aș putea (și chiar o fac) aduce în discuție inserția unor indicii, piste false, referințe sau licențe metatextuale complet off the map (vezi Blue Rose în FWWM).

O astfel de licență a fost strecurată în episodul al patrulea. A trecut aproape neobservată. Sau a fost ignorată. Atât de sub-urile în limba engleză, cât și de traducerile în RO (HBO included). Singura variantă de a o repera era să fi fost suficient de atent la momentul în care Mr. C (The Wrong Cooper), închis în pușcăria din Yankton, South Dakota, își reîntâlnește foștii colegi (Gordon & Albert), însoțiți de Tammy, colaboratoarea lor de dată mai recentă. Primele lui vorbe sunt astea:

Very ăla pe dos este pronunțat rapid, abia se aude. Dar nu se poate nega: e acolo, în cele 10 cuvinte ce ies mecanic din gura fostului agent FBI. Ce se vede aici e intervenția mea în subtitrare și are rostul de a sublinia amănuntul ce i-a scăpat inclusiv lui Tammy, eroare pe care ulterior Gordon i-o va reproșa sub forma unui compliment.

Asupra acestui detaliu se revine în episodul curent și prefațează o nouă confruntare cu Mr. C (la care va participa și Diane în persoană, convinsă nu tocmai ușor să „privească” în profunzime una dintre cele două persona în care s-a reîntrupat prin splitare Dale Cooper după ieșirea din Sălașul Negru (pe care, aflăm abia acum de la un martor ocular, l-a părăsit #umpic schimbat).

E o șaradă pe care Lynch și Frost o complică și mai mult inversând principiul enunțat de mafiotul Vincenzo Cocotti în True Romance.

Căci ce poți înțelege din imaginea de mai jos fără un dram de investigație a posteriori?

However, let me spell it out for you: YREV finger = the spiritual mound. 
According to wiki, „Spirit Mound (is) the home of dangerous spirits or little people...” Iar un little people d-ăsta chiar își face simțită prezența încă din episodul anterior (și nu, nu e deja faimosul pitic din Red Room). Mură-n gură, ai? Ei, ași!

Altfel, gata cu zigzagul între lumi și cu narațiunea nonliniară, fracturată pe verticală: partea a șaptea a fost nu doar cea mai închegată și cursivă de până acum (și în mod sigur pe gustul fanboy-lor de internet zămisliți de Nolan odată cu Inception), ci și Twin Peaks based. E un interludiu temporar, desigur. O diversiune. Cu un Mr. C ieșit din temniță #noapteacahoții (cu complicitatea unui șef șantajabil), cu o Diane teribil de răvășită după întâlnirea de gradul 0 și cu The Good Cooper (aka Dougie Jones) scăpat ca prin urechile acului dintr-o tentativă de asasinat, lucrurile nu pot rămâne rectilinii multă vreme.

Îmi vine să râd gândindu-mă la ce urmează. Cine a stat până la capăt, adică a bifat ultima siglă de pe generic, știe de ce. 

Cvasimilitudini II.87 [Dominatrix]

Screenshots from Shallow Grave (dir. Danny Boyle/1994)

Screenshots from Song to Song (dir. Terrence Malick/2017)

Zilele ce vin voi pune cap la cap câteva vorbe despre radicalizarea limbajului cinematografic malickian. Deocamdată folosesc postul ăsta ca teaser. Și nu numai (vezi header-ul).

Twin Peaks: kitul neofitului în labirintul lynchian (1)

Am citit într-unul din anostele AperitTIFF-uri că gata, n-are rost să ne uităm la noul sezon Twin Peaks (The Return) pentru că e degeaba. Pe un ton ritos, de la înălțimea statuii ei de preoteasă a apoftegmelor, Anca Grădinariu scria următoarele:

„Știu și cine a ucis speranța fanilor că, după 27 de ani, seria a treia va fi mai bună ca primele două: chiar autorii serialului, David Lynch și Mark Frost. Mai mulți bani și mai mult control creativ pentru ceva mai prost decât Dune, iată o antiperformanță remarcabilă”.

Jurnal imperaTIFF (5): La loc comanda!

Spoiler alert: text fără poze :D

🔺🔻

Day 6, 7 & 8

or

The last days @TIFF

Nu mă voi ascunde după deget: ediția 2017 a fost mediocră.

Reinventarea despre care vorbea Chirilov în diverse interviuri a semănat mai curând cu o tabloidizare nu prea abil disimulată în spatele unor evenimente conexe (gândite ca prelungiri ale unor filme incluse în festival). Adică niște pretexte pentru a testa noi direcții strategice.

S-a renunțat, de pildă, la selecția pantagruelică din ultimii doi-trei ani. O decizie cu doi versanți: pe de o parte, aia bună, n-am mai fost nevoit să alerg ca apucații de la un cinematograf la altul, pe partea cealaltă, aia neplăcută, au ajuns în program destule filme fără zvâc, secțiuni riscate și mai ales invitați dubioși.

Pornache arthouse
Concert de manele
Vloggeri perorând caduc despre virtual reality/VR (C'mon, ăștia nu-s în stare să-și găsească fundul dacă se ia curentul, darmite să țină prelegeri!)

Politicieni new wave invitați să bată câmpii

+ cei 3 melteni care s-au dat în stambă pe PRO TV în primele sezoane de Masterchef aduși ca endorseri ai secțiunii Film Food (eu nu i-aș pune nici măcar să spele vasele într-o cantină socială, necum să pregătească un meniu specific).

Asta a fost crema ofertei alternative (ca să mă exprim elegant) la TIFF 16. Ok, n-am o problemă cu VR-ul, e o modă ce merită exploatată, în schimb găsesc dubioase celelalte forme de a curta masele. Impresia mea e că deschiderea către diverse categorii de public altfel indiferente la cinema e pe cale să nască oareșce monștri, exact ca în spoturile festivalului.

Sunt conștient că nu-i o misie ușoară să ții în prima linie un festival cu ștaif, însă nu pot fi încântat de coborârea standardelor. Cum ziceam și pe facebook, n-am să înțeleg ce căuta Dan Bursuc în peisaj, chiar dacă era personaj al unui documentar BBC despre maneliști... Și aș mai avea câteva cuie (unul vizează iconica secțiune 3x3, actualmente ostracizată și împinsă în anonimat), dar prefer să mă opresc aici.

Practic, trăgând linie și adunând, din cele 23 de filme văzute în 8 zile, am rămas cu 5 mari și late:

Austerlitz
The Party (carnavalesca petrecere cu final neașteptat pusă în scenă de Sally Potter)
La loi de jungle
Ostatnia rodzina/The Last Family (o imersiune apocaliptică în viața suprarealistului artist plastic polonez Zdzislaw Beksinski)
Plac zabaw (dir.: Bartosz M. Kowalski)

Plus un scurtmetraj în care Adrian Silișteanu își mai exersează o dată talentul de fin observator al absurdului din socialul românesc. Scris/nescris, povestea unei familii de țigani prinse în arcanele unei birocrații care, de regulă, contribuie la marginalizarea acestei etnii, este o felie de viață autentică până la ultima ei fibră. Senzație accentuată și de naturalețea actorilor la care a apelat (majoritatea neprofesioniști) și de dialogurile în romani. Excelentă producție, recompensată de altfel cu premiul pentru scurtmetraj.
Și să nu uit: chipul luminos al Vanessei Paradis într-un film sumbru și depresiv - Frost (dir. Sharunas Bartas) - despre conflictul din Ucraina.

Deși mi-am propus să le văd, am ratat din varii motive filmul care a înhățat trofeul Transilvania (georgianul My Happy Family), documentarul cu și despre Ion Barbu (Planeta Petrila), Safari-ul lui Ulrich Seidl, musicalul lui Dumont și Ouăle lui Tarzan, noul documentar al lui Alexandru Solomon.

La capitolul bonusuri trec retrospectiva Melville care mi-a oferit ocazia să văd pe ecran mare o paarte din opera unui cineast ilustrissim. Pentru mine acesta a fost marele câștig al ediției din acest an. Una decepționantă overall, o mai spun o dată.

🔄 

Previous entries:

4

 3 

2

1