Marin Mălaicu Hondrari e poet (asta am înțeles de la cei care-l recenzează), dar eu am două romane cu semnătura lui (hai să le spun așa din moment ce o definiție unanim acceptată a romanului nu există). Al doilea (și cel mai recent) se numește Apropierea și se numește perfect. Nu ar trebui transformat niciodată în film (presupunând că i-ar veni cuiva ideea). E suficient de cinematografic așa cum e, alternând cadrele lungi de tip Manoel de Oliveira sau Angelopoulos, cu tăieturi abrupte și sărituri peste ax, Gondry style în ESOTSM, dar asta e doar o parte, aia tehnică. Desăvârșirea cinematografică i se trage, însă, din felul în care autorul folosește slow motion-ul pentru a face unele personaje să se apropie. Nu oricui îi iese asta, fiindcă într-un mediu încărcat de sentimente fluide, senzualitate electrostatică sau tatonări năuce, slow motion-ul e o chestiune de reglaj fin, de atingere, a "dip your toes in gently" approach, în ultimă instanță. E un instrument de seducție așa cum Wong Kar Wai înțelege să-l folosească în filmele sale, asta e prima asociere pe care o faci înaintând alene în poveste și nici nu apuci să-ți duci gândul la capăt, că zbang, iată ce-ți iese în cale:
"Cuvintele acestea îmi răsunau în minte când am auzit telefonul. Am răspuns, era Vanessa. Dragostea presupune coincidență, a zis ea. N-am zis nimic, eram buimăcit de trecerea bruscă de la o voce la alta. Ce e? N-ai văzut 2046? De acolo e. Ba am văzut, dar sunt buimac de somn și felul tău sentențios de a începe o conversație la miezul nopții, m-a blocat. Tu tot timpul ești blocat, a zis. N-am găsit nimic să-i răspund (...)"
Înțelegeți ce zic? Face contact? I hope it does! Și mai e un element ce întregește cartea-film: muzica. Muzica frazelor. Răzbate din fiecare pagină, așa cum în fiecare pagină Spania toarce ca o pisică. Și totuși, sunt sunete distincte, stereofonice, excepțional balansate. Apropo: "soundtrack"-ul din Apropierea mi-a prilejuit altă asociere. Ați auzit cu siguranță de John Barry (original music score în Midnight Cowboy, câteva Bond-uri, Walkabout, Out of Africa și alte zeci de titluri, un imdb check vă lămurește rapid). Ei bine, puțini compozitori contemporani știu să surprindă atât de fin ca Barry ceea ce am putea numi 2AM bourbon blues (cu fumul de țigară încorporat). Cartea lui Marin Mălaicu Hondrari e plină de blues-ul ăsta, "deschizi cartea, cartea geme", remember? și, mai mult decât atât, dacă îi simți textura, te pregătește pentru madrugada, acel timp intermediar - ora 3 AM - când rațiunea, cub de gheață într-un pahar cu whisky, se dizolvă, iar ușile percepției se deschid laaaaaarg. Dacă rămâi treaz și contextul e favorabil, orice ai face la 3 dimineața ai impresia că va dura o veșnicie. Astfel privită, Apropierea lui MMH, dincolo de faptul că are fibră literară de înaltă rezoluție, e și un preludiu potrivit pentru o intra debalansat într-o astfel de stare de frontieră. Please, enter the void!