Nu despre filmul cu Sarah Polley şi Tim Robbins vreau să vorbesc, acela e enervant ca o deviaţie de sept, ci despre o secvenţă din... Titanic (dir. James Cameron), adesea trecută cu vederea în vâltoarea evenimentelor (cei ce strâmbă deja din nas, sunt rugaţi să debarce fiindcă nu au cum să înţeleagă).Se întâmplă imediat după naufragiu, vasul e deja pe fundul oceanului, iar supravieţuitorii aşteaptă în noaptea rece ca moartea bărcile de salvare ale RMS Carpathia. Vă amintiţi? Oamenii se agaţă cu disperare de obiectele în derivă, iar Cameron nu îşi face griji că sare calul exploatând excesiv chinul, n-are probleme cu asta, important e să ne imerseze cât mai adânc în atmosfera aceea de metil şi-apoi, contrapunct fascinant, îl vedem pe DiCaprio, în apă până la grumaz, cum o aburcă pe Kate Winslet pe o scândură plutitoare sau ce-o fi bucata aia de lemn, o ţine de mână şi îi vorbeşte, conversaţia e banală, fără multe vorbe mari (la un moment dat, ea îi spune că-l iubeşte, el o dojeneşte, „nu spune asta, ai alte lucruri de făcut acum, de pildă să nu mori, promite-mi că o să trăieşti etc.”, timpul trece, e tot mai frig, „nu-mi mai simt corpul, Jack”, el continuă să-i vorbească, aburul ieşindu-i din piept nu ajută prea mult, însă ajută vorbele, pentru că vorbindu-i, o ţine în viaţă. În timp ce el îngheaţă. Cut!
„Vorbeşte-i” e şi sfatul pe care Marco îl primeşte din partea unui asistent, după toate aparenţele cam ţăcănit. E siderat de impetuozitatea şi convingerea pe care Benigno (asistentul) le afişează într-o situaţie complet absurdă. Cum să vorbeşti cuiva aflat în comă când e clar că nu te aude? Ce rost ar avea? E ridicol. „Şi totuşi - insistă Benigno - încearcă, s-ar putea să dea rezultate. Mintea femeii e un mister, chiar şi când e în comă. Vorbeşte-i". Cam asta e ideea: uneori nici nu contează ce spui, important e să crezi. Mie unul, în această clipă, îmi place să cred că sunt auzit şi dacă nu sunt auzit!