Mi-am adus aminte zilele astea de o secvenţă ce m-a tot urmărit din momentul în care am văzut-o în CSI NY, nu mai ştiu ce episod sau sezon. V-o povestesc foarte pe scurt: într-un anume context, poliţistul din rolul titular (Gary Sinise) are un moment de slăbiciune şi îi face o mărturisire unui infractor pe care tocmai îl săltase. Îi spune, apropo de oameni pe care îi pierdem (definitiv), că după moartea soţiei, s-a învrednicit foarte târziu să rearanjeze lucrurile, să facă ordine prin casă etc. Când s-a apucat, a început prin a arunca la gunoi tot ce îi amintea de ei doi, mai puţin o minge de plajă. „Am tot ezitat”, zice Sinise. „S-o arunc, să n-o arunc? Am amânat cât am putut, nu-mi venea să mă despart de ea. Nu ştiam exact de ce, ştiam că trebuie s-o păstrez. Într-o zi, amintirea mi-a năvălit în minte: aerul dinăuntru era respiraţia ei, sufletul ei era acolo”.
Orice altceva e de prisos.
Orice altceva e de prisos.