Pauză!

Nişte zile. Câte or fi, câte or mai rămâne..
Pauză.
Cu p.
De la pustiit.
Habar nu am dacă sfârşitul e aici sau nu.
Deocamdată, pauză!

Lexicon Wong Kar Wai (4)

Screenshot from Fallen Angels (1995)

Fără fasoane: Chariots of Fire!

Doi atleţi - unul motivat de convingeri religioase de nezdruncinat, celălalt convins că una din raţiunile existenţei e să fii mereu în frunte, învingător. Cu Chariots of Fire (Oscar pentru cel mai bun film, în 1982), Hugh Hudson a reuşit să traseze două destine legate de sport, motivate de el, dar separate de convingeri şi prejudecăţi religioase, teologice aş putea spune! Am văzut filmul acum mulţi ani, în alb-negru, şi a „dat” extraordinar de bine pentru că l-am văzut curat, în lumini şi umbre, iar momentele de concurs le-am găsit foarte plastice şi economic tratate, lăsând să transpară, în sărăcia lor sobră, efortul nud. Pe muzica lui Vangelis, imaginile derulate au ralanti (mai ales cele de pe plajă) au solemnitatea unei procesiuni, o gravitate modulată pe faţa fiecărui participant de propria explicaţie a prezenţei sale în lume: beatitudine, încrâncenare, plăcere măruntă.

Nu cuvintele încântă în acest film, nu explicaţiile ardente ale lui Eric Liddell (Ian Charleson), pe care religia nu îl lasă să alerge duminica, nu schimbul caustic de replici dintre Harold Abrahams (Ben Cross) şi conducerea universităţii, ci imaginile curate, de strălucirea gheţii care se topeşte şi în care efortul alergătorilor se scurge încet, nedureros, spre finiş. La sfârşit, după ce fiecare și-a câștigat propria cursă, suntem anunţaţi, scurt, că personajele vin din viaţă: Harold Abrahams a trăit mulţi ani după Jocurile Olimpice din 1924, Eric Liddell a murit la scurt timp după ce a ajuns misionar în China, adică lucrul pe care-l evitase pentru a participa la Olimpiadă. E genul de şoc perceptiv pe care l-am mai avut, relativ recent, cu Scafandrul şi fluturele, filmul lui Julian Schnabel pe care m-aşteptam să-l aud invocat, prin analogie, în tapajul mediatic provocat de crunta accidentare suferită de Mihai Neşu! N-a fost cazul poate şi fiindcă, în România, Scafandrul... a trecut aproape neobservat, mai toată lumea fiind în fund la umbra unui Palme d'Or atribuit - discutabil! - unei producţii neaoşe!

Noscar

Paul Newman on the set of Butch Cassidy and the Sundance Kid (dir. George Roy Hill, 1969)

(photo by Jimmy Mitchell)

„Ever since Slap Shot I’ve been swearing more. I knew I had a problem one day when I turned to my daughter and said: «Would you please pass the fucking salt»?”

Fragment dintr-un vis de azi noapte

Eram lângă Scully şi priveam pieziş la omul ăsta ce se lua foarte în serios încercând să fie cinic. Mă căzneam să nu izbucnesc în râs. Totul era atât de absurd încât părea real. Oricum, nu-i prima oară când se întâmplă. Într-o altă noapte Scully îmi povestea ceva despre un trifoi irlandez cules dintr-un parc în care se plimba (cu) Beckett...

Monday Monologues (XXXV) - ediţie specială

Dacă tot a ieşit The Tree of Life cel mai bun film la Cannes anul ăsta (foarte degrabă franţuzitul de Niro n-a apărut în nici un film de Malick, dar ceva îmi spune că şi-ar fi dorit!), monologul de azi e în siajul acestui eveniment ce va suscita multă vreme comentarii aprinse de focurile (încrucişate) pro şi contra. E din Badlands, în opinia mea cel mai complet/închegat/bun film al lui Malick so far (n-am văzut încă palmdorizatul, se-nţelege!), chit că nu m-a lovit pe o anumită coardă (acea coardă!) aşa cum a făcut-o The Thin Red Line pe care n-am avut curajul anii buni să-l revăd (până astă vară când s-au întâmplat nişte lucruri ce mi-au pus fundamental sub semnul întrebării nişte valori în care credeam)! Anyway, iată monologul pregătit şi mai vorbim după...

„The day was quiet and serene but I didn’t notice, for I was deep in thought, and not even thinking about how to slip off. The world was like a faraway planet to which I could never return. I thought what a fine place it was, full of things that people can look into and enjoy. (...) 

 One day, while taking a look at some vistas in Dad's stereopticon, it hit me that I was just this little girl, born in Texas, whose father was a sign painter, who only had just so many years to live. It sent a chill down my spine and I thought where would I be this very moment, if Kit had never met me? Or killed anybody... this very moment... if my mom had never met my dad... if she had never died. And what's the man I'll marry gonna look like? What's he doing right this minute? Is he thinking about me now, by some coincidence, even though he doesn't know me? Does it show on his face? For days afterwards I lived in dread. Sometimes I wished I could fall asleep and be taken off to some magical land, and this never happened.” (Sissy Spacek as Holly Sargis in Badlands, dir. Terrence Malick, 1973)

Bonus: Love is strange!

P.S.: Apropo de „love is...”! Aş fi pus textul de mai jos, tot monolog as a matter of fact, dacă l-aş fi găsit într-un film decent (eu nu îmi aduc aminte a-l fi întâlnit în altă parte decât în A Walk to Remember care nu că ar fi indecent, dar nu intră în vederile mele oricât mi-aş acoperi ochii): 

„Love suffereth long, and is kind; love envieth not; love vaunteth not itself, is not puffed up, doth not behave itself unseemly, seeketh not its own, is not provoked, taketh not account of evil; rejoiceth not in unrighteousness, but rejoiceth with the truth; beareth all things, believeth all things, hopeth all things, endureth all things. Love never faileth.”

"Four is what...?" (17) [Le salaire de la peur/1953]

„When someone else is driving, I'm scared.”

(Mario/Yves Montand)

Screenshots from Le salaire de la peur (dir. Henri-Georges Clouzot/1953)

Ursul de Aur la Berlin, Marele premiu la Cannes si BAFTA pentru cel mai bun film in 1955. Cult. Film de referinţă al cinematografiei franceze pre-Nouvelle vague, ultima redută clasicistă în faţa iminentei invazii a rebelilor conduşi de Godard şi Truffaut, film-vehicul şi la propriu, şi la figurat pentru Yves Montand, a cărui carieră efectiv a explodat (joc de cuvinte irepresibil) după această apariţie brizantă. Se poate spune, fără a greşi prea mult, că acesta e primul rol cu adevărat serios din CV-ul lui, însă dacă pentru el era abia începutul, pentru Clouzot era practic sfârşitul.

Chiar dacă Les diaboliques, lansat doi ani mai târziu, are destule puncte comune cu acesta şi chiar dacă Truffaut zice în Les films de ma vie că Le Mystère Picasso (un documentar din '56) e peste Le salaire..., filmografia lui Clouzot intră în declin. Apelând la un celebru (şi tocit) adagio, timpul nu mai avea răbdare cu el, căci Godard şi ceilalţi congeneri furioşi, inclusiv Truffaut, vor lua pe sus filmul francez, pustiind totul în jurul lor.

În 1977, William Friedkin avea să vină cu un remake, Sorcerer, şi paradoxal sau nu, sunt destule voci care spun că depăşeşte originalul. Ceea nu s-a afirmat despre Cent mille dollars au soleil (dir. Henri Verneuil/1964) şi Violent Road (dir. Howard W. Koch/1958), care împrumută din original, însă pe sărite.

H. Day!

Here & here!

Lo sguardo di Michelangelo

„Aţi văzut Privirea lui Michelangelo, ultimul lui scurtmetraj? E unul din cele mai frumoase filme făcute vreodată! Antonioni a turnat în anul 2000 acest film de numai cincisprezece minute, în care nu se spune o vorbă, şi în care, singura dată în viaţa lui, apare el însuşi în scenă. Îl vedem intrând în biserica San Pietro in Vincoli, de la Roma, singur. Se apropie încet de mormântul papei Iuliu II, iar tot filmul este un dialog, fără o singură vorbă rostită, un schimb de priviri între Antonioni şi Moise al lui Michelangelo. Tot ce spunem noi aici, toată această frenezie de a ieşi în evidenţă şi a vorbi specifice epocii noastre, toată această agitaţie fără obiect sunt puse sub semnul întrebării de privirea cineastului şi de tăcerea însăşi. Antonioni a venit să ne spună adio. Nu va mai reveni, şi el o ştie. El, cel care pleacă, a venit să vadă pentru ultima oară capodopera neînţeleasă, care va rămâne. Vrând parcă să-i adreseze o ultimă întrebare, să pătrundă un mister la care vorbele nu au acces. Privirea pe care Antonioni o aruncă statuii la plecare, înainte de a işei, este plină de patetism.” (fragment din Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi - Jean-Claude Carrière & Umberto Eco, Ed. Humanitas, 2011, traducere Emanoil Marcu)

Monday Monologues (XXXIV)

Okay, uh, before we can, uh... work effectively with one another, I think we should be comfortable. So, ten minutes, okay? Then - then work. Okay? Go. Okay, I'll start. Uh, I hate my mother. I hate my goddamn dead father more. Rudy was the only friend I ever had. I had a girlfriend once who I used to like to masturbate to more than have sex with. Carrots and snakes frighten me. Umm... I'm superstitious about the numbers...

[holds up three fingers, then six fingers, then seven fingers, crosses himself, blows into his fist, and makes a motion as if to throw the breath away]

I can only stir things counterclockwise, and I know that if I don't, something bad will happen. I take size eleven-and-a-half shoe. I don't have a favourite book. Umm... Oh... What's crucial? Oh, I don't drive or ride in cars. Statistically speaking, you have a 100% chance of being in an accident in your lifetime. They're death boxes. I give to Amnesty International on the off chance I'm ever imprisoned and tortured for my political beliefs. Paradoxically, I have no political beliefs. Umm... life is pain. Black kids are cuter than white ones. What's important? Uh... I didn't mean it when I compared you to our waitress. I was only trying to hurt you. I could've been meaner about your looks, and what I would've said would have made you cry. Umm... I have a towel I can't throw out 'cause it may have feelings. When I ejaculate, I go into deep depressions. Though by any standard you're a nice person, I deeply resent having to work with you. I love Japanese monster movies. Gamera, specifically. (Billy Crudup as Henry Roth in Justin Theroux's edgy debut Dedication, 2007)

Tre' s-o spun!

Dragilor (de toate sexele, că „ambe sexe” e riscant să mai spun!),

Poate oi fi eu mai sensibil şi sentimental, dar vreau să ştiţi că încă mă impresionează şi emoţionează când văd pe chart căutări de tip enter the void cinesseur/cronica inception cinesseur/the limits of control cinesseur şi altele asemenea. E flatant, pe cuvânt! Şi are efect când de icebreaker, când de remorcher :)

Vreau să vă mulţumesc încă o dată pentru că sunteţi prin preajmă. It means a lot to me. 

*********************************

P.S.: După câteva săptămâni de pauză, azi reiau seria monologurilor de luni!

Cvasimilitudini (XXI)

Screenshot from 2046 (dir. Wong Kar Wai, 2004)

Screenshot from Black Swan (dir. Darren Aronofsky, 2010)

Lexicon Wong Kar Wai (3)

Deoarece platforma oamenilor muncii şi nemuncii, am numit aici blogger.com, a avut zilele trecute accese prelungite de turbulenţă, postul pe care-l reiau acum a fost rătăcit precum bagajele şi rătăcit a rămas. Prin urmare, am decis să nu mai aştept reparaţiile platformei (ale mele morale, ale ei fizice) şi trec la fapte. So to speak!

Screenshots from Chungking Express (1994)

EducaTIFF x 3

II - XII.

Între aceste două borne e publicul ţintă al EducaTIFF. Sau ţinta principală pentru că, pe lângă elevii aceştia, care, vorba aia „numai la prostii se uită”, sunt vizaţi şi profesorii (cei mai activi vor primi un certificat de merit!), al căror rol e să-şi instige învăţăceii, într-un sens superior al termenului, fireşte, să lase naibii prostiile ce le fac cu ochiul pe cele mai multe canale de scurgere (Youtube included) şi să meargă la film. Că de văzut, chiar au ce vedea, parol!

I Am Kalam (dir. Nila Madhab Panda/India/2010)

Persepolis (dir. Vincent Parronaud & Marjane Satrapi/France+USA/2007)

Entre les murs aka The Class (dir. Laurent Cantet/France/2008)

- Palme d'Or/2008-

Mai mult de-atât, au şi ocazia de a scrie (avizat sau nu!) despre aceste filme. Mai exact, în perioada 21 mai - 12 iunie, pe lângă programul de proiecţii şi dezbateri, EducaTIFF a pus la cale şi o competiţie locală, intitulată EducaTIFF - Tineri Critici de Film din judeţul Cluj. Trecând peste faptul că mi-ar plăcea să văd o astfel de întrecere şi la Vaslui, la C. Porumbiu acasă, dar şi la Huşi sau la Buhuşi, mai ales că într-o şcoală din a doua localitate elevii dispun de oareşce energii prost gestionate (dacă nu ştiţi la ce mă refer, google search, pretty please), fact is: cei mai talentaţi 3 juniori într-ale criticii de film, desemnaţi de un juriu zeiss, îşi vor vedea/citi cronicile în AperiTIFF, ziarul Festivalului Internaţional de Film Transilvania şi, sper eu, şi prin alte părţi. De exemplu, aici, fiindcă de multă vreme nu am mai avut un Special Guest Post...! Iar unul de genul ăsta chiar mi-ar plăcea să găzduiesc. Apropo, că tot se întâmplă totul şi to(a)te la Cluj, mai ales rotunjirea unor diftongi: Dragă Mihnea, eu încă mai aştept, să ştii!

Termen de valabilitate permanent

David Aames was right!

Deocamdată, un anunţ!

Cinesseur sprijină EducaTIFF, adică programul de educaţie cinematografică dedicat copiilor şi adolescenţilor de către Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF). Cum ar veni, we're in this together as (media) partners! Ce pot să mai spun decât că sunt flatat!? Şi că, desigur, le mulţumesc celor ce s-au gândit la blogul ăsta în termeni atât de măgulitori... Detalii în zilele ce vin!

P.S.: Ah, era să uit! Sunt mai mult decât încântat că acest post a ajuns în fruntea Se7en Best (topul celor mai citite posturi pe Cinesseur!).

Monica

photo: gettyimages

Nu! Nu Monica B. Nici măcar cealaltă Monica B., ci Monica V. Cu V. de la Vitti. Născută Maria Luisa Ceciarelli, lăsată de ai ei singură în Italia şi devenită, sub tutela lui Antonioni, star. Monica Vitti, deci. Fără pereche! Ea, Karina şi Seberg sunt „iubirile” mele din anii '60, ani pe care mi-ar fi plăcut să-i prind! Apropo: nu am prins anii respectivi nici în secolul trecut, nu-i voi prinde nici în secolul ăsta...

„Directors at that time didn’t want actors to act, especially actresses. They were expected to be pretty. So they told me to stick to the theater. They said, «Your nose is too thin.» My whole family went away to America to live. They couldn’t believe that I wouldn’t go with them. «Maria Luisa,» they said, «How can you stay alone in Italy?» But I used their absence to become an actress. That’s how I became Monica Vitti. When they came back, my parents had to call me Monica. They had to acknowledge what had happened.” (via Interview magazine)

Apocalipsă şi dezintegrare

Măcelarul e o victimă. E, în primul rând, victima erorilor sale, însă el caută (şi găseşte!) alţi responsabili. L'Enfer c'est les autres, nu? Măcelarul îi scoate vinovați pe toţi, inclusiv pe naziști, pentru situația în care se află: şomer, marginalizat, exclus! Dacă ei n-ar fi existat sau ar fi ocolit Franţa, tatăl său, comunist ilegalist, n-ar fi sfârșit într-un lagăr de concentrare. Pentru a găsi motivații, întotdeauna exterioare, e în stare să meargă până la Adam și Eva. Disperare, ură, nihilism, violență... El nu e niciodată de vină. Prin Măcelarul său, Noé ne pune față în față cu noi înșine, cu cele mai îngrozitoare gânduri ce ne pot trece prin minte în clipele de restriște, la beție, la nervi. Sunt gândurile acelea la care avem acces doar noi, gândurile acelea care dacă, cine știe cum, ar ieși la suprafață, lumea asta ar exploda.

Povestea e spusă strict din punctul de vedere al Măcelarului (trimiterile la taximetristul lui Scorsese sunt discrete, dar inevitabile!) şi e ritmată fie de avertismente adresate, preventiv, spectatorului, fie de semnalizarea grafică şi acustică a unor concepte pe care filmul le mitraliază. Artificii ludice, nimic mai mult! Dialogurile sunt rare, o ciocnire surdă mai degrabă, între monologurile fără speranță ale perifericilor (bătrâni muribunzi, prostituate, diverși patroni de măcelării sau hoteluri de mâna a şaptea, drogaţi). Într-o singură scenă nu apare el, respinsul de peste tot, atunci când clienții cârciumei în care face scandal îl afurisesc în absență. E doar o mică diversiune narativă fără efect. El e acolo. Ubicuu!

Tot ce îl înconjoară, cu excepţia fiicei sale, are legătură cu carnea. Oamenii sunt toţi bucăţi de carne pe care i-ar ucide şi chiar îi ucide ca pe animale: bellum omnium contra omnes - principiul de bază al omenirii în stadiul ei primitiv. E convingerea lui profundă şi denotă relaţia dezumanizată pe care o are cu lumea. Excepţia e fiica sa, infirmă psihic, singura fiinţă pe care, de altfel, o iubeşte! Ea e cruţată de această aversiune brutală, lucru care face cu atât mai şocant incestul, numai că episodul în sine nu e o gratuitate din partea regizorului, ci o consecinţă logică şi normală (nu aruncaţi cu pietre!) a decrepitudinii morale în care se scufundă personajele.

Phillipe Nahon, epitomizând „infernul ca virtualitate perpetuă a naturii umane.”

We fuck alone, vorba aceluiaşi Noe, acest Houellebecq al cinematografiei franceze ce vine cu o oglindă în care cei mai mulţi nu sunt dispuși să (se) privească. Filmul ăsta e pentru cei cu stomac rezistent (slashere de tip Saw sau Hostel nu intră la socoteală!) și suficientă încredere în capacitățile intelectuale proprii pentru a asimila dumicatul visceral care e Seul contre tous (1998). Sau cum ar spune Milton, if you haven't had your beliefs tested, then they aren't worth anything.

Ora exactă (XI)

Screencap from Midnight Cowboy (dir. John Schlesinger, 1969)

Keep that in mind(s): Cinesseur leads, does not follow. Copy that? ;)

Greene on Bogart

photo via gettyimages

„What we remember is the gangster, the man who in a sentimental moment returns to the old home. He wants to see his mother and his girl: sentiment is mixed with pride - he’s travelled places; he shows his shirtsleeve - «Look - silk, twenty bucks.» And in two memorable scenes sentimentality turns savage in him. His mother slaps his face («Just stay away and leave us alone and die»), his girl is diseased and on the streets. This is the finest performance Bogart has ever given - the ruthless sentimentalist who has melodramatized himself from the start up against the truth, and the fine flexible direction supplies a background of beetle-ridden staircases and mud and mist.” (Graham Greene, Night and Day, 1937)

May I...? (dare de seamă şi în primire)

Se-ntâmplă ce se-ntâmplă şi nu se mai leagă între ele lunile cu învingători. Mai e iarăşi o lună blank şi chiar îmi pare rău fiindcă pregătisem un dvd special. Poate în iunie!

În cazul în care există persoane dornice să afle răspunsurile corecte, iată care sunt acestea (răspunsurile, nu persoanele, se-nţelege!):

1. Oorlogswinter aka Winter in Wartime (dir. Martin Koolhoven, 2008)

2. Tin shui wai dik ye yu mo aka Night and Fog (dir. Ann Hui, 2009)

C'est tout pour aujourd'hui! Ne reîntâlnim în iunie.

P.S.: Vă mulţumesc, fireşte! Tuturor şi fiecăruia în parte. Ştiţi voi pentru ce ;)

May I CineQuiz you? Again!

1. Iar am întârziat cu o oră (şi ea cu mine), iar îmi cer scuze. Sper să fie acceptate.

2. Noutatea e deja veche: se dau doar două capturi, dar se cere identificarea ambelor prin următoarele detalii: titlu film, regizor, an de apariție.

3. Deadline: joi, 5 mai, ora 5 PM (sau mai repede).

4. Fiecare potențial concurent are dreptul la două încercări! Think fast, act twice!

5. Răspunsurile corecte și complete stau la rece în congelatorul moderatorului, cele fără legătură cu subiectul trec. Celelalte se topesc ca şi când n-ar fi fost.

6. Hint-ul l-am dat ieri şi are legătură cu primul screenshot!

Good luck, friends!

P.S.: Premiul se știe, nu? Nu-i bai! Îl mai anunţ o dată: un dvd original cu un film de clasă...

May I?

Imaginea de faţă se vrea a fi un teaser pentru CineQuiz-ul aferent lunii în curs, concurs ce va fi lansat în partea a doua a zilei de mâine (4 mai). Mă gândesc că pe la 4-5, poate chiar 6,  n-ar fi tocmai rău! Rămâneţi, deci, pe frecvenţă pentru că dincolo de premiu (un dvd original cu genul acela de filme de care nu aţi prea auzit!) ar trebui să conteze şi plăcerea de a vă pune la bătaie arsenalul cinefil. Mai multe nu trebuie adăugate, deci! V-am dat motivele, v-am dat şi un hint ante portas, restul e chestiune de opţiuni. Inutil, aş zice, să mai explic în ce constă hintul, însă o voi face: cine recunoaşte filmul din care am preluat screenshot-ul ăsta, a rezolvat 50% din problemă! See you around, friends...

Biutiful: Abolirea nuanţelor

Nu m-a dezamăgit Biutiful pentru că mă aşteptam de la Alejandro González Iñárritu să trateze suferinţa în cheie Zeffirelli-Gibson, adică operetistic-visceral. Semnele erau vizibile încă din Babel. Altfel spus, mizam pe supralicitare conceptuală din partea unui cineast ce lasă din ce în ce mai mult impresia că a filmat mai mult decât a văzut, iar ce a văzut a metabolizat în grabă!

Fireşte, derapajul acesta are legătură şi cu separarea de Guillermo Arriaga, scenaristul ce - acum nu mai am dubii! - îi stăvilea exuberanţele auctoriale! Se vede, însă, că desprinderea de fostul colaborator (Amores Perros, 21 Grams, Babel), un fel de declaraţie de independenţă cu iz de acnee juvenilă, îi dăunează mai mult decât aş fi crezut (şi, de ce să nu o spun?, mi-aş fi dorit!).

Iñárritu (principalul artizan al scenariului!) n-are simţul măsurii când vine vorba de construcţia unui personaj (con)damnat. El crede că dacă îl nenoroceşte în toate straturile fiinţei sale provoacă empatia/emoţia spectatorului. 

Fals! 

În astfel de situaţii, proasta dozare caricaturizează, descompune şi induce mai degrabă dispreţ celui ce priveşte. Se ştie că, în general, oamenii nu au prea multă consideraţie faţă de cei doborâţi de diverse poveri, iar aici, povara trântită în cârca personajului principal e supradimensionată. Pe acest aliniament, Iñárritu se apropie periculos de mult de producţiile bollywoodiene, unde mai totul e în exces şi strident.

Îndrăznesc să afirm că suferinţa nu se "arată" pompând narativ cât mai multă nenorocire în viaţa unui om (într-un alt registru, e capcana în care a căzut şi Tykwer filmând obsesiv gunoaie în The Perfume). O astfel de opțiune doar aglomerează semiotic și trage la fund întregul construct.

Uxbal, un fel de lumpen-Atlas cu tot universal apăsându-i umerii fragili, e atât de urgisit de scenaristul Iñárritu, încât lui Javier Bardem nu-i mai rămân multe de făcut, iar aici e altă hibă. În opinia mea, n-are sens să-l iroseşti pe Bardem punându-l să dea bine în cadre compuse cu panaş (unele!) şi suprasaturate, de obicei, în albastru întunecat (pentru atât era bun şi Caviezel). E prea puţin, prea simplist şi prea la îndemână! Nu-mi place s-o spun, dar tot ansamblul aduce a Dark Blue de la Hugo… Boos. Şi nu e deloc… Biutiful!

P.S.: Apelând la un racord electiv aş mai adăuga că, via Biutiful, Iñárritu e departe de a accede la titulatura şi nivelul Inglourious Basterd! Tarantino avea stil şi mijloace, chiar dacă supralicita şi el.

--------------------------------------------------------------------------------
Appendix (un fel de)

După ce am scris acest text, m-am tot gândit dacă nu cumva ar fi în avantajul filmului să fac o paralelă între Uxbal şi... Iov. Sau dacă filmului i-ar servi o astfel de paralelă. Pentru că - şi vorbesc extrem de serios! - între cele două personaje există nişte similitudini asupra cărora merită zăbovit. Eu doar le voi creiona, lăsându-vă vouă plăcerea de a duce mai departe demersul.

Una din ele e aceea că şi unul şi celălalt sunt ţinta unor demiurgi tiranici. Iov e lăsat de izbelişte în mâinile lui Satan în urma unui rămăşag, gest care din perspectivă umană, vorba lui Jung, e pur şi simplu revoltător, Uxbal e şi el miza unui pariu pe care Iñárritu îl pune cu noi. 

Efectul imediat şi direct e că amândoi au de pătimit. Chinurile prin care trec sunt specifice eroului etic ce rabdă din greu până la capăt, din greu şi fără speranţă. Sau, aşa cum spune Petru Creţia, rabdă „cu o resemnare pe care o deduce lucid din natura faptelor şi care nu e defetism, ci, dimpotrivă, singura biruinţă pe care soarta i-o mai poate concede". Problema cu Uxbal e că e împins ostentativ spre categoria asta, ceea ce-i ştirbeşte din aură.